Mizerabila confesiune

[Exemplu de Titlu]

 Zilele acestea am fost la vânătoare. Recunosc, deși sunt un vânător înnăscut, nu o fac de plăcere, nu ucid ci doar schilodesc și nu vânez decât căprioare. Am vânat 4. Una mai blândă decât cealaltă, una mai nevinovată și mai încrezătoare că țeava armei mele camuflată nu este decât o iluzie care nu o va răni, nu îi va frânge pentru mult timp firava gleznă, nu îi va umezi ochii ei negri cu picături din cel mai roșu și încă neatins sânge. Sunt un vânător crud, răzbunător, calm, atât de calm atunci când mă apropii de pradă încât aceasta rămâne hipnotizată de privirea mea fixă, inuman de provocatoare în certitudinea ei că va reuși să aducă asfințitul asupra jertfei sale. M-am jucat mai întâi cu ele. Apropiandu-mă, le-am întins o mână de grăunțe, le-am mângâiat pe creștet, le-am sărutat ochii și botul umede și înnebunit apoi de amintirea unei căprioare pe care am încercat cândva, nu demult, s-o vânez însă în loc să mă înfrupt eu din carnea ei fragedă, pe care dealtfel am savurat-o , însă, nu știu de ce nu m-am săturat deloc, am prins gâtul lor atât de firav și cu o singură mișcare a încheieturii mâinii stângi, cea cu care vânez de obicei, l-am frânt. Nu le-am ucis, țin cu îndârjire să repet asta, doar le-am schilodit. Trupurile lor schițate parcă de un pictor la apus de carieră, atunci când inspirația nu mai este doar inspirație ci pur și simplu prin repetare devine artă sub înțelesul ei cel mai brut; mi-au căzut la picioare, sângerând nu la carotidă, acolo unde ar fi trebuit să țintesc precum orice vânător cinstit, nu în dreptul inimii de unde ar fi trebuit să se prelingă sângele conform regulilor vânătorești pentru a suprima suferința victimei, ci din ochi. Din ochii lor mari, blânzi, încrezători că nu sunt vânător ci padurara€¦din ochia€¦
 
 Ironia face că deși m-am bucurat ca un nebun că am vânat, că le-am sărutat ochii atât înainte cât și după ce aceștia s-au înroșit sub zvancnirea sângelui, ele își vor reveni, vor fi iarăși căprioarele de odinioară zburdând prin pădure cu oasele gleznei frânte de mine, sudate, de parcă nicicând n-ar fi șchiopătat, cu gâtul drept și demn, cu ochii care ieri vărsau sânge, luminați, scânteietori, din nou plini de speranța întâlnirii, nu cu animalul de vânător ci cu pădurarul, cel care le va ocroti, le va hrăni, le va iubia€¦dar, acel inevitabil dar, spre deosebire de mine, vânătorul, le va ține închise într-un țarc în care libertatea este doar un vis și o iluziea€¦Acum, cine este mai inuman, eu sau padurarula€¦?...
 
 Încă o dată vă spun că nu îmi place să vânez. O fac doar sub impulsul periodic al amintirii  căprioarei pe care n-am reușit să o vânez așa cum știu eu să o fac. Ea și doar ea este prada perfectă. Ar fi trebuit să o ucid. Nu pot face asta cu nicio pradă, repet doar schilodesc, însă ea merita ucisă, tranșată nu de un măcelar priceput ci chiar de mine acolo în pădure, folosind cel mai necizelat și ruginit cuțit, fiartă în propriul sânge curs din toate încheieturile zdrobite, iar apoi, deși mi-ar fi fost hrană suficientă pentru tot restul vieții mele de vânător la care cu siguranță aș fi renunțat dacă m-ar fi lăsat precum celelalte să-i frâng doar glezna pe care eu însumi aș fi bandajat-o și apoi ingenunchand și implorând iertare și iubire pentru prima și ultima oară în toată viață mea de vanatora€¦oare căprioarele își pot iubi vanatorula€¦?...; azvârlită lupilor, să se bucure ei nemernicii, nu șacalul cu chip de vulpe și trup greoi și scârbos de urs care o face astazia€¦
 

[Sofia Sincă]

 Brrr!!! Aşa sadism am vizionat într-o emisiune la TV de aceea prin satelit, unde un dezaxat avea mania de a rupe picioarele oamenilor, deoarece îi plăcea cum trosneau. A făcut-o cu un copil de vreo 12 ani. În final copilul a scăpat că a fost foarte agil.

Aşa sunt şi căprioarele tale, săracile... mai scapă câte una.

Sofy, cu prietenie.