Nălucile din Valea Cocoarei - roman,

[Exemplu de Titlu]

NĂLUCILE DIN VALEA COCOAREI

I.
1.
 Bătrânul s-a așezat cuminte pe singurul scaun disponibil din birou, după ce mai întâi i-a încercat stabilitatea și soliditatea, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva să cedeze sub puțina lui greutate. Ținea în mână o carte cu coperți negre, roase pe la margini. Era o Biblie pe care a așezat-o pe genunchi și, într-un gest ocrotitor, aproape sacru, și-a împreunat palmele peste ea, ca într-o rugăciune prezentă doar în gândurile sale, cufundându-se într-o lungă tăcere, întreruptă din când în când de accese discrete de tuse.
Lucram la ceva și mai aveam de scris câteva rânduri – dar așteptam să-l aud vorbind.
- Domnule colonel,... a fost prima încercare de a-mi atrage atenția că există, că șade acolo pe scaunul acela vechi de când lumea, cu tăblia lustruită de fundurile a sute și sute de infractori, bănuiți, suspecți, cercetați, martori..., cei care trecuseră în decursul timpului prin biroul meu pentru că împrejurările i-au adus acolo ca să recunoască sau să mintă, să improvizeze, să se apere, să mărturisească, să spună ce-au făcut ori nu au făcut, ce au văzut ori nu au văzut, ce au auzit sau nu au auzit, ce știu și ce nu știu, să dea de fapt o declarație, pe un formular sau pe o coală albă de hârtie – în funcție de faza cercetării...
Am ridicat privirea și l-am văzut făcându-mi un semn discret către secretara care aștepta să semnez câteva ordine urgente de dare în urmărire locală și generală și am înțeles că dorea să vorbească numai cu mine, ceea ce avea de spus nefiind destinat urechilor altora.
 După ce secretara a părăsit biroul, bătrânul m-a întrebat:
 - Chiar nu mă recunoaşteţi, domnule colonel?
Omul din fața mea nu exista în niciuna din amintirile mele și am răspuns un „nu” scurt. Era dezamăgit. Dacă nu-l recunoșteam, însemna că bătuse degeaba drumul până la mine și părea că e gata să se ridice de pe scaunul care scârțâia la fiecare mișcare și să plece cu speranța prăbușită în nesperanță.
 - E important să vă recunosc?, a fost întrebarea mea, urmată de un îndemn stereotip, ușor ritos: Dacă aveți ceva de spus, vă ascult. Nu e nevoie pentru asta să vă fi cunoscut cândva și chiar nu cred că ar avea vreo importanță.
A urmat iarăși un moment de tăcere în care ne priveam, eu, ușor intrigat, el, concentrat și crispat, pentru ca, într-un final, să întrebe cu sfială:
 - Nu sunteți domnul...Prâsnel?
Am tresărit. Era cognomenul meu din copilărie. „Ce faci acolo?”, mă întrebase tata, iar eu am răspuns șoptind cuvântul printre buzele care nu voiau să-l lase să se desprindă, de parcă ar fi urmat să deconspir cine știe ce faptă reprobabilă: „O sfârlează..., un prâsnel”, crezând că, folosind denumiri neuzitate prea des, aș fi atenuat ceva din gravitatea faptei de a confecționa un titirez dintr-un nasture și o bucată de lemn de tei și, nu știu cum, vorba asta, povestită cu amuzament cine știe pe unde prin sat, a ajuns la urechile copiilor cu care mă jucam care au început să strige „Domnul Prâsnel”, domnul - pentru că eram feciorul învățătorilor Cocoran, adică nu eram copil de țăran ca să-și permită să mă apeleze cu ”băi” și ”Prâsnel”, dar și ca un fel de luare în râs a obiceiului meu de a folosi cuvinte pretențioase, extrase din dicționarul de sinonime pe care îl silabiseam ca pe o fascinantă poveste...
Dar acum nu-mi aminteam nicicum cine este omul acesta – Bătrânu Ilie - care intrase în biroul meu, ostenit și sfios, dintr-o lume despre care nu mai știam că există pe undeva, păstrată poate doar în el... și vine - cel despre care nu-mi amintesc nimic - și mă întreabă: „Nu sunteți domnul Prâsnel?”
Ce să-i spun omului acesta - eu, colonelul de poliție, cu patru stele pe umăr, - „Da, sunt domnul Prâsnel, domnul Sfârlează? Domnul Sfârlează cu Fofează!” Mi se părea absurd și caraghios să-i confirm unui necunoscut că, întradevăr, în copilăria demult uitată, eram alintat – pentru că apelativul nu a avut niciodată conotația de poreclă - cu numele de Prâsnel – ci aceea de copil iscoditor, neastâmpărat, care nu stătea o clipă locului.
E aiurea complet! Domnul Prâsnel a ajuns Domnul Colonel, iar omul acesta mă reduce brusc la statutul de sfârlează, un obiect care se învârte sforăind pe tăblia mesei, ceea ce e de natură să mă irite, deși ar fi trebuit să mă bucure şi să încerc să-mi amintesc și să mă plasez în atmosfera de atunci, să fiu cuprins de nostalgie, să-l revăd pe copilul care meșterea titirezul cu briciul la care tata ținea ca la ochii din cap, păstrându-l într-o casetă de lemn ce imita o carte, o carte mare, mare de tot, cu coperți sau mai exact, așa cum spuneam atunci, cu tartaje de carton, legate în piele, așa că, reflectând la toate acestea, iritat și pentru că simțeam nostalgia ocolindu-mă ca pe un nerecunoscător, am preferat să tac și să aștept ca bătrânul să continue.
- Nu sunteți băiatul doamnei Lica, a doamnei învățătoare Lica? Băiatul cel mare, Ștefănel?
Eram băiatul cel mare, adică primul născut dintre cei patru frați, dar pentru moment nu vedeam importanța acestui lucru, în afară de faptul că bătrânul voia să facă o identificare corectă, să se asigure că întradevăr eu eram domnul Prîsnel, feciorul mai mare al doamnei și domnului învățător care, probabil, îi călăuziseră primii ani de școală în satul acela ascuns între dealuri, ca într-o văgăună din care nu se putea ieși pe linia orizontului decât urcând pieptiș pe un drum șerpuit, săpat adânc în lutul galben, cu maluri abrupte de care agățau tufișuri de aguridă și porumbele și... uite că minunea se produce. Simțeam că sunt lovit de nostalgie, sunt năucit de parcă aş fi primit o lovitură în plex și mă cuprinde un dor nebun după locurile acelea pe care nu le mai văzusem de mai bine de patruzeci de ani și mă întreb cum o mai fi arătând drumul de costișă flancat de tufele de porumbele, care se brumăreau toamna și mâncam până când mi se străpezeau dinții...
- Da, sunt băiatul învățătorilor, am confirmat într-un târziu. Ce-a mai rămas din sat?
- Nimic, și bătrânul mă privește trist, nu neapărat pentru că satul nu mai e ceea ce a fost și a devenit „nimic”, ci pentru că el însuși a devenit „nimic”, nici măcar o relicvă obosită și fără speranță care a trăit și a murit câte puțin odată cu satul acela. Sfârșitul sau iminența sfârșitului său echivalează cu sfârșitul satului, cu neființa și pentru asta presupun că e trist și îmi pare rău că l-am întrebat de satul copilăriei mele crezând, sperând, că a rămas același pe care mi-l mai amintesc eu.
Între noi se lasă o tăcere grea, în care fiecare evaluează moartea satului și îmi este extrem de greu să mă extrag din păienjenișul aducerilor aminte.
Apoi, l-am auzit vorbind, cu o voce stinsă, ușor răgușită, tremurată, de parcă înseși cuvintele ar fi îmbătrânit odată cu el și nu mai aveau vlagă să se desprindă de pe buzele obosite și să plutească spre mine, prin lumina unei zile care pierea în asfințitul preatimpuriu.
- Așadar, domnule colonel, dumneata ești feciorul domnului învățător și al doamnei învățătoare... Ce mai face domnul învățător? Şi doamna... dumneaei, ce face?
E o întrebare de complezență!? Oare chiar nu-și imaginează că părinții mei n-ar mai putea fi printre cei vii? A citit în privirea mea răspunsul.
- Dumnezeu să-i odihnească în pace. Păcat că s-au prăpădit. Erau oameni tare buni. Eu am învățat cu domnul. Aș fi vrut ca doamna să-mi fie învățătoare. Era așa delicată. O mână de om cu un suflet foarte mare. Nu știu dacă ți-au povestit, dar sora mea a fost cea care te-a salvat la bombardamentul din aprilie ’44 din Gara Triaj...


2.
 După clipe de tăcere în care bătrânul părea cu totul plecat de acolo, ca și cum ar fi părăsit încăperea și lăsase în urma lui doar imaginea eterică a ființei sale, a prins să vorbească tremurat, cu emoția aducerii aminte, despre ceea ce se întâmplase și trăise atunci, iar eu îl aud ca prin vis povestind cum cerul era înțesat de avioane argintii, uriașe, ca niște păsări de pradă ale apocalipsei, zburând în urletul înfricoșător al motoarelor și bubuiturilor tunurilor antiaeriene.
Bombele începuseră să explodeze într-un covor de foc ce se apropia vertiginos de vagoanele în care se aflau ei, sătenii plecați în bejenie, în refugiu. Să fugă, să se ascundă undeva... Alergau cu toții înnebuniți în lungul căii ferate, printre șirurile de vagoane care, lovite de bombe, se transformau în pulbere, foc și fum. Ileana rămăsese în urma lui. S-a oprit și o căuta cu privirea în mulțimea de oameni care își încerca scăparea din încercuirea vagoanelor ce luaseră foc.
Mirosea a fum, a pucioasă, a păcură și a încă ceva, nefiresc, se simțea mirosul acela, acolo, amestecat cu mirosurile iadului - mirosea a zahăr ars, a caramel. Un bărbat a trecut pe lângă el arzând ca o torță. Apoi a auzit șuierul bombei și s-a aruncat pe terasamentul căii ferate. A urmat explozia. A fost pe jumătate acoperit de pământul aruncat în aer. În locul în care ar fi trebuit să se afle Ileana era acum o pâlnie de pământ răscolit, fumegând, iar împrejur, în cele mai ciudate poziții, cadavre, bucăți de oameni, care, cu o secundă înainte, fuseseră vii și alergau să scape de prăpăd. A crezut că Ileana fusese omorâtă.
 Bătrânul mă vede pierdut în amintire, se oprește din relatare și tușește din nou ca să-mi atragă atenţia.
- Ne-am revăzut, mai târziu, la spital. Eu eram împănat de schije. Una o am și acum, uite, aici, în șale, înfiptă în coloana vertebrală. Doctorilor le-a fost teamă să o scoată. Ziceau că puteam paraliza. A fost să fie ca schija aceea să rămână acolo, nu atât ca o mărturie a ceea ce înseamnă războiul, care nu alege între soldați și civili, ci ca un semn că o secundă sau un milimetru fac diferența dintre viață și moarte. Asta ar trebui să știm de la început și asta ar trebui să ne călăuzească pașii în viață, dar trăim de parcă suntem veșnici și, când secunda sau milimetrul de care trebuia să ținem seama sunt luate în glumă, e mult prea târziu pentru a ne opri... La asta mă gândeam pe patul de spital uitându-mă la omul de alături, care, cu puțin timp în urmă, îmi spunea ce va face după ce rana i se va vindeca și va ajunge acasă și acum era mort, cu ochii încă deschiși, dar fără nicio lucire în ei, parcă privind anevoie peste dealuri și peste văi, încercând disperat să ajungă acolo, în satul său, la casa lui și să facă tocmai ceea ce gândea că ar trebui să facă. Dar eu cred că el știa că va muri, poate chiar simțea moartea dându-i târcoale, trăgându-l de mână și încerca să o alunge spunându-i - vorbind de fapt, nu cu mine, ci cu Dumneaei, - cum va cumpăra pământ, încă vreo 5-6 hectare și câți boi va cumpăra și o semănătoare și să facă un hambar pentru porumb, pentru că sunt toate semnele că va fi un an bun, cu ploi multe în mai și cu căldură în august, deși el nu putea ști dacă, în mai, războiul se va sfârşi sau dacă peste spitalul în care ne aflam, nu cumva, din greșeală, un avion va scăpa o bombă și din toate speranțele noastre să nu mai rămână nimica. Trăgea însă de timp nădăjduind că Moartea, auzind câte treburi are el de făcut pe pământ, se va îndura și-l va lăsa în pace. ”Ei, omul ăsta are atâtea pe cap încât numai eu lipseam acum”, gândea el că zice Doamna cu coasa. Se înșela și se amăgea. A apărut în ușa salonului, îmbrăcată în negru, privind fix la mine și am tresărit și am spus: Doamne, iată că și mie mi-a sosit ceasul și când am văzut că zâmbește și că se îndreaptă direct către mine am înțepenit cu totul și am simțit că inima mi se oprește în piept și că rămân fără glas. ”Bădie Ilie...”, era ca o halucinație... eram strigat pe nume așa cum numai sora mea o făcea și, abia când a fost la un pas de mine, mi-am dat seama că e Ileana. Ținea în brațe un copil care dormea adânc. ”Dar ce-i cu pruncul ăsta?”, am întrebat-o eu și ea mi-a răspuns cu chipul luminat de o fericire nemărginită, îmbujorându-se: „E copilul meu.” „Cum așa?” „Iac-așa! Mi l-a dat Domnul... După ce fusesem lovită de suflul exploziei și zăceam așa, căzută jos, fără să mai știu de trăiesc sau nu, s-a făcut deodată liniște, o liniște nefirească, în care am auzit un plânset de copil. Pruncul era la câțiva metri de mine. L-am luat în brațe și m-am adăpostit în groapa caldă încă, făcută de bomba care căzuse în apropiere. Un glas mi-a spus: Ai grijă de copilul ăsta ca și cum ar fi copilul tău. Adăpostește-te aici, pentru că altă bombă nu va mai cădea în acest loc. De acolo, am fost luată de sanitari după încetarea bombardamentului. Bădie Ilie, bomba aceea a căzut lângă noi tocmai pentru a împlini un destin...că noi, dacă am fi continuat să alergăm spre liziera de la marginea căii ferate, copilul ăsta poate ar fi murit...” Poate așa a vrut Dumnezeu, ca eu și sora mea Ileana să trăim și fiecare din noi să ne împlinim destinul. Fiecare om, domnule colonel, are destinul său. E scris undeva ce trebuie să facă în viață și, când destinul s-a împlinit, nu mai urmează nimic, viața nu mai are rost. Destinul Ilenei a fost să vă salveze pe dumneavoastră. V-a luat în brațe și a rămas acolo, în groapa care mirosea a pucioasă și a fum, pe deasupra căreia șuierau șrapnelele și gloanţele din vagoanele care explodau, până când bombardamentul a încetat și au venit sanitarii să ridice răniții și morții. „Bădie Ilie, Dumnezeu mi-a dăruit copilul ăsta. Nu am vrut să-l las fără mamă, aici la spital, pentru că îl duceau la orfelinat și l-am declarat copilul meu. Să ştii, bădie, că ăsta e copilul meu. E un dar de la Dumnezeu.” N-a fost să fie așa. Ne-am întors în sat pe la mijlocul lui mai. În Duminica Rusaliillor Ileana a mers cu pruncul la biserică și, după slujbă, o femeie a întrebat-o: „Ileană, de unde ai tu copchilul ista?” „Mi l-a dăruit Dumnezeu! L-am găsit în timpul bombardamentului.” „Si ce nume i-ai pus?” „Simion. Ziua în care l-am găsit, ziua bombardamentului, a fost 4 aprilie, este ziua pomenirii Sfântului Preacuvios Simion. Așa că i-am spus Simion și când o să-l botez o să-i spun tot Simion.” „Dar ce are la mână? ” „O brațară...” O brațară de argint ruptă, legată cu un fir de borangic. „Așa l-ai găsit, cu brățara asta?” „Da”. „Ileană, dar ista-i copchilul doamnei învățătoare!” Ileana s-a făcut galbenă ca ceara și a căzut jos. Numai eu știu ce a fost în sufletul ei, ce durere și ce sfârșeală. Bucuria că Domnul i-a dăruit un copil a fost spulberată într-o clipă.


3.
Adevăr amestecat cu imaginație și nu înțeleg încă motivul pentru care bătrânul vine și-mi spune povestea asta, ușor mistificată și bănuiesc că este doar o pregătire pentru introducerea în temă. Știam de la mama episodul ”Triaj – 1944” și, în privința salvării mele, suna oarecum altfel, așa că îl suspectez că nu povestea în sine conta, ci mesajul criptat în interiorul ei.
    Îmi aduc aminte că ne aflam într-o după amiază de vară, toropită de căldură, adunați la umbra unui salcâm, în jurul mesei, să jucăm remi. Mama nu avea nici o chemare pentru risipirea timpului în felul acesta, dar accepta să fie al patrulea jucător tocmai pentru a ne da nouă satisfacție - tatei, mie și unui frate. De regulă, mama chibița, dar o făcea părtinitor, iar eu eram favoritul ei - îmi furniza pe blat, trăgând cu ochiul la piesele celorlalți, informații despre ce aveau în pregătire partenerii de joc.
În timp ce eram prinși de febra jocului, la mare înălțime, pe deasupra noastră trecea o cursă aeriană. Zgomotul de motoare i-a amintit mamei de 4 aprilie 1944. „Uite, spunea ea, zgomotul ăsta îmi dă fiori de groază și acum... Cât a trecut de atunci? 15, 20 de ani. Eram în Triaj-București, cu ordin de refugiu pentru Arad...”
Mama povestește dusă pe gânduri, cu privirea fixată undeva departe, peste capetele noastre, ale jucătorilor de remi, rememorează cu glas tare, nu pentru noi, ci doar pentru ea, ca să se convingă că timpul a trecut, că a scăpat din coșmarul acela cu viață și că zumzetul pe care îl aude acum, rostogolindu-se din înaltul cerului, e al unui avion care survolează pașnic satul fără să arunce bombe peste noi.
O ascult și-mi imaginez până la amănunt trenul nostru de refugiați, garat pe o linie secundară în Triajul supraaglomerat, între alte două garnituri de tren - cea din stânga - vagoane cu muniție, iar cea din dreapta - vagoane de marfă și cisterne pentru petrol.
Femei, copii, bătrâni, în majoritate de prin satele Moldovei, retrași din calea înaintării Armatei Roșii, trimiși în refugiu spre alte colțuri ale țării, cu bruma lor de avere adunată în bou-vagoane, așteptând ce?, plecarea mai departe, potrivit ordinului de refugiu, întoarcerea acasă?, tracasați, înnebuniți de necontenitele alarme aeriene și, în mijlocul acestei mulțimi flămânde, murdare, însetate, disperate, eu, pruncul de cel mult o lună, gângurind în brațele mamei, plângând adesea din cauza colicilor, tremurând de frig la schimbarea scutecelor.
În fiecare zi, din două în două ore, suna alarma aeriană de exercițiu și, de fiecare dată, oamenii coborau din vagoane și se adăposteau sub ele, de parcă podeaua șubredă de lemn ar fi putut constitui protecţie împotriva bombelor percutante, a bombelor brizante, a bombelor incendiare. Adăpostitul sub vagoane, între șinele de cale ferată, pe traversele pline de catran, nu avea alt rezultat decât faptul că toți erau murdari de ceva negru și unsuros, pe care nu-l puteau înlătura cu nimic. Nu era apă, nu era săpun... Singurul loc de unde se putea lua apă era pompa la care se alimentau locomotivele, la distanță mare, în celălalt capăt al triajului, poate să fi fost vreo doi kilometri până acolo, pe o potecă, bătută printre traverse și șine de cale ferată, pe un macadam colțuros mânjit de ulei, păcură, funingine și colb, pe care mărșăluia un șir de oameni înveșmântați toţi în negru, ca într-o procesiune, văzuți de sus, din înaltul avioanelor de asalt, ca niște furnici înșirându-se una după alta, fără să știe că într-o clipită vor fi făcute pulbere și scrum.
În dimineața aceea plouase și vremea era rece. Stăteam zgribuliți în vagoane, eram alăptat și sugeam cu poftă, de parcă simţeam că după masa aceasta nu va mai fi o alta, când, pe la vremea amiezii, a sunat din nou alarma aeriană. Mama a crezut că e una de exercițiu și nu a mai coborât sub vagon. Nu voia să întrerupă alăptatul. După câteva minute, s-au auzit de undeva, din depărtare, bubuiturile tunurilor antiaeriene și, după aproximativ zece minute, au apărut avioanele. Erau sute, în formaţii compacte, iar bombele curgeau din ele în șuvoi continuu - puncte negre ce se desprindeau îndreptându-se spre pământ, balansând în aer, încercând să-și stabilizeze căderea pe verticală. Mama a coborât din vagon cu mine în brațe încă sugând, eu oprindu-mă la bubuitul bombelor care explodau încă departe sau tresărind odată cu pământul care vibra sub picioarele mamei, rămasă încremenită acolo, cuprinsă de groază, incapabilă să se miște, ci doar aplecându-se protector asupra mea cu trupul ei firav, să nu mă lovească schijele.
O bombă a căzut pe un vagon aflat la vreo sută de metri aruncând în aer un fel pulbere grunjoasă de culoare albă cu gust dulce. Miroase puternic a zahăr ars. Bunicul meu a ieșit de sub vagon și a strigat la mama să se adăpostească. În clipa următoare, o altă bombă a lovit al patrulea vagon din garnitura noastră de refugiați. Măcel! Trupuri sfârtecate, bucăți de scânduri arzând prin aer, țipete, oamenii ieșiţi de sub vagoane bulucindu-se spre o ieșire care nu exista, călcându-se unii pe alții... În mijlocul acelei viermuieli a căzut încă o bombă. Suflul m-a aruncat la pământ. Mama e căzută. Bunicul se apropie și o ridică. Privesc amândoi uluiţi și înspăimântați în jur. Sunt luați de val, împinși în lungul vagoanelor sub ploaia de bombe. Mama știe că a pierdut ceva, dar, buimăcită, nu realizează ce anume. Privește mereu înapoi, împiedicându-se, purtată de mulțimea înnebunită care acum aleargă într-o singură direcție pe culoarul dintre două garnituri de tren ale căror vagoane, în spatele lor, pocnesc și sar în aer ca niște cutii de chibrituri.
    Mama are mâna dreaptă străpunsă, sfârtecată, ruptă de o schijă, dar nu știe asta, încă. Pierde masiv sânge. Este purtată, împinsă din spate de oamenii care aleargă îngroziți, contra-cronometru, la întrecere cu avioanele care vin în picaj, în valuri succesive și lansează mii de bombe, bum, bum, bum și schijele care spintecă aerul vâjâind - țiuuuu, piuuu... Un bărbat decapitat de o schijă, cu sângele țâșnind din el ca dintr-o fântână arteziană, continuă să alerge în virtutea inerției până cade împiedicându-se de o bucată de șină contorsionată, ridicată în aer de explozia unei bombe.
Dincolo de calea ferată - liziera - adăpostul efemer sub care se adună cei scăpați cu viață. Ochi mari, ieșiți din orbite, priviri înspăimântate, rotindu-se în gol. Se strigă unii pe alții: „Care ești din Strâmtura?” „Care ești din Valea Cocoarei?” „Din Fundata e cineva?” „Care ești din Pârlita?” „Din Tufeștii de Sus?” „Cine-i din Draxeni?”
Sunt nume de sate, de locuri de unde oamenii plecaseră în bejenie și acum reprezentau centrul universului pentru supraviețuitori, în eforturile lor de a se recunoaşte. Avioanele au dispărut în câteva minute - 20 de minute - cât o ploaie de vară repezită, venită cu negură și grindină și fulgere ca din pântecele Iadului, lăsând în urma ei prăpădul de pe lume.
Acum e liniște, nefirească, împunsă de strigăte, de zgomote care se aud ca prin vată. Sunt răniți peste tot. Sunt și morți. Mulți. Unii încă se zvârcolesc în agonie, printre șinele de cale ferată. De undeva, cineva, strigă după ajutor: „Măi, oameni buni, nu mă lăsați să mor...” E o rugă, din ce în ce mai rar rostită, din ce în ce mai fără vlagă, din câteva cuvinte și, apoi, doar trei: „ O Doamne, mor...”, după care din direcția aceea nu se mai aude nimic, nici măcar șuieratul vântului printre resturile vagoanelor schilodite de bombe.
    Mama e undeva printre oamenii care încă își caută consătenii. Cineva, o femeie, o recunoaște: „Doamna învățătoare!” Se bucură. A scăpat din iad și ea și doamna învățătoare. Mama o privește șters, abia reușește să schițeze un zâmbet. Pământul se învârte în jurul ei și face eforturi supraomenești să nu leșine. Mâna zdrobită de schijă nu o doare. Nici nu o simte. Nici nu știe că are mâna ruptă, care se mai ține doar în câteva ligamente și un fragment de mușchi. Pe mâneca bluzei confecționată din foaie de cort, închisă cu o bentiță pe încheietura mâinii nu se vede decât un orificiu zdrențuit, cu capetele firelor pârlite - este locul prin care schija a pătruns, a rupt mușchii și a sfărâmat osul între umăr și cot. Pe muchia palmei se scurge un firișor de sânge, insignifiant, care se usucă în bătaia vântului, restul sângelui din rană se adună în mâneca impermeabilă. Apoi, glasul femeii, care pare a se îndepărta tot mai mult, ajunge la ea cu întârziere, întreabă ceva și nu înțelege ce spune. „Copilul?” Sunete de sirene. Lumea privește înspăimântată spre cerul care boltește senin deasupra, cu ultimii nori de ploaie dispăruți de mult, înainte de a veni avioanele. Sirene care se apropie. Sunt ambulanțele. Brancardieri cu brasarde albe cu semnul crucii roșii împânzesc Triajul. Mama este pusă pe o targă. „Doamna învățătoare, copilul, am găsit copilul...” „Paraschiva, tu ești?” „E copilul dumneavoastă...„ Eram eu, o mogâldeață înfășată în scutece arse, pârjolite, murdar tot, negru pe față de la, Dumnezeu știe ce, fum, catran, cu lacrimi șiroind pe față, speriat, țipând, urlând și mama sprijinită să se ridice în capul oaselor pe brancarda aceea alcătuită din foaie de cort militară, aducându-mă la pieptul ei cu stânga și spălându-mi cu lapte de la sân obrajii ca să-mi vadă chipul. Mă sărută și zâmbește palid. Brancarda este ridicată și purtată spre ambulanță. Paraschiva vine în urmă cu mine în brațe. Mama intră în șoc hemoragic și își pierde cunoștința...
Văd aievea totul, ca într-un film reluat de la o anumită scenă, dar imaginile sunt mai şterse, mai amăgitoare...

 
 4.
Odiseea întoarcerii spre casă, din refugiul terminat atât de tragic în Triajul-București, e alcătuită dintr-o multitudine de relatări provenite din surse diferite, pe care mama a simțit nevoia să le încorporeze unei singure povestiri, ca și cum ea ar fi participat la toate întâmplările și evenimentele de atunci. În fapt, ea a fost principalul absent. Intrată în comă chiar înainte de a fi urcată în ambulanță, a pierdut contactul cu realitatea. A zăcut în spital, pendulând între viață şi moarte, cu scurte și rare reveniri la starea de conștiență, mai bine de patru luni.
Asta nu o împiedica să istorisească înregistrarea noastră la Colțea, cum fiecăruia, mie și ei ni s-a atribuit câte un cartonaș cu colț roșu - ceea ce însemna „rănit grav”, cu număr de ordine, pentru că sanitarii nu aveau de unde să știe care sunt numele răniților aduși acolo în stare de inconștiență.
Aceste cartonașe există și astăzi, mama mi le-a lăsat amintire în cutia cu relicvele familiei, împachetate într-o foiță de pergament alături de care se află o brățară de argint, alcătuită doar dintr-o plăcuță și câteva zale mărunte, ruptă, legată cu un fir de borangic, brățara mea de botez pe care nașa - boieroaica Păncescu pusese să se încrusteze „ Gavriil, în numele Domnului – 25 martie 1944”, deși numele meu nu este Gavril - iar inscripția semnifică doar că ziua botezului a fost în 25 martie, ziua în care Arhanghelul Gavriil - spiritul divin al adevărului - mesagerul care aduce vești importante, în cetatea Nazaret, a înștiințat-o pe Sfânta Fecioară că Duhul Sfânt a pogorât asupra sa și îl va naște pe Mesia.
După aceea, povestește cu lux de amănunte cum Paraschiva a părăsit spitalul împreună cu mine, după ce arsurile care nu erau atât de grave pe cât păruseră la început s-au vindecat, plecând spre casă, pe drumul lung al întoarcerii, însă, atinsă de aripa exterminatoare a tifosului exantematic și pentru a mă feri de boală, mă încredințase unei alte femei - Adriana - să continue drumul spre casă. Paraschiva a murit într-un loc fără nume, într-un spital fără nume și a fost înmormântată într-o groapă comună, nu se știe unde, undeva în apropierea Adjudului, alături de alţi morți căzuți pradă tifosului, peste care groparii au turnat var ca să stârpească molima.
Dar și Adriana a pierit pe drum, mai întâi violată de o patrulă de soldați sovietici și apoi împuşcată în cap, pentru că și-a înfipt unghiile în ochii unuia dintre ei. Cine a adus vestea asta? Nu se știe. De fapt, nici nu se pune o astfel de întrebare.
E un fel de legendă de familie sau pare mai degrabă un adevăr axiomatic, deci nu trebuie demonstrat sau probat într-un fel oarecare. E ca într-un film în care se sare peste un fragment fără să i se observe lipsa. Așa s-a întâmplat! Detalii? Mai are importanță cine a preluat misiunea Adrianei de a mă aduce în sat? Ileana? Altcineva? Chiar dacă Adriana a murit, pruncul de câteva luni a ajuns în sat, la părinții lui, iar povestea, legenda, adevărul axiomatic se încheie aici.
Așa părea să fie pentru totdeauna, o poveste bătută în cuie, iată, însă, că, după jumătate de secol, vine bătrânul acesta cu propria-i versiune, nouă, diferită de cea pe care mama mi-o lăsase drept amintire, încercând să sugereze, ce? Că eu aș putea fi copilul Ilenei? Care din cele două versiuni sunt adevărate? Niciuna sau amândouă, mă întreb eu și văd în fața mea căscându-se un hău al timpului trecut, peste care coboară ceţuri albe, fantomatice.


5.
Mama a plecat din spital pe 25 august 1944, când a venit tata să o ia acasă. După ordinul de încetare a focului între trupele române și cele sovietice, în noaptea de 23 august, apărarea de pe linia fortificațiilor de la Nămoloasa, unde tata comanda o companie de infanterie, s-a dezintegrat într-o retragere dezordonată. Pentru că armistițiul cu rușii nu fusese încă semnat, trupele sovietice luau prizonieri ostașii români care se predau.
Tata, care, împreună cu camarazii săi, ajunsese în timpul războiului până la Cotul Donului, știa ce însemna să ajungi prizonier la ruși, așa că ordinul de încetare a focului a fost tradus în „retragere în grabă” de pe linia fortificațiilor.
În seara zilei de 25 august era deja în București și a mers țintă la Spitalul Colțea, a luat-o pe mama pe sus, deși starea de convalescență nu-i permitea acest efort.
     „Vin rușii!...” Şi au pornit-o imediat spre casă, înainte ca trupele rusești să intre în București. Undeva, la marginea unei păduri, s-au întâlnit cu un grup de soldați care se ascundeau de trupele sovietice. Unii erau în haine civile luate de cine știe de pe unde. I-au spus tatei să-şi schimbe uniforma pentru că rușii îi împușcă pe ofițerii armatei române. De la soldații aceia tata s-a ales cu o pereche de pantaloni de doc și o cămașă făcută dintr-un dos de haină.
Și-au continuat drumul pe căi lăturalnice, prin ogoarele cu porumb necules, prin lăstărișuri, prin păduri, mergând numai noaptea și, în 13 septembrie, spre dimineață au ajuns la marginea satului. Au stat ascunși în Valea Cocoarei, nu au îndrăznit să intre în sat de frică să nu dea peste trupe rusești. Pe la amiază, a apărut un cioban cu oile la adăpat la Izvoare și de la el au aflat că satul este liber, că rușii au plecat cu o zi înainte, imediat ce s-a transmis comunicatul că armistițiul cu Uniunea Sovietică a fost semnat.


6.
Mă gândesc să-i spun bătrânului că povestea lui referitoare la salvarea mea de către Ileana este neverosimilă, însă mă văd obligat să constat acum, cu oarecare dezamăgire, că din povestea relatată de mama lipsește tocmai episodul întâlnirii cu mine, al revenirii mele în sânul familiei și simt nevoia să-l întreb pe bătrân ce a mai urmat în duminica aceea a Rusaliilor, după ce am fost recunoscut ca fiind drept copilul doamnei învățătoare.
Bătrânul își desprinde mâinile de pe Biblia care se odihnește pe genunchii săi, depărtând palmele una de alta într-un gest care ar fi putut să însemne ”Asta e, ce importanță mai are ce s-a întâmplat după aceea!?”, iar eu nu am puterea să insist și simt că trecutul meu, așa cum îl știam de la mama, este spulberat, înlocuit cu o nebuloasă amețitoare.
Ceea ce mă nelinişteşte e posibilitatea ca povestea bătrânului să fie, totuşi, adevărată. Care ar fi scopul vizitei sale la mine, dacă nu cumva chiar acesta, să-mi spună pe o cale indirectă, de fapt sugerându-mi, că eu, domnul colonel Sfârlează, nu sunt în realitate fiul învățătorilor din satul uitat în găvana dintre dealuri, ci sunt altcineva, un copil găsit de Ileana.
Gândul mă duce involuntar la povestea cercului de cretă caucazian.
Îl întreb pe bătrân ce face Ileana și îmi spune că s-a prăpădit de mult, de tânără, într-o mânăstire și se închide în el, ca și cum ar fi vrut să zăvorască toate cuvintele pe ar fi putut să le rostească.
Mă simt ca în cercul caucazian de cretă. Nu am ieșire. Nu e nimeni să mă tragă de mână într-o parte sau alta, nu e nimeni să se îndure de mine, sunt condamnat să rămân, oare, în mijlocul acestui cerc pe care bătrânul nu a făcut altceva decât să-l închidă, să completeze linia care rămăsese întreruptă undeva, cândva – portița prin care mă strecurasem afară și pășisem în viață, fără povara îndoielii asupra originii mele.
Chiar îmi este ciudă pe bătrân. Îl suspectez că, în prostia sau poate senilitatea lui, vorbește vrute și nevrute, că l-a luat gura pe dinainte, că, de fapt, nici nu știe ce spune sau poate că el este chiar judecătorul din povestea caucaziană care acum, în amurgul vieții sale, sub presiunea timpului care ticăie pentru el ultimele secunde nu face altceva decât să aducă la îndeplinire misiunea, osânda și trasează în jurul meu cercul de cretă din care nu mai are cine să mă scoată – și mama și Ileana s-au prăpădit de mult, nu mai pot fi aduse la marginea cercului, nu-mi mai pot întinde mâna.
Sau poate că nu e niciun cerc de cretă și că, dacă a fost unul cumva, dunga albă, ireală a fost spulberată de mult, atunci când, în Duminica Rusaliilor de acum o jumătate de secol, pruncul din brațele Ilenei a fost adjudecat odată pentru totdeauna.
Povestea salvării mele din craterul unei bombe poate că e adevărată, dar atunci ce s-a întâmplat cu copilul pe care mama l-a strâns la piept și i-a șters obrajii de funingine cu lapte de la sân? Acest episod face parte din realitate sau este doar unul imaginar, născut din coșmarul generat de coma în care mama intrase, ca urmare a pierderii masive de sânge?
    Mama îmi povestise cândva, rememorând timpul petrecut în Spitalul Colțea, că atunci a fost în pragul morții, că, de fapt, trecuse pragul acela, sufletul desprinzându-i-se de trup, levitând deasupra patului, privind la corpul inert, fără viață, acoperit cu un cearșaf alb, pentru ca apoi să se înalțe, să se ridice tot mai sus, în albastrul imens al cerului și să treacă în tărâmul celălalt - o grădină înflorită, fără orizont, scăldată într-o lumină calmă, liniștitoare, ea pășind cu picioarele goale prin roua pajiştei, învăluită într-o muzică serafică. Senzația eliberării de tot ceea ce însemna trup, zborul sufletului asemenea unui fluture nevinovat pe deasupra florilor parfumate îi creau o nemăsurată stare de fericire, de bucurie, de beatitudine. Apoi, în Paradisul acela, o voce i-a șoptit: „Întoarce-te la copil” și mama s-a smuls din vraja grădinii Edenului, a deschis ochii și a văzut chipul unui înger alb aplecat asupra ei zâmbind cu bunătate.
    Mă gândesc, însă, că înregistrarea mea la spital cu arsuri de gradul III să fie o eroare întrucât am dovada concretă, irefutabilă că nu am suferit arsuri, pe trupul meu neexistând nici o cicatrice produsă în acest mod. Îmi pot imagina acum, cu experienţa celui trecut prin viață, spitalul luat cu asalt de zecile de ambulanțe care soseau non-stop cu răniți din tot Bucureștiul. Ce serviciu de registratură ar fi trebuit să aibă spitalul pentru a face față avalanșei de răniți? Cu siguranță verificarea răniților în triaj, acolo unde se întocmeau documentele de înregistrare, era sumară. Așa că e posibil ca eu, fiind adus odată cu mama, având scutecele murdare de scrum, să fiu înregistrat la cei cu arsuri. Versiunea mamei este aproape de adevăr, însă nu pot trece cu vederea că amintirile ei fuseseră puternic afectate de starea gravă în care se afla...
    Evident, sunt subiectiv, însă tind să dau crezare versiunii relatate de mama.
    Mă întreb, însă, care sunt motivele pentru care bătrânul vine, acum, după jumătate de secol de uitare, cu povestea asta ușor mistificată și stă acolo înţepenit, pe scaunul acela vechi ca o piesă de muzeu, așteptând ceva, nu știu ce, o infirmare sau o confirmare din partea mea, sau poate nici atât, așteptând doar ca eu să mă desprind de prezent și să mă las purtat pe aripile amintirilor înapoi, în satul despre care, uneori, îmi vine în minte doar imaginea unei procesiuni apocaliptice, din vremea foametei - o coloană de oameni ca nişte furnici negre, proiectată pe un orizont de plumb topit, târându-se anevoie pe muchia dealului la capătul căruia se afla o mică biserică de lemn, înnegrită de vreme, implorându-l pe Dumnezeu să sloboadă ploaia peste ogoarele pârjolite de arșiță.
    Dar nu asta vrea bătrânul să găsesc în trecutul acela îndepărtat, ci pe Ileana și parcă o văd aievea, ca într-o unduire morganatică, zîmbind sfios, chipul reflectându-i-se în apa verzuie din bazinul de beton de la cişmeaua din fața casei părintești.
E o imagine ușor virată, ca o poză insuficient ținută în baia de spălare, îngălbenită de vreme și nici nu știu măcar dacă aparține vreunei realități. E pur și simplu imaginație. Bătrânul mă constrânge să mă gândesc la Ileana, iar eu nu mă pot opune și încerc să conturez chipul acelei fete și o fac printr-o asociere cu lucruri păstrate anapoda în memoria mea.
Ceea ce mă intrigă este insistența teribilă a bătrânului, izvorâtă doar din tăcerea prelungită, din răgazul pe care mi l-a dat să mi-o amintesc pe Ileana. De ce? E importantă Ileana în ceea ce vrea el să-mi spună şi bănuiesc că nu pentru a mă întoarce pe mine neapărat în trecut a venit și ar trebui să-l întreb direct care este scopul vizitei sale, dar parcă sunt anesteziat sub privirea lui fără de culoare, acaparând timpul și spațiul și mă întreb dacă nu cumva sunt hipnotizat și, pentru a mă convinge de contrariul, încep să bat darabana cu degetele în tăblia biroului, urmărind mișcarea lor pentru a-mi dovedi că nu e vreo himeră indusă de bătrân, care, într-un târziu, se hotărăște să rupă tăcerea - mulțumit într-un fel că m-a adus în stare să înțeleg - crede el – ceea ce îmi va spune în continuare:
- Ei, a trecut multă vreme de atunci. Ileana, aproape că nici nu mai are chip în amintirile mele - e doar lumină... Stau așa, pe prispa de lut a casei, mai bătrână decât mine și mă uit în zare, mă uit la norii de deasupra satului, care se destramă înainte ca eu să văd în vânzoleala lor chipul surorii mele și îmi pare nespus de rău că a plecat din lumea asta înaintea mea. Dumnezeu a fost bun cu ea. Nu știu ce gând are cu mine de mă ține departe de El de atâta amar de ani? Câteodată mă gândesc că Dumnezeu – nu că a uitat de mine - dar că mă ține în viață cu un anumit scop. M-a lăsat să-mi văd părinții trecând în lumea celor drepți și nevasta prăpădindu-se după o lungă boală, apoi să-mi văd cei doi copii plecând și ei după mama lor... să văd prietenii trecând în lumea umbrelor, să văd cum în jurul meu se face un gol tot mai mare, ca într-o arie de treierat cu caii, sub copitele cărora spicele mor și se tranformă în boabe și pleavă purtată de vânt și țărână și cum sunt tot mai singur și mai neputincios în bătătura în care nici caii nu mai sunt... Dar cea mai mare pedeapsă a fost că mi-a luat sora. Am săvârșit un păcat și Dumnezeu a zis: ”Ia să stai tu pe Pământ și să le vezi și să le trăiești pe toate, cu vârf și îndesat - și pe cele bune și pe cele mai puțin bune, să vezi cum este viața adevărată de la un capăt la altul”, așa că, acum, vin la dumneata și zic că asta face parte din ceea ce Dumnezeu mi-a hărăzit – să te tulbur cu o poveste veche și urâtă care trebuia să rămână neștiută de nimeni, în vecii vecilor. După atâția ani, Ileana a venit să mă dezlege de jurământul tăcerii și mi-a spus: ”Te du la băiatul acela pe care Dumnezeu mi l-a dăruit să fie copilul meu, bucuria și durerea mea pentru o viață întreagă și spune-i cum a fost, spune-i tot pentru că amândoi, și tu și eu, avem nevoie de iertare pentru ca sufletele noastre să-și afle odihna și liniștea” și am zis: ”Doamne, Te-ai îndurat în sfârșit de mine și mi-ai trimis un semn că vrei să mă chemi la Tine.” Şi m-am bucurat că misia mea pe acest pământ, ultima dintre toate, s-a încheiat în sfârșit. Acum știu care a fost scopul Lui să mă țină în viață până la o vârstă la care şi număratul zilelor e o povară. Te întrebi cum se poate bucura cineva că sfârșitul lui este aproape? Când ești tânăr și în putere, ți se pare crud și nedrept ca viața să fie atât de scurtă și de multe ori fără bucurii și când te gândești la moarte, te cuprinde un fior și deschizi brusc ochii cătând lumina, alergând după lumină, cu inima bătând nebunește să spargă coșul pieptului, prin vene curgând un foc viu, care te arde, năucitor și apoi cobori de pe valul acela de spaimă, te cufunzi într-o speranță deșartă care te răcorește și te calmează și-ți spui - încă nu a sosit timpul, mai e până atunci, poate că nu va fi niciodată, poate că se inventează ceva și nemurirea te va îmbrățișa ca pe un copil nou născut și te liniștești, te amăgești, îți mai acorzi răgaz până la următoarea spaimă, până la următoarea întâlnire cu Dumneaei trecând agale pe lângă tine, făcându-se că nu te vede, fără măcar să-ți facă şmechereşte cu ochiul și să-ți dea de înțeles că da, te-am văzut, dar acum am altă treabă și o vezi din nou, îndepărtându-se, tu rămânând acolo, înțepenit în locul acela, cu piciorul în aer, pregătindu-te să faci pasul următor taman în direcția în care Stimabila tocmai a dispărut... Ei, acum, nu mai simt fiorul acela. Sufletul și mintea mea nu mai sunt capabile să reacționeze la gândul morții, pentru că după atâtea și atâtea încercări, după atâtea învieri și prăbușiri, au murit înaintea trupului, lăsându-l să poarte singur povara vieții, trupul obosit care caută odihnă, un loc la umbra unei nemărginiri în care se se culce pentru veșnicie. Și când moartea nu te mai înfioară știi că a sosit vremea să pleci, dar nu poți pleca pentru că mai ai de făcut o treabă, pe care nu o poți face de dincolo, o treabă cu care să închei o viață, ceva ca un botez, în care să te lepezi și să te speli de păcate și să pășești curat în lumea de dincolo de viață. Asta e!...
Bătrânul arată mai trist și mai prăpădit. Parcă s-a smochinit de tot în timp ce vorbea și mă cuprinde teama ca nu cumva să sfârșească pe scaunul acela șubrezit, să moară, lăsându-mă doar cu privirea lui parcă desprinsă de pe ochi, umplând încăperea toată, ademenindu-mă să mă întorc în Ceea Vale, să pășesc pe ulița colbăită de trecerea unei jumătăți de veac și să caut acolo lumea pe care am pierdut-o, lumea pe care am uitat-o, lumea de care nu am mai avut timp să-mi amintesc, lumea pe care viața mi-a luat-o și a aruncat-o undeva pentru a nu-mi fi piedică în calea ce am urmat-o, lumea care acum vine să mă întrebe: „Unde ai fost, domnule Sfârlează, atât amar de ani?” și eu nu știu ce să spun, pentru că totul mi se pare fără sens. Pentru ce am trăit? Ca să mă întâlnesc cu omul acesta care îmi vorbește despre sufletul său istovit căutându-şi alinarea într-o deșartă speranță? Ca omul acesta să-mi pună o problemă existențială pe care întotdeauna am ocolit-o, ca să-mi spună ceea ce știam încă de când făcusem ochi pe lumea aceasta?
Mă văd aruncat brutal înapoi, într-o noapte mângâiată doar de lumina palidă a unui opaiț cu sticla afumată și-i văd pe părinții mei dormind adânc, cu chipurile cufundate în întunericul încăperii și trăiesc încă o dată spaima copilului de atunci că au murit, că sunt morți de mult și că eu eram singur pe lume, la fel de singur și de speriat ca bătrânul așezat pe prispa de lut uitându-se la bătătura pustie, în care nici urmele copitelor cailor care au călcat spicele aduse la treierat nu mai sunt. Vântul vremii suflase peste colbul din ogradă, ștersese toate urmele existenței și rămăsese doar locul acela gol care nu mai poate fi umplut nici măcar cu amintirile noastre.
Constatasem deodată că există moarte și am început să plâng. Mama s-a trezit și a încercat să mă potolească. ”De ce plângi?” - iar răspunsul meu a fost o întrebare: ”O să muriți, nu-i așa?” “Doamne, Dumnezeule, ia și te liniștește, nu o să murim, cum poți crede așa ceva?”
               Știam că mă minte, că vrea doar să mă liniștească, să-mi ofere răgazul să mai cresc până voi înțelege, fără să-şi imagineze că eu îi plângeam nu numai pe ei, ci și pe mine, copilul înspăimântat de moarte. Voiam ca părinții mei să fie veșnici, nemuritori, dar aflasem deja,… Aflasem? când? că moartea este ceva care există și care trece din când în când și prin satul nostru și atunci oamenii se duc pe culmea dealului lipit de linia orizontului, la biserica de lemn înconjurată cu movilițe de pământ pe care cresc flori de număuita, străjuite de câte o cruce de lemn, unele putrezite de vreme, altele de culoarea lemnului proaspăt dat la rindea…
Apoi, când credeam că bătrânul chiar s-a pierdut cu totul, când nu mă mai așteptam să-l aud vorbind, și-a dres glasul și a continuat:
 - Asta e! Vine timpul să-ți iei rămas bun și să lași în urmă toate treburile rezolvate. Să nu rămână încurcături… să nu rămână… Eu am omorât un om…
„Am omorât un om”, simplu, fără emoție, ca un anunț de publicitate scris în vitrina unei prăvălii „Avem măsline”. Culmea este că nu sunt mirat, nici intrigat, nici curios să aflu de ce și cum. A omorât un om și vine să-mi spună lucrul acesta tocmai acum, când este ora de plecare acasă, iar eu nu știu ce să fac...
              Poate că bătrânul e dus cu pluta, poate că nu știe ce vorbește, poate că încearcă să fie interesant, poate că vrea dintr-o mie de motive să atragă atenția asupra lui, poate că s-a săturat de singurătate și vrea să ajungă într-un loc unde mai există oameni care măcar să-l privească, dacă nu vor voi să-i vorbească, să se uite la el ca la o relicvă a timpului rătăcită sau poate că spune doar adevărul pe care eu, din nu știu ce motiv, refuz să-l accept ca pe o mărturisire, ca pe un autodenunț.
              Primul meu impuls e să intru în jocul său, să-i dau o coală de hârtie, - pe care chiar o scot din sertar și o pun în fața mea pe birou – și să-l las în primire ofițerului de serviciu, să-și scrie autodenunțul.
              Dar merită să-l tratez așa, cu dispreț și nepăsare? Vine omul din negura timpului și spune „Am omorât pe cineva”, iar eu nu am altceva de spus decât „Bine, uite coala de hârtie și pixul ăsta și mergi în sala de așteptare de lângă ofițerul de serviciu și scrie ce și cum, cu subiect și predicat...” S-a făcut al dracului domnul colonel Sfârlează cu Fofează, nu vrea să mai știe de vremea când se juca cu puța în țărână în satul acela care a murit între dealurile copilăriei.
              Privesc coala de hârtie imaculată și mă întreb cum s-ar putea așterne cuvintele scrise de bătrân, cu mâna lui scheletică, pe albul aproape strălucitor al hârtiei. Maculat și imaculat într-o simbioză aiuritoare. Mă uit la ceas. E târziu și timpul se scurge implacabil înlănțuindu-ne, pe mine și pe bătrân, în tăcerea atotcuprinzătoare ca de sfârșit de lume, când sunetele toate s-au împrăștiat și au lăsat în urmă doar locul gol, insonor.
            - Îmi pare nespus de rău că i-am luat viața. L-am nesocotit pe Dumnezeu și am făcut ce numai El avea puterea să facă. Să nu ucizi! Am încălcat porunca și ăsta e păcatul cel mare pe care l-am săvârșit. Poate că omul acela nu merita să trăiască, poate că trebuia să plătească fapta cu viaţa sa, dar nu trebuia să moară de mâna mea. Am fost trufaș și m-am ridicat într-o clipă de nebunie deasupra Dumnezeului nostru. Și nici nu știu dacă moartea poate fi o pedeapsă. E doar un sfârșit, iar pedeapsa o suportă doar ucigașul. El trebuie să ducă povara vieții răpite. Așa că, orice motiv aș fi avut, fapta mea nu poate fi iertată prin mărturisire și nici pedepsită prin puşcărie. Este important însă să spun ce am făcut, chiar dacă nimic nu mai poate fi îndreptat. Asta e!
             Mă așteptam ca, acum, după toată această lungă litanie, bătrânul să spună pe cine a omorât și pentru ce anume motiv, dar se pare că m-am înșelat. Încă nu a sosit momentul. Pogoară din nou în meditație, parcă pentru a-mi da mie răgaz să mă pregătesc pentru dezvăluirea ce urmează. Își împreunează mâinile, degetele sale numai piele şi os cârcindu-se unele peste altele ca într-un spasm de dinaintea morții și rămâne așa, într-o așteptare chinuitoare și cred că nu face altceva decât să-și asculte trupul, să găsească în scorbura aceea bătrână sufletul înspăimântat, prins în capcana de carne și oase care nu peste mult timp va putrezi.
 
 
             7.
Încerc să mi-o amintesc pe Ileana, o caut prin mintea mea și nu găsesc decât lumina unui surâs și a unei priviri încărcate de o bucurie tristă. Stătea ore întregi la cișmea și nu știam ce așteaptă. Presăra petale de flori pe unduirile apei care se alimenta dintr-un izvor, printr-o țeavă de fier, cu rugina lustruită de trecerea antimpurilor și se scurgea printr-un jgheab de tablă în pârâiașul care se formase în lungul drumului – urmărind, aproape absentă, cum petalele plutesc alene, rotite de nevăzute vârtejuri și se duc la vale, ca și cum nu ar fi fost niciodată flori.
Dacă treceam pe acolo mă lua de mână și mă strângea la piept, îmi prindea obrajii în palme, se uita lung în ochii mei, căuta ceva în privirea mea, ceva pierdut se pare, dar nu voia să mă întrebe, după care, mai tristă, stăpânindu-și cu greu lacrimile, îmi dădea drumul din îmbrățișare și pleca în lungul uliței colbăite, îndepărtându-se cu pași șovăielnici până pierea după gardul de cătină al casei...
Îl întreb dacă există vreo legătură între Ileana și omul ucis. În privirea bătrânului se aprinde o luminiță, ca o tresărire, un spasm al nervului optic, doar pentru o fracțiune de secundă, care nu știu ce semnificație poate avea. Să cred că Ileana este cheia acestei oculte povești?
- Era prin vară, la prima coasă. Noi ne odihneam la umbra unui nuc, în mijlocul fâneței. Mama ne adusese de mâncare, nouă, cosașilor, - tata, eu, un frate mai mare, un unchi după mamă și un văr, care acum, în timp ce vorbesc despre ei sunt toți morți, morți de mult, la vârste destul de timpurii. Mâncasem borșul cu carne de cocoș, cu grăsime galbenă plutind pe deasupra, printre tăițeii la fel de galbeni și, întinși pe spate pe brazdele proaspete de fân, ne aruncam privirea în jocul luminii care se strecura printre frunzele fremătătoare ale nucului, bucurie rară, doar de câteva ori pe an, când veneam la coasă, la întorsul și, apoi, la strânsul fânului. Și așa am adormit, în mirosul înnebunitor al fânului cosit... M-a trezit tata să mă întrebe: „Unde e maică-ta?” De unde să știu eu unde e. Străchinile și lingurile de lemn erau nestrânse, restul de mămăligă neînvelit în ștergarul brodat cu gheruțe, oala de borș cu polonicul înăuntru, de parcă cineva ar mai fi voit să-și pună încă o porţie de zamă. M-am ridicat în capul oaselor și am privit peste pajistea ce se topea sub soare. Mama nu era nicăieri. „Măi, da femeia asta ar fi trebuit să strângă masa... Unde a plecat, așa în grabă? Doar nu s-o fi dus acasă și ne-a lăsat pe noi aici să dormim sub nucul ăsta?”, se întreba tata după care, făcând palmele pâlnie la gură a răcnit cu toată puterea „Marie! Mariee!” și glasul lui a risipit liniștea în care doar vântul șoptea printre florile de câmpie. „Mariee, unde ești fa Marie?” Nu a răspuns decât ecoul: arie, rie, ie... pierzându-se în tăcerea care ne înconjura cu neliniște.
Apoi, tata s-a ridicat în picioare cu mâna streașină la ochi și a privit spre vale, acolo unde fâneața se termina între sălciile și păpurișul Văii Cocoarei. „S-o fi dus să-și facă nevoile”, a presupus unchiul meu. Tata s-a arătat mulțumit cu asta și, scuipând în palme, a apucat coasa și ne-a îndemnat să trecem la treabă. Un timp, nu s-a auzit decât fâșâitul coaselor prin fânul care cădea secerat în brazde. Tata mergea în frunte, noi veneam după el. Soarele ne cădea în spate, apropiindu-se de linia orizontului. Am întors la capăt de ogor și am tras încă un rând de brazde. Timpul trecuse fără ca noi să ne dăm seama. „Măi, da ce-o fi făcând femeia aceea atâta timp? Au trecut mai bine de două ceasuri. Mariee! Unde naiba ești, fa?” De data asta nici ecoul nu i-a mai răspuns. Ne opriserăm cu toţii, sprijiniți în mânerul coaselor, privind spre dunga verde a Văii Cocoarei, pentru că mama, dacă era să se afle pe undeva, numai acolo putea fi. Am pornit la vale, cu coasele în cumpănire, să o căutăm. Tata era îngrijorat. „Valea asta a Cocoarei e un blestem”, a spus el, fără să precizeze de ce, dar noi știam că e bântuită de Iele. Prostii! așa spuneam atunci, noi, cei cu o brumă de şcoală. Îi auzeam pe bătrânii din sat povestind, așa, seara, stând pe butucul de stejar de la Uluc, după ce vacile se întorceau de la păscut şi soarele se ascundea dincolo de Dealul Haiducului, atunci când liniștea cobora peste sat, despre focurile de la Turbărie, despre Ielele care ieșeau la dans în prag de seară, ademenind rătăciții, luându-le mințile, pocindu-i... Vorbe de oameni netoți, spaime ale neştiinței. Râdeam auzindu-i. Acum, în timp ce o căutam pe mama, strecurându-mă printre sălciile plângătoare, mă gândeam la toate acestea și simțeam cum un fior rece îmi trece pe șira spinării și strângeam mai tare mânerul coasei în mână. Încet, încet se lăsa întunericul. Ne strigam unii pe alții și așteptam cu înfrigurare răspunsul lor. O strigam pe mama. Într-un luminiş m-am întâlnit cu unchiul: „S-o fi dus acasă și noi o căutăm ca proştii prin luncă.” „Da’ ne-ar fi spus... și nu ar fi lăsat masa nestrânsă”. „Or fi răpit-o Ielele”, a zis unchiul râzând. Era glumeț de felul lui, dar glumele lui erau mai toate nesărate. Nu știam ce să facem. „Eu mă duc să văd dacă nu cumva e acasă” și am pornit către sat. După câțiva paşi, am auzit ceva ca un mieunat, ca un scâncet. „Bădie Mihai, ia’n vino încoace, că e ceva aici...” Nu îndrăzneam să înaintez. Unchiul Mihai s-a apropiat și amândoi ascultam încordați. După un timp, sunetul acela s-a auzit din nou și am simțit că pielea mi se face de găină, că părul mi se zburlește pe cap ca și cum am aș fi auzit lupii. „Cine știe ce animal o fi, a spus unchiul. Hai să vedem ce e. Poate că e o vulpe prinsă în capcană”. Am ieșit la lumină într-o poieniță, la marginea căreia susura firul de apă al unui izvor și acolo, între ierburile cu tulpina înaltă, între sânziene, lumânărici, violete, caprifoi, cicoare, floarea maicii domnului, maci, gura leului..., aranjate ca un covor, zăcea mama mea - părea că doarme, cu un prunc lângă ea, învelit în ștergarul adus cu merinde.
Mama avea chipul ca de ceară și am știut că nu doarme. Ceva s-a rupt în mine și am răcnit cu glas neauzit, să se cutremure cerul și pământul. Mama mea era moartă! Eram și eu mort de spaimă și durere. Am luat pruncul în brațe, l-am auzit scâncind fără vlagă și am zis „Doamne, e viu”. Am desfăcut ștergarul. Buricul era înnodat. Asta e „prințesa florilor”, mi-a venit să zic, adusă pe lume într-un loc anume, într-o poieniță luminoasă, pe un pat de sânziene și violete și maci și gura leului și florile maicii domnului..., trimisă pe lume pentru ceva anume. M-am gândit mai apoi de multe ori că un copil născut prin sacrificiul mamei e un semn pe care Dumnezeu îl dă, numai că noi, oamenii proști și necredincioși, nu suntem în stare a-l înțelege sau poate că nu pentru înțelegerea noastră apăruse ea, „Prințesa florilor”, al șaptelea copil al familiei noastre... și i-am pus numele Ileana.

    
8.
Bătrânul era întors în timp, transfigurat. Chipul său părea iluminat din interior de un foc reaprins după ce ani și ani mocnise fumegând doar când și când, păstrând în cenușa vremurilor o scânteie care a sclipit prima dată atunci, în poienița din Valea Cocoarei, în amurgul tragic al unei zile de coasă.
- Aveam o soră. Dumnezeu îmi dăruise o surioară, o împărăteasă - dar prețul pe care îl plăteam mi se părea nedrept de crunt. Mama murise în chinurile facerii și nu fusese nimeni la căpătâiul ei, nu să o ajute, ci măcar să-i aprindă o lumânare. Noi ne luaserăm cu treaba, voiam să terminăm cositul până în seară de parcă lucrul acesta ar fi fost o chestiune de viață și de moarte și am lăsat-o pe mama singură, ascunzându-se în poienița aceea, să nască departe de ochii noștri, pentru că era o rușine să aduci pe lume un copil în văzul tuturor. Prejudecăți și prostii, spun acum. Nu știu dacă, de față fiind, am fi putut să o ajutam cumva. Așa a fost scris: ca mama să moară și să se nască ea. Poate a mai fost scris ca Prințesa florilor, peste ani, să culeagă din pâlnia unei bombe un alt copil, a cărui mamă murise poate în timpul acelui atac aerian. Toate se leagă. Nimic nu este la voia întâmplării.
Simt că bătrânul vrea să spună un lucru anume. Își trece palma peste coperțile Bibliei într-un gest mângâietor, ca și cum s-ar fi pregătit să o deschidă la o anume filă și să-mi citească ceva de acolo, din cartea sfântă, însă nu este decât intenția nedusă până la capăt sau poate nici atât, ci un simplu gest reflex. E ceva care îmi scapă. Și de ce a venit cu Biblia la el? „Bădie Ilie, Dumnezeu mi-a dăruit un copil...”, povestise bătrânul ceva mai devreme. Ce înseamnă a dărui cuiva un copil?
Bătrânul parcă a auzit întrebarea mea nerostită și mă privește într-un fel pe care nu-l pot defini, pe care nu-l pot înțelege, privirea lui e ca o capcană a unui orizont pe care trebuie să risc să-l depășesc, lăsându-mă pur și simplu purtat de acea undă tractoare, care nu era nici albastră, nici căprui, nici verde,  care nu e nicicum; privirea lui, prin care trecuse timpul comensurabil al unei vieți ce i se pare fără de sfârșit, mă aruncă în vârtejul timpului și spațiului care se comprimă absurd. Nu știu de unde îmi vine starea asta, poate din lipsa oricărei împotriviri, îmi vine să cred că așteptam întâlnirea, o așteptam de foarte multă vreme și că, în mod telepatic, bătrânul a răspuns acestei chemări, venind să sfărâme lacătul de la care nu mai aveam cheia, iar eu să deschid poarta ruginită a cetății în care abandonasem copilăria și să arunc acolo doar o privire, doar atât, să privesc și să mă conving că toate sunt la locul lor, îngropate acolo de nedezgropat, amintirile, viețile, umbrele celor care au fost – în grădina unui paradis pierdut. În clipa asta, nu vreau să știu ce s-a petrecut, ci doar să mă asigur că întâmplările toate sunt bine păzite, dar iată că vine bătrânul, întrupându-se ca din Lampa lui Aladin, ca un duh al răului și al binelui într-o simbioză greu de acceptat și mă smulge din liniștea mea confortabilă, mizerabil de confortabilă și seacă și mă prinde de mână și mă îndeamnă să merg cu el, acolo, în Valea Cocoarei, la Izvoare, să mai privesc o dată nisipul auriu zvârcolindu-se în apele limpezi și să mai ascult o dată freamătul sălciilor prin care vântul de seară își caută culcuş... și ce să mai fac?
- Am avut un vis noaptea trecută, continuă bătrânul cu voce tremurătoare. Ileana era îmbrăcată în cămașă albă și pășea plutind peste o negură atotcuprinzătoare. Era negura în care a trăit după ce a fost batjocorită de omul acela neom. Eu l-am omorât pe Crudu pentru că a batjocorit-o pe Prințesa florilor. A venit acasă însângerată și vânată toată, cu cămașa ruptă, făcută zdrențe, cu ochii secați de lacrimi, cu buzele strivite. Tata era un om aspru și aprig, iar Ileana se temea că el nu va înțelege nimic din nenorocirea care se abătuse peste ea și m-a rugat cu glas sfârșit: „Bădie, Bădie Ilie, fratele meu, ajută-mă și apără-mă”. O fată violată era acoperită de rușine și nu mai putea trăi în sat. Violul trebuia să rămână un secret, al meu și al surorii mele și să-l ducem cu noi în mormânt. Dar despre viol mai știa și Crudu și el ar fi putut să vorbească, să se laude... Nu exista decât o cale să-l opresc. Îl văzusem într-o seară pe Surdu, vecinul nostru, ascunzând o pușcă în stogul cu fân. Am luat pușca și l-am așteptat pe Crudu la marginea pădurii. Știam că va lăsa vacile să intre în pădure și că va veni după ele. I-am ieșit în față, cu pușca la umăr și i-am spulberat capul. Bubuitul împușcăturii umpluse cerul și văile. Mi-am pierdut cumpătul când l-am văzut căzut jos și sângele-i năpădind iarba. Am rupt-o la fugă prin pădure. În zăpăceala mea nebună, am aruncat pușca în pădure, în apropierea locului omorului, dar nu am mai avut puterea să mă întorc și s-o iau de acolo. Toate bănuielile au căzut pe Surdu, pentru că lumea știa că pușca este a lui. Surdu a fost arestat și condamnat la 25 de ani de închisoare. A murit în închisoare, făcând greva foamei. Știa că nu este vinovat și o să spuneți că protestul lui avea un rost, să atragă atenţia și să ducă la redeschiderea dosarului. Dar nu era așa. Într-o zi, am primit o carte poștală din pușcărie de la el. Mă ruga să vin la vorbitor. ”Vino într-o zi, când poți, vreau să știu ce mai e prin sat, ce mai fac oamenii, ce se mai aude de feciorașul meu Mihai...” Câteva rânduri scrise cu creion chimic muiat din când în când în gură pentru a îngroșa literele, gândite cu atenție pentru a trece de vigilenţa paznicilor. M-am interesat care sunt zilele de primire, am făcut și un pachet în care am pus o bucată de cozonac, câteva nuci, o gutuie mare, ca să-i amintească de mirosul de acasă, din odaia de oaspeți și m-am dus la vorbitor. Intrase deja în greva foamei de o săptămână, era galben ca ceara, cu ochii înfundați în orbite, cu cearcăne negre-vineții, neras, cu barba răzvrătită, țepoasă, sură și ne-am privit așa ca pentru veșnicie, fără să spunem un cuvânt. Mă simțeam cumplit de vinovat că se afla dincolo de gratii și nu știam cum să-i spun că eu l-am omorât pe Crudu, nu îmi găseam cuvintele, gura îmi era uscată, aveam un nod în gât, inima o luase razna, bătând nebunește. Știa ce voiam să spun, am citit asta în privirea lui. „Şi cum de nu...?”, l-am întrebat eu tot din privire. „Ar fi însemnat să-i spun tovarăşului milițian, care m-a rupt cu pulanul lui de cauciuc, că știu cine l-a omorât pe Crudu... Ce rezolvam cu asta? Să mă salvez pe mine și să bag un nevinovat la ocnă? Aș fi fost un om slab. Și ce-ar fi spus satul după aceea, uite bă, Costică a lui Surdu, l-a dat în gât pe Ilie sau pe cine știe altcineva. Mai puteam eu trăi în sat? A căzut necazu’ și bănuiala pe mine, așa trebuia să rămână. Crudu era necuratul și nu exista altă cale de a scăpa de el. Dacă nu o făceai tu, ar fi trebuit s-o fac eu. Cineva trebuia să o facă pentru că asta era voia Domnului. Așa că nu are importanță cine stă după gratii. Și apoi, eu nu sunt aici neapărat pentru că l-aș fi omorât pe Crudu; Crudu e doar, așa, colb în ochii oamenilor, ci pentru motive politice - m-am opus colectivizării și asta e o faptă mult mai gravă decât să iei viața unui nelegiuit. Ce-ai făcut, te-ai înscris în întovărășire? Ce fac oamenii?” I-am spus cam tot ce ştiam: că s-a făcut întovărășirea, că alde Pârlitu a ajuns primar, că Vasile Afloarei și Ionel Tudorache și toţi Trifăneștii au fost trecuți la chiaburi, că Marioara lui Bosânceanu, ăla de a murit pe front, văduvă de război cu trei copii mici, a fost trecută și ea la chiaburi pentru că lucra în parte cele două hectare de pământ - adică „exploata mâna de lucru străină” și că, pe deasupra, mai avea și prăpăditul acela de cazan de țuică, pe care i l-au confiscat, că ăl bătrân, Ciubotaru, din deal de căsoaia lui Trifan, a murit de inimă rea, când i-au luat și boii și carul și pământul... Vorbeam ca o moară neferecată, însă gândurile mele erau într-un singur loc – Costică Surdu știe că eu l-am omorât pe Crudu și nu-mi zice nimicuța, ci doar că cineva trebuia să o facă și, dacă s-a întâmplat cum s-a întâmplat, el se simte împăcat și, dacă nu s-ar fi întâmplat, poate că ar fi făcut-o el, pentru băiețelul lui, Mihăiță... „Ei vezi, Ilie, ce vă spuneam eu, colhozul o să ne mănânce fripți. Dă-te mai aproape să-ți spun o vorbă. Știi, a zis unul de aici, că a venit la el la vorbitor cineva și i-a spus că a auzit la radio că vin americanii și or să ne dea pământurile înapoi și vitele de povară și oile și batozele și semănătorile și plugurile și toate cele ce ni le-au luat la colectiv și o să-i scoată din pușcării pe toți deţinuții politici. Eu sunt deținut politic și pentru asta am intrat în greva foamei, ca să se știe când or veni americanii”. Mi-am zis: Săracu Costică Surdu, l-a smintit pușcăria și îmi părea atât de rău că simțeam că se rupe inima în mine și că o să-mi dau duhul acolo, în vorbitorul acela care mirosea a lături și a transpirație și suferință omenească. Şi de mila lui m-a prins, așa, un curaj mare, m-am ridicat în picioare și i-am spus că eu mă duc să mă predau în locul lui. „Băi Ilie, nu fi prost, stai jos. Cum să te predai, ce să le spui? Tu nu știi nimica. Nu te apuca să-mi strici viața tocmai acum. Surdu l-a omorât pe Crudu. E clar? N-a făcut-o cu mâna lui, dar a gândit-o de la început până la capăt. De ce crezi tu că am ascuns pușca în stogul de fân, ca să fie, așa, la îndemâna cui va trece pe acolo... Poate că eu nu am avut curajul să duc lucrurile până la capăt, dar le-am pregătit ca ele să se întâmple. Așa că nu te duci nicăirea să te predai. Şi dacă te-ai duce, ce le-ai spune? De Ileana, de copchilul acela de care se spune că ar fi al ei, din flori...? Stai blând și mergi în sat și spune-le oamenilor că o să vină americanii și să fie pregătiți să-i întâmpine cum se cuvine”. Asta a fost cu vorbitorul. M-am ridicat și am dat să plec. Surdu m-a prins de mână, m-a privit lung în ochi și mi-a spus: ”Ai grijă de Ileana și nu fă nici o prostie.” Nu știam ce vrea să zică. Mi-a făcut semn cu mâna, așa, du-te, lasă, nu-i nimica, a fost o vorbă, doar atât. O să mă întrebați de ce, după ce am scăpat de sub puterea lui Surdu, nu m-am dus glonț la postul de miliție să spun ce și cum făptuisem omorul. Să nu credeți că mi-ar fi fost teamă, dar, la plecarea de la vorbitor, Surdu m-a pus să jur pe ce am mai sfânt, iar eu am jurat pe mama mea și pe Fecioara Maria, că nu voi spune un cuvânt despre moartea lui Crudu. Pe de altă parte, eram legat cu jurământ față de sora mea, să păstrez secretul, iar dacă eu m-aș fi predat și aș fi spus că l-am omorât pe Crudu, ar fi trebuit să spun și de ce. Când am mers la spovedanie, înainte de Paşti, era cât pe ce să mă scap: Părinte, am făcut un mare păcat, dar nu pot mărturisi..., iar preotul m-a întrebat: „Regreţi și te rogi să-ți fie iertat păcatul?” Mă rog fierbinte, părinte... „Dumnezeu știe ce păcat ai făcut, chiar dacă e un păcat de moarte și te va ierta dacă păcatul este mărturisit în rugăciune. Roagă-te și vei fi iertat!” M-am rugat în fiecare zi, o viață de om, aşteptând iertarea și iată că, noaptea trecută, Dumnezeu mi-a dat un semn, mi-a trimis-o pe Ileana în vis și am simțit că sufletul meu se slobozește.
Stau și mă întreb cât adevăr e în povestea asta? Atât adevăr cât să-l credem, îmi răspunde o voce care vine din interiorul meu. Nu e suficient?!

[Sofia Sincă]

Dacă aţi dezvăluit acţiunea s-ar putea ca să nu mai fie citită. Dar este doar părerea mea.

Sofy

[Sofia Sincă]

Roman început în forţă, interesant, impresionant. Deocamdată nimic nu prevesteşte a fi un roman poliţist, înafară de prezenţa colonelului... dacă nu aţi fi explicat, nu aş fi ştiut... Mie îmi place să descopăr singură (din nou este doar impresia mea). De remarcat amănuntele sumbre din perioada terminării celui de al doilea război mondial, redate cu multă măiestrie. Crunte întâmplări, magnifice descrieri. Dar când destinul este scris să scapi din asemenea iad, scapi şi te trezeşti în satul tău, aflat pe lângă valea Cocoarei.

Am citit doar până la paragraful 6. Restul mâine.

Cu prietenie, Sofy!

[Corina Militaru]

Batranul,  invaluit intr-o aura de mister,  tulbura amintirile inchise in uitare ale colonelului.  Un prilej bun pentru a pune cititorul fata in fata cu scene sfasietoare de razboi si de a-l face partas la viata satului. Captivant, bine scris, textul atrage. 

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

În sfârşit, în următoarele trei părţi ale acestui text ni se dezvăluie şi elementele poliţiste ale romanului. Dar a tipic.

Bătrânul Ilie din Valea Cocoareai mărturiseşte o crimă, când nu mai este cazul. Din punctul lui de vedere este, deoarece numai aşa va fi pregătit pentru drumul de dincolo. Şi tot atipic, în loc să-şi mărturisească păcatul preotului, el se destăinuie direct colonelului de poliţie pentru a-şi primi pedeapsa. De remarcat faptul că el nu şi-a luat decât biblia cu el, deşi poate crede că nu se mai întoarce acasă.

Amănuntele, micile istorisiri de pe lângă subiectul principal este ceea ce dă stil romanului. Se vede încă de la început.

Putem trece la următorul capitol, dar mâine sau altă dată. Din punctul meu de vedere, sunt cam lungi postările. E greu să citeşti atât de mult de pe un monitor. Dar dvs. puneţi cât doriţi. Am înţeles că romanul este lung, dar şi timp este...

Cu stimă, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

Am citit cu bucurie începutul acestui roman. Mi-aș dori să găsesc timp să-l citesc pe tot. Pe scurt - aveți talent de scriitor!

Am înțeles că l-ați tipărit. Am întâlnit muuulte greșeli de punctuație, dar cum scripta manent... nu le enumăr.

Ceva m-a amuzat - mânerul coasei = coporâie! Așa-i dacă ați plecat de mult din sat... :)

Aveți prețuirea lui,

da Coza

[Ion Lazăr da Coza]

D-le Tudor, vă pun alături câteva note/atenționări generale cu cele mai frecvente greșeli de punctuație pe care le-am întâlnit la postările membrilor acestui site. Unele le-am întâlnit și în acest valoros text, și-i păcat. Dvs alegeți doar ce vă privește... restul băgați sub preș sau la coșul de gunoi.

Punctele de suspensie sunt numai trei şi indică, în general, o întrerupere a şirului vorbirii. Nu unesc niciodată două cuvinte! Ele preced sau succed un cuvânt (…preced sau succed…). Nu plutesc între cuvinte. Cel puţin… aşa ne învaţă clasicii noştri!... De ele nu se ataşează alte semne grafice (…!), dar pot fi precedate de astfel de semne (!...), nu-s însoțite de virgule. False puncte de suspensie se întâlnesc în exprimări îngrijite, cum ar fi: „– Ce p…a mă-sii?!!” adică „– Ce pizda mă-sii?!!” Iertată fie licenţiozitatea! (Acesta e un răspuns-tip pe care îl vor primi toţi cei ce fac această greşeală!...)

Linia de dialog („–”), e mai lungă decât cratima (liniuţa de unire, „-”), se obţine (când lucrezi pe Word) apăsând simultan tasta Ctrl şi tasta semnului minus! Linia de dialog nu se lipeşte de cuvântul pe cere-l precede!     – 

Notă: În respect pentru limba română şi în concordanţă cu politica acestui forum, ne vedem nevoiţi să vă atragem atenţia că aveţi deficienţe la punctuaţie: virgula, punctul, punctul şi virgula, semnul întrebării şi al exclamării, punctele de suspensie (întotdeauna trei!), ghilimelele ş.a. se pun imediat după cuvânt. Semnul întrebării şi al exclamării se lipesc de cuvântul pe care-l precede! Ele nu sunt precedate de punctele de suspensie (…! ori …?).  E obligatorie pauza (blancul) după toate semnele de punctuaţie, cu excepția când nu-și urmează lor (de ex: - Așa!?!...)! Cratima mică „-” (liniuţa de unire) se foloseşte: într-o, după-amiaza, Cluj-Napoca etc. Linia de dialog sau cratima mare („–”), aşezată între două pauze, înlocuieşte un cuvânt, are rol de paranteză, precede un enunţ etc. Lipsesc multe diacritice. Vă mulţumim pentru înţelegere!

Cu prețuire, un stră-stră-strănepot al Babei Vrîncioaia

[Ion Lazăr da Coza]

Nu credeam că faci parte dintre cei care dacă-i atingi cu ceva, fie și c-o floare, înfăptuiești un act de lezmaiestate. Cum de te încapi cu atât orgoliu?