Meteoritul (II)

[olteanu cristian]

 

 

 

    M-am trezit odihnit şi cu trupul uşor, nu mă durea spatele ca de obicei, cu toate că vecina la care mă opream seara câteodată nu mă menajase deloc. Băusem şi vreo trei beri dar n-aveam gustul ăla coclit în gură. “E bine”, mi-am zis în gând, intinzându-mă sănătos cu mâinile împinse lateral, strângând din pleoape şi din pumni, “e chiar foarte bine”. Apoi am deschis ochii. Am privit câteva secunde tavanul, am întors capul către stânga, încet şi către dreapta şi mi-am văzut braţele rămase de parcă eram răstignit, cu pumnii strânşi de mi se albiseră degetele. “Deci m-am întins”, am recapitulat cu calm, “adică sunt treaz, adică nu mă întind dacă nu sunt treaz, deci trebuie că dorm şi visez”. Dar explicaţia găsită nu m-a convins. Cu arătătorul de la mâna dreaptă mi-am atins o pleoapă, apoi am clipit. Pleoapa se mişca, se deschidea- vedeam, se inchidea- nu mai vedeam. “Nu e bine”, am zis de data asta cu voce tare, să aflu dacă mă aud. Mă auzeam, chiar dacă nu-mi recunoşteam vocea.

   Camera în care mintea îmi spunea că mă aflu avea un perete circular, alb-murdar, făcut parcă din carne de meduză. Patul pe care zăceam întins pe spate, de fapt un fel de masă, era făcut din acelaşi material ca şi pereţii, cleios şi umed credeam eu şi instinctiv am simţit furnicături pe şira spinării şi o greaţă soră cu voma. Mi-am sprijinit palmele pe suprafaţa aceea ca să mă pot desprinde cât mai repede de ea, dar când am atins-o am băgat de seamă că era perfect uscată, caldă şi moale. Am renunţat să mai cobor, podeaua era tot din meduze si tălpile mele desculţe refuzau să o atingă, am rămas locului, în fund, cu picioarele atârnate şi cu spinarea încovoiată, privindu-mi pantalonii bleu de pijama şi degetele de la picioare. “Gândeşte, Nucule, e doar un vis ceva mai altfel”, nu ştiam ce să fac şi cum să ma smulg din capcana aceea a simţurilor, mă rugam fierbinte să fie doar un coşmar izbăvitor. Închideam şi deschideam ochii cu atâta forţă, că aş fi spart o nucă între pleoape, închise- întuneric,   deschise- meduze. “Şi dacă totul era real”? “Murisem”?  Brusc m-a cuprins spaima, uluitoare, paralizantă, mă sufocam de parcă aveam în capul pieptului un bolovan de gheaţă, tuşeam spasmodic şi simţeam in dreptul şalelor cum mă umplu de adrenalină. Nici n-am băgat de seamă că în încăpere se afla o persoană, un bărbat, care s-a apropiat de mine fără să şovăie si mi-a lipit ceva pe gât, în dreptul carotidei. În câteva secunde mi-am recăpătat controlul asupra trupului şi luciditatea.

  -Sunteţi Nicolae Plaur, zis  Nucu? rosti bărbatul cu o voce de bariton, egală şi oarecum liniştitoare.

  -Da, sunt, am murit? Visez? Tu cine mă-ta eşti, Sfântul Petru? Ce se petrece acum nu poate fi decât un coşmar sau moartea în sine, am răspuns împrăştiind stropi de salivă.

   -Nici una nici alta, continuă bărbatul impasibil, va rog cu respect să vă scoateţi ceasul de la mână.

   Am vrut să-l injur din nou, dar pentru că spusese “vă rog cu respect”, m-am abţinut. Mi-am desfăcut brăţara metalică şi i-am întins-o, curios de ceea ce o să urmeze. Mi-a apucat încheietura mâinii şi pe locul unde e poziţionat ceasul, de obicei mai puţin văzut de soare, a apăsat cu unghia de la degetul mare pâna am scâncit de durere. Pe locul cu pricina a apărut instantaneu o vânătaie bine conturată, în formă de semilună.

  -Acest semn  va dispărea peste fix doi ani. Doi ani tereştrii mai precis. Şi tot acest semn va fi o dovadă pentru dumneavoastră, mâine, când veţi fi acasă,  că tot ce s-a petrecut aici nu a fost rodul imaginaţiei. Acum vă rog să mă urmaţi, trebuie să vă faceţi toaleta şi să vă schimbaţi hainele. Mai e şi micul dejun. Apoi ne vom întâlni şi vom discuta scopul întâlnirii noastre.

   Am ezitat câteva secunde, apoi m-am lăsat să alunec de pe masa aceea şi am pornit în urma bărbatului necunoscut, călcând pe pardoseala moale ca pe ghimpi şi cu pantalonii de pijama spânzuraţi sub noadă.

[Sofia Sincă]

Superb!... Ai reuşit să instalezi suspansul, curiozitatea de a merge mai departe.

Răpit de extratereştrii... în lumea lor. Bine conturată imaginaţia, corect şi cursiv scris. Da, textul este un SF.

Am citit cu deosebită plăcere şi cu zâmbetul pe buze. Ştii unde m-a dus gândul? După numele ''Nucu'' trebuie să fii oltean, iar oltenii sunt foarte inventivi în astfel de chestii. Numai pe la ei se găseşte fenomenul altor entităţi le umblă prin case, le stinge, le aprinde lumina sau televizorul... :)))

Astept continuarea, Sofy!

[Corina Militaru]

Textul m-a prins. Sunt nerabdatoare sa vad pe unde ma mai poarta imaginatia ta.

Am citit cu placere.

Cu prietenie,