Textul de mai jos, l-am primit fără titlu pe mailul redacţiei de la un necunoscut. Avea ca preambul o precizare sumară: ”Vă garantez autenticitatea lui; dacă doriţi, îl puteţi publica. Titlul îl stabiliţi dumneavoastră”. La început mi-a venit să râd: cum putea, oare, un necunoscut să-mi garanteze că tot ceea ce scrisese el este adevărat? Apoi am început să citesc...
***
- Ionică, vino să stai puţin lângă mine.
- Si abuelo, i-am răspuns, cu toate că ştiam că nu-i place să-i spun astfel. Prefera să folosesc cuvântul românesc bunicule, dar spaniola devenise a doua mea limbă „maternă” şi îmi venea mai uşor aşa.
Prin fereastra deschisă, simţeam adierea brizei făcând să foşnească frunzele palmierilor. În depărtare, soarele se pregătea să-şi termine periplul diurn, împurpurând orizontul spre ţărmurile abia bănuite ale Floridei.
- Juan, a răsunat, dincolo de gard, vocea subţirică, în schimbare, a lui Pepito, fiul menajerei noastre. Hai să facem ultima baie în mare până nu se întunecă.
Paznicul de la poartă, s-a întors neliniştit spre mine, întrebându-se dacă să-l alunge sau nu; dar a răsuflat uşurat când m-a auzit strigând:
- Nu pot, abuelo nu-mi dă voie, trebuie să rămân acasă. Nu se simte prea bine!
M-am întors întrebător spre el, cred că şi roşisem puţin pentru minciuna mea nevinovată. Bunicul a dat din cap în semn de,” lasă nu-i nimic”, şi a dat să se ridice de pe pat. M-am repezit să-l sprijin; se mişca déjà greoi de câtăva vreme şi am tras scaunul să se aşeze la biroul unde se afla calculatorul. Nu-l folosea, cred că nu ştia nici cum se deschide. Oricum, oficial, îi era interzisă folosirea lui. Prefera să asculte la radio posturile româneşti şi, de o vreme, şi cele în spaniolă pe care începuse să o vorbească binişor. Studiam la colegiu, dar, după puţină vreme, m-a scos de la internat şi m-a adus, după ce s-a mutat, să stau cu el la vilă unde trăiam într-o izolare aproape totală. Acolo, m-au înscris la liceul din localitate într-o clasă specială creată numai pentru mine. Eram dus la destinaţie cu o Volgă veche şi învăţam separat de restul elevilor. Şoferul era un negru voinic, un companero despre care am aflat mai târziu că face parte din trupele de seguridad, la fel ca şi paznicul şi menajera de la vilă. O vreme mi-a fost coleg şi fiul consulului sovietic, Ivanov, dar, după ce Uniunea s-a destrămat, acesta a dispărut, la fel cum a dispărut şi Volga. Locul ei a fost luat de un autobuz şcolar, dar izolarea mea s-a menţinut, pentru că în timpul transportului nu aveam voie să vorbesc cu nimeni. Nu-mi prea plăcea aranjamentul ăsta, dar nu aveam încotro, el lua deciziile, iar eu trebuia să-l ascult. Odată, când eram singuri amândoi în cameră, într-unul din puţinele momente în care acceptase să discute cu mine, bunicul îmi mărturisise că, după ce emigrase, toate conturile sale din Occident fuseseră blocate. În Cuba regimul comunist nu-i permitea să deţină valută şi fusese obligat să o predea la stat de unde primea, periodic, anumite sume de bani.
-“Pentru nevoi personale, restul vă asigurăm noi la cerere”, i se explicase de către Raul, fratele mai mic al dictatorului. Dar realitatea fusese alta. Domiciliul la vilă, aproape de golf, era, de fapt domiciliu obligatoriu, iar serviciile erau asigurate tot de oamenii lor. “Totul are în vedere protecţia dvs.”, fusese asigurat de către ofiţerul care îl ajutaseră să se instaleze.” Doar nu vreţi să o păţiţi la fel ca Troţki”*. Bunicul ştia despre ce este vorba, aşa că nu a mai obiectat nimic. De fapt, cu Fidel nu ajunsese să vorbească niciodată nici măcar la telefon, dar –mi-te personal. Îl vedea doar la televizor şi chiar şi atunci se ridica plictisit, după vreo oră, dând din mână a lehamite, obosit de interminabilele sale discursuri.
- Frate, frate, da’ brânza-i pe bani… mai apucase să-mi spună înainte de intrarea neaşteptată a bunicii, care l-a săgetat cu o privire rea de viperă, ceea ce l-a făcut să se bâlbâie mai tare ca de obicei.
- N-am spus nimic, s-a jeluit el, dar ea a pus degetul la buze, apoi a arătat spre pereţi unde ştiam şi eu, oricât de ignorant păream, că sunt instalate microfoane. Asta s-a întâmplat înainte de decesul bunicii, cam la vreo lună după accidentul prietenului său, Vasile Măluţan, aşa cum îl credeam eu pe atunci. Moartea acestuia, prin 1995, îl tulburase mult, chiar mai mult decât dispariţia ei, dar nu înţelesesem de ce.
Pe bunica nu o iubisem niciodată, o consideram o scorpie, de care mă feream cât puteam şi simţeam că sentimentul este reciproc. Probabil că şi el încetase de la un timp să o iubească, oricum mai puţin ca în tinereţe. Îi mai legau doar trecutul sau cine ştie ce secrete întunecate.
- Ionică, i-am auzit din nou vocea peltică, alterată de bătrâneţe, trebuie să stăm neapărat de vorbă, poate că, peste câteva zile va fi prea târziu. Curios lucru, în ultimele săptămâni încetase să se mai bâlbâie, chiar dacă mai stâlcea unele cuvinte aşa cum făcuse întotdeauna de când îl ştiam.
- Am rămas singur şi fără niciun pretin, l-am auzit şoptind trist cu capul sprijinit în mâini, în timp ce amurgul se insinua treptat în încăpere.
- Mă ai pe mine, i-am spus, mângâindu-l uşor peste părul ondulat, alb în întregime, pe care încetase să-l mai vopsească, în ultimii ani, după ce observase că începe să chelească. Mai semăna încă totuşi, cu cel din fotografiile decupate din ziare, fără nici un text, peste care dădusem întâmplător după venirea noastră aici. Le-am găsit într-un plic vechi, pe care, de obicei, îl ţinea închis cu cheia, în biroul său. În toate era împreună cu bunica şi, felul în care erau îmbrăcaţi şi zâmbeau, mi-a confirmat, încă de atunci, bănuiala că acasă fusese un fel de ştab mare, un nomenclaturist despre care nu aveam voie să aflu nimic. Mă lovisem de un zid al tăcerii şi, atunci când întrebasem despre trecutul lui, despre părinţii mei sau despre alte rude rămase acolo departe, peste ocean.
- A fost una din condiţiile impuse atunci când ne-au primit aici şi ne-au dat o altă identitate, să o rupem definitiv cu trecutul, a fost singurul răspuns pe care am reuşit să i-l smulg, când l-am întrebat.
În cameră se făcuse întuneric. Am aprins o lampă chioară de birou, am închis fereastra, am tras plasa pentru mosquitos, apoi m-am apropiat de el. S-a întors spre mine şi m-a privit în ochi. Avea o privire tragică.
- Ai crescut destul de mare să afli tot adevărul. La iarnă, dacă mai apuc, prind optzeci. Nici nu mai speram atât, după toate prin câte am trecut, împreună cu ea. Acum pot să o recunosc, era răzbunătoare şi avidă de putere, dar a fost totuşi nevasta mea şi am iubit-o cu adevărat până la sfârşit, contrar a tot ce probabil ai crezut tu. De aia am lăsat sertarul deschis atunci, să o vezi când era tânără şi frumoasă. Erau singurele fotografii pe care le-am putut salva… A fost până în ultima clipă sfătuitoarea mea…
- Acolo, pe raft, s-a întors el spre bibliotecă, ar fi trebuit să fie operili mele, unde am arătat poporului, drumul pe care urma să meargă România spre comunism. Au luat tot; Omagiul meu a devenit marfă pentru bişniţari…
- În ţara asta, mi s-a spus, nu poate fi decât un singur lider, El Lider Maximo, Companero Fidel! Marele Cârmaci nu mai există, a murit demult. Asta o ştiam şi eu, nu mai era nevoie să mi-o mai spună ei încă o dată.
Respira sacadat şi mi s-a făcut frică să nu i se facă rău. S-a oprit câteva minute să se liniştească şi mi-a făcut semn să-i aduc un calmant de pe noptieră. Am umplut o ceaşcă din ceaiul Mate care îi plăcea atât de mult. L-a sorbit zgomotos, a oftat adânc şi a continuat, strângându-şi neputincios pumnii:
- Eu, care eram cu adevărat un lider de talie mondială, pretin cu regina Angliei şi cu preşedinţii Americii, am fost nevoit să accept şi să mă umilesc. Am avut o lume întreagă la picioare şi iată-mă sfârşind aici, eşuat pe o plajă aproape pustie.
- Apropo, tu ştii cum se numeşte locul ăsta unde locuim noi acum? şi-a întrerupt el brusc istorisirea.
- Si, Bahia de Cochinos, bunicule, Golful Porcilor.
- Exact, Ionică. Aici i-a zdrobit Castro pe americani cu tancurile ruseşti, când au vrut să-l alunge de la putere. Ăsta a fost modul lui de a fi ironic cu mine. M-a obligat să-mi sfârşesc viaţa aici, în Golful… E lecţia lui despre cum se păstrează puterea. A avut dreptate, aşa trebuia să fac şi eu!
- Acum din tot ce am construit, s-a ales praful, iar ei au avut grijă să fiu permanent informat de tot ce s-a întâmplat. România trebuie să intre în NATO, România trebuie să fie în Europa, numai despre asta trăncănesc tot timpul.
Au jefuit ţara şi acum o vând bucată cu bucată. Toate combinatili construite din sudoare poporului muncitor, au fost “ privatizate” pe nimic. În Casa Poporului se lăfăie tot ei. Acum distrug coperativili . Iar noi, doar “am întinat nobilele idealuri ale comunismului”, parcă aşa zicea KGB- istul ăla “reşapat” când a preluat puterea. Avea dreptate tovarăşa când îmi spunea ”pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti“. Mi-a rămas numai caseta cu procesul şi execuţia. Serviciul lor de seguridad mi-a trimis-o cu o inscripție: Memento Mori.
- Ce înseamnă asta bunicule, l-am întrebat profitând de o pauză.
- Mi s-a spus că e un avertisment,” Nu uita că vei muri”. Tu nu trebuia să afli niciodată nimic, asta a fost condiţia mea şi a fost acceptată. Ţi-am arătat-o totuşi odată, mai spre sfârşit, atunci când te-am adus să stai cu mine. Ştii scena cu execuţia… Asta pentru ca, mai târziu să îţi aduci aminte cu uşurinţă de ea.
Nu înţelesesem decât o parte din ce îmi povestise, însă avea dreptate. Eram încă mic, abia împlinisem şaisprezece ani, dar de casetă nu uitasem. Brusc mi-am reamintit totul şi, pe filmul memoriei, l-am revăzut căzând sub ploaia de gloanţe, cântând Internaţionala.
Eram cu totul uluit: dacă era mort, atunci cine este cel din faţa mea. Sau poate…
Mi-a pus mâna pe braţ, să mă liniştească.
- Ai intuit bine, mi-a citit el gândurile. Orice dictator are o sosie, iar în cazul nostru, dictatura bicefală, cum ne-au spus mai târziu, erau două, una pentru mine şi alta pentru tovarăşa. Trebuia să câştigăm timp, pentru a organiza rezistența; aşa că s-au sacrificat pentru noi. I-am asigurat că totul este pus la punct. Au crezut până în ultimul moment, că vor fi salvaţi. Bunicul tău a murit convins că asupra lui se trage cu gloanţe oarbe.
Când Măluţan ne-a luat de pe Comitetul Central şi ne-a dus cu elicopterul la Snagov, văzuse că am la mine o valiză de documente. Am intrat cu ea în Palat, unde ne aşteptau ceilalţi, îmbrăcaţi la fel, gata să-şi ia rolul în primire. Noi am rămas înăuntru, iar ei au plecat cu Măluţan. Ăsta, care zburase de atâtea ori cu mine, şi-a dat primul seama cine sunt şi i-a abandonat pe drumul Târgoviştei. Cu noi a rămas însă tatăl tău, era fiul lor, lucra acolo ca un fel de administrator. El trebuia să ne ajute, să fugim. A şi făcut-o de altfel, avea un Aro pregătit în livadă. Cu el am trecut la sârbi unde pretinul meu Miloşevici** abia ce luase puterea în fruntea Partidului. Părea că lucrurile încep să meargă spre bine, dar asta nu a durat prea mult. Curând a început şi la ei războiul civil, Belgradul a devenit nesigur, iar Slobodan a scos tancurile în stradă. Ce să o mai lungesc, ştiam la ce putea duce asta, aşa că tovarăşa a propus să ne luăm zborul de acolo. Uite aşa am aterizat toţi trei în… Cuba, unde Fidel declarase că ne primeşte. Aici ne-am despărţit de tatăl tău. A mai venit doar o singură dată să mă vadă, cu tine de mână, când aveai şapte ani, apoi a dispărut definitiv. De maică-ta nu am aflat niciodată nimic. Nicu murise de curând, Zoe nu avea copii, iar Valentin a fost mereu departe de mine… Aşa că am hotărât să devin eu bunicul tău. Tovarăşa nu a vrut, la început, dar să nu-i porţi pică.
S-a oprit; avea ochii în lacrimi. În sufragerie am auzit bătând pendula, ora zece.
Trăiam ca într-o poveste, dar de data aceasta era o poveste adevărată. Am rămas tăcut o vreme, dar nu m-am mai putut abţine şi l-am întrebat copilăreşte:
- Tu chiar eşti cine spui abuelo?

*Troţki, lider comunist opozant al lui Stalin, a fost asasinat din ordinal acestuia în Mexic
**Slobodan Miloşevici, lider comunist sârb.

Vizualizări: 85

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Un text interesant! Idee ficțională, misterul dictatorului român Ceaușescu ca fiind în viață, undeva prin insulele Caraibe, musafirul lui Fidel Castro, el însuși un bătrân senil. Într-o proză scurtă, ingenios compusă suspansul este conferit de ideea folosirii sosiilor în execuția care avusese loc în fapt, iar adevărații dictatori au reușit să se salveze cu ajutorul complicilor credincioși și cu ajutorul ultimului sârb comunist Slobodan Miloșivici, de aceeași factură cu ei.

Dezvăluirea adevărului propus ca temă se face în mod subtil umoristic, foarte ingenios creat de autor, în fraze cursive, lizibile, inventând soarta unui adolescent obligat să trăiască izolat cu bunicul său.

Introducerea unui narator anonim reprezintă sustragerea responsabilității acțiunii de către autor în scopul de a nu se da credibilitate totală acesteia

Evidenta profunzime a ideilor se realizează prin faptul că bietului bătrân nostalgic, considerându-se descătușat de lanțurile tovarășei și ale destinului, nu poate rezista fără a nu-și dezvălui identitatea, la sfârșitul vieții. Sentimentalism senil sau aroganță? Fiecare cititor poate deduce ceea ce dorește.

Rezolvarea misterului nu este chiar complicată. Gândul ne duce la câțiva SS-iști care au împărtășit aceste practici, găsiți peste ani de cei ce nu au renunțat în a-i pedepsi. Mulți au fost găsiți prin America Latină.

De apreciat realizarea mesajului care, chiar și ficțional rămâne interesant.

Am citit cu deosebită plăcere!

Sofy

Interesantă versiune! :) Remarc felul în care este construit textul, iscusința de a conduce cititorul spre surpriza din final. Am recitit cu deosebită plăcere!

Cu prețuire,

 "Acum din tot ce am construit, s-a ales praful, iar ei au avut grijă să fiu permanent informat de tot ce s-a întâmplat. România trebuie să intre în NATO, România trebuie să fie în Europa, numai despre asta trăncănesc tot timpul.
Au jefuit ţara şi acum o vând bucată cu bucată. Toate combinatili construite din sudoare poporului muncitor, au fost “ privatizate” pe nimic. În Casa Poporului se lăfăie tot ei. Acum distrug coperativili . Iar noi, doar “am întinat nobilele idealuri ale comunismului”, parcă aşa zicea KGB- istul ăla “reşapat” când a preluat puterea. Avea dreptate tovarăşa când îmi spunea ”pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti“. Mi-a rămas numai caseta cu procesul şi execuţia. Serviciul lor de seguridad mi-a trimis-o cu o inscripție: Memento Mori."

Ficţiune, ficţiune dar în spatele ei se ascunde un crud şi trist adevăr...

Am lecturat cu plăcere!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Astăzi nu este ziua de naştere a nimănui

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog Lăzărește-ne pre noi... Sémpre In Memoriam Ion Lazăr da Coza a lui Rădița Răpeanu
cu 22 secunde în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog Tu ai plecat... (bunului nostru prieten Ion Lazăr da Coza) a lui gina zaharia
cu 2 minute în urmă
Postare de log efectuată de nicolae vaduva
cu 12 minute în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tu ai plecat... (bunului nostru prieten Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului gina zaharia
cu 1 oră în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Exorcizare a utilizatorului Cristian Je
cu 4 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Schaltiniena florilor de mac - in memoriam dragului Ion Lazăr da Coza a utilizatorului Valeria Merca
cu 7 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog La umbră de Vezuviu... (scriitorului Ion Lazăr da Coza, in memoriam) a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 7 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu mă chemați... răsare luna... dedic aceste versuri in memoriam Ion Lazăr da Coza a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 8 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Printre dimensiuni a utilizatorului Dan Mitrache
cu 9 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog A-nceput furtuna a utilizatorului Nicu Zacheu
cu 10 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu putere și frică a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 10 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Exorcizare a utilizatorului Cristian Je
cu 10 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Norocul a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 10 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Tu ai plecat... (bunului nostru prieten Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Doinită (de Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 11 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ridică-te, Lazăre! a utilizatorului Ana Cîmpeanu
cu 11 ore în urmă
Vasile Grozav a adăugat o discuţie la grupul
cu 12 ore în urmă
eunescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nord de toamnă a utilizatorului eunescu
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Nord de toamnă a lui eunescu
cu 14 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nord de toamnă a utilizatorului eunescu
cu 14 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor