Mehmet Deliù
Taica-moşu, cum îi spuneam eu bunicului când eram copil, povestea odată că a visat cum se văzuse dintr-odată singur pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur. Oriunde alerga, nu dădea de nimeni. Trezindu-se el atunci, s-a ales cu o spaimă teribilă. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Unuia, care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de spaimă, noi copiii îi spuneam: Mehmet Deliù. Nu-l chema așa, dar unui nebun ori smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”. Dacă acel om n-ar fi existat, poate copilăria mea, privitor cu ochii de acum, nu ar fi avut şi partea cealaltă a monedei, numită „preţuirea fericirii”. Se spunea despre el că în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire ori căutau să ridice cumva crucea adevărului. Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi, dat afară de la „stăpânire”, obişnuit de a juca rolul nebunului, devenise el însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din cale, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei, printr-un simplu bobârnac. Dar mai erau şi fricoşi şi slabi de înger care încă se mai temeau de urletele, de ochii săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi, copiii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l uneori paşnic, întinzându-mi câte o felie de pepene, când se nimerea pe la bostănăria bunicului, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele lor nedestăinuite se află câte o mare durere.
- Tu eşti a lu... încerca să-mi spună, tot căutând să-și amintească despre ai mei. Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit.
Ce lume nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi de ce îmi cerea mie să schimb ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat?
-Nu cred că mă știți, am îngăimat. Tata nu prea dă pe acasă, iar mama...
Am vrut să-i spun că e nevăzătoare și nu iese prin sat. Și cum tata era cu oile mai tot timpul, pe câmp, de unde să-i cunoască el pe ai mei? S-a aplecat de mi-a luat bărbia în palmă de era să cad pe spate de spaimă.
-Ia te uită la el!... Zici că nu te știu? Eram cu Șucuri, meragiul, când învățătorul v-a scos în fața școlii pe toți ăia care ați fost la furat de morcovi de pe tarlaua CAP-ului. Pe tine, țin minte, Burhaledin învățătorul te-a întrebat: „Ce ocupație are tata?” Tu ai răspuns: „Mi-e rușine…” Apoi, ai spus cu sfială: „E cioban.” Îl știu și pe bunicu-tău. Nu stă la marginea satului, aproape de cimitirul turcesc? Nu-i „mukanul” de Gheorghe Golan? (Mocan voise să spună, așa cum tătarii îi denumeau pe toți românii, care credeau ei că veniseră în sat de la munte, cu termenul „mukan”. Iar termenul de „golan”, tătarii îl dădeau și celui care refuza să intre în CAP și muncea la liber, de unul singur, cu căruța cu cai, cum făcea bunicul.)
Când mi-a dat drumul din strânsoarea degetelor am alergat până acasă de-mi sfârâiau călcâiele. Mă uitam în urma mea să văd dacă nu cumva s-a luat după mine. Nopțile, cum auzeam o bătaie în ușă, tresăream și mă întrebam dacă nu cumva m-a dibuit Mehmet Deliù. Și câte întrebări nu-mi veneau în cap?
Întrebări care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap sau fluturele de sticla lămpii. Ai noştri acasă, seara, când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările:
- Ia tăceţi copii, auzi vine Mehmet Deliù să ridice copiii! Fugeam atunci spre paturi, în aşternuturi, ca nişte mânji fără splină și cred că nici nu mai respiram de teamă. Gurile noastre deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Mehmet nebunul devenise năluca ce din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se afla cu un prosop ud la căpătâiul meu. Ele nu vedeau năluca ce mă urmărea. Dar parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă?- vorba lui Victor Hugo.
Cuvinte cheie :
Frumos mai povestiți! Mă fascinează cultura altor naționalități, popoare și vă citesc cu mare drag.
„- Ia tăceţi copii, auzi vine Mehmet Deliù să ridice copiii!” -un fel de „bau-bau”. :)
Nu mi se pare corectă educația dată prin frica de ceva, în mintea unui copil frica va căpăta dimensiuni colosale; eu sunt pățită! noroc că era plapuma și mă ascundeam sub ea, mai funcționează și acum. :)
Texul mi-a amintit de poezia lui G. Coșbuc http://www.aboutromania.com/cosbuc3.html
Mulțumesc!
a visat cum se văzuse dintr-o dată singur pe pământ. > a visat cum se văzuse dintr-odată singur pe pământ.
Încă o frumoasă piesă din puzzle-ul satului dobrogean.
da Coza
Povești adevărate. Măiestrit pus în pagină și acest paragraf din copilăria unui dobrogean, care a trăit în multicultură, prin natura spațiului geografic. De altfel, după câte știu, în fiecare sat/comunitate exista câte un bau-bau, persoană care-și asuma chiar acest rol. Aici, destinul sau transformările sociale au hotărât pentru Mehmed Deliu. El ar fi vrut să schimbe lumea... greu pentru un război atât de mare, așa cum a fost și pentru copilul pe care el l-a desemnat.
Ai noştrii, - ai noștri
Am citit cu multă plăcere și interes,
Sofi
Mihaela: mulțumesc pentru lectura unui episod care, cred. m-a marcat în viață. Dacă stau să mă gândesc bine, eroilor mei (din cele patru romane) nici eu n-am reușit să le schimb destinul. O fi ceva!
Ion Lazăr da Coza: da! o pată de culoare din amintirile mele de copil. Satul acela dobrogean, dacă a reușit să-mi aducă atâtea subiecte de scris, pesemne că a fost un loc mirific și însemnat. Așa îmi place să cred.
Doamna Sofia: ca întotdeauna, comentariul d-voastră îmi amintește de fraza lui Maiorescu: „Critica fie și amară, dar să fie dreaptă” Comentariile vi le urmăresc peste tot și sunt corecte. Mulțumesc pentru lectura micuțului meu text.
Tudor Cicu a spus :
Doamna Sofia: ca întotdeauna, comentariul d-voastră îmi amintește de fraza lui Maiorescu: „Critica fie și amară, dar să fie dreaptă” Comentariile vi le urmăresc peste tot și sunt corecte. Mulțumesc pentru lectura micuțului meu text.
Ai amintit de Titu Maiorescu?... După mine este cel mai important om de cultură al neamului. A luptat mult cu mediocritatea, a contribuit net la formarea limbii române, cu abnegație și entuziasm, chiar în detrimentul său, fiind obstrucționat, calomniat, sabotat, de profesorii în vârstă ai vremii, în special de cei din Școala Ardeleană. Dar hotărât, pregătit la cele mai înalte școli din Europa și foarte ambițios, folosindu-se de toate mijloacele deținute, a reușit să schimbe scrierea chirilică în cea latină, ca și vocabularul... atât cât a fost posibil la vremea respectivă. După 1865. Am citit, Viața lui Titu Maiorescu, scrisă de Zigu Ornea, în două volume, ambele însumând vreo 800 de pagini. De multă vreme, de foarte multă vreme nu m-a mai încântat atât de mult o carte, încât pe la final, înainte cu vreo 150 de pagini nu am vrut să o termin. Finalul îl știam și doream să păstrez cât mai mult cartea (de la biblioteca orașului). O recomand tuturor.
T.Maiorescu l-a iubit, apreciat și ajutat mult pe Eminescu, de fapt de când l-a cunoscut, pe la 20 de ani ai poetului și până la terminare, fiind singurul căruia i-a tolerat câte ceva, deși acesta s-a dat la femeia lui... :)) la Mite. Și ca o picanterie, Veronica Micle a depus mărturie împotriva lui T.Maiorescu într-un proces de calomnie pe care i l-au intentat profesorii din Iași, printr-un jurnalist, pentru a-l opri din iureșul său, după ce a înființat Societatea Junimea. Mama Veronicăi, era substitutoare la școala unde învăța fata, care avea 12 ani, când a zis că l-a văzut pe T.Maiorescu, noapte în școală. Lucrul dovedindu-se neadevărat. Școala fiind de fete, nici un bărbat nu avea permisiunea să fie noapte în instituție. După 2 ani se căsătorește cu Micle, care era profesor în acea școală și prins în acest proces calomniator. Deci, Micle o cunoștea și a remarcat-o de la proces, nu de la examen, cum circulă veștile romantice...
Dar m-am întins... aș vorbi în pagini întregi despre acest mare om de cultură și nu numai, român. Și, care a vrut să schimbe lumea... ca și eroul fragmentului tău. Dar care a și reușit, în parte...
Cu drag, Sofi.
Doamna Sofia: Nu am citit cartea lui Zigu Ornea și vă mulțumesc pentru detalii. Pe mine viața m-a învățat că până și miturile cad odată și odată. Ca în cazul lui Kenedi ori Soljenițîn. Am admirat și eu ascensiunea elevului eminent de la Theresianum din Viena și chiar uimește o lume că doar la 21 de ani, Maiorescu a ajuns profesor universitar și la puțin timp rector al Universității ieșene. Și pot să înțeleg pizma ce i-o purta Hașdeu lui Maiorescu (mai bine îi purta lui Negruzzi, căci el îi recunoscuse, primul, valoarea de poet) fiindcă nu el fusese primul dintre cei care îi recunoscuse talentul excepțional al lui Eminescu, dar la arestarea lui Eminescu în ziua de 28 iunie 1883, sigur a contribuit. Din memoriile lui Slavici reiese că soția acestuia, Catinca, în frunte cu Maiorescu credeau că internarea lui Eminescu era considerată „o măsură de protecție”. Doar lui (parlamentarului Maiorescu) îi trimisezse P. Carp scrisoarea prin care cerea imperativ „de a-l potoli pe Eminescu”. Livia Maiorescu Dymsza arăta limpede în scrisoarea adresată sorei lui Maiorescu, că Eminescu realizase momentul conspirației între Maiorescu și ceilalți demnitari, în frunte cu P.P.Carp, de la Viena. Slavici recunoaște (e drept, printr-o aluzie) că plecarea sa la Viena era o eschivă, folosită ca pretext de a nu fi de față la momentul aruncării lui Eminescu în „cămeșoiul de forță” - dovadă era scrisoarea adresată de Catinca Slavici lui Maiorescu: adică era momentul! Dar de ce s-o fi spălat pe mâini Maiorescu în cazul lui Eminescu, precum Pilat din Pont în cazul Mântuitorului, nu e rostul meu să descifrez toate astea.
Ceea ce ai descris mai sus este doar o teorie a conspirației, (din punctul meu de vedere) însă din toate câte ceva adevărat. T.Maiorescu a fost foarte mult invidiat, discutat și faptele lui, zicerile lui interpretate. Fiecare discuție, fiecare mișcare a lui era interpretată în fel și chip, de către ceilalți... mai ales de către cei care-i intrau în dizgrație. Ei erau conștienți, că nu vor mai intra în grațiile criticului, și, ca și oameni de cultură, cel puțin erau nimiciți, pierduți. T.Maiorescu a avut foarte puțin prieteni, pe Carp, Pogor și Negruzzi și f.f. mulți dușmani. El, însă, a lăsat multe documente și documentații, mai ales jurnalul său de zi cu zi. (nu cred că a rămas vreo zi nenotată) Eminescu a fost un rebel... Un geniu rebel. Și da, T.Maiorescu a fost primul care i-a recunoscut geniul din el, și care a spus că nu se va mai naște curând un astfel de român. Însă era greu de lucrat cu el, ca și cu orice geniu. Nu a vrut să studieze, nu dorea să trăiască normal, ducea o viață lipsită de orice norme normale. Maiorescu, inclusiv, l-a luat la el acasă, însă poetul a fugit într-o speluncă din Buc. deoarece nu a putut ține pasul cu omul Maiorescu, corect, ordonat și rațional. Apoi, asupra poetului a acționat boala moștenită din familie. Doi dintre frații săi s-au sinucis, unul, tot cu mințile pierdute. Maiorescu a luat toate măsurile pentru a fi tratat, i s-au plătit spitalizări în străinătate și plecarea în Italia, împreună cu Chibici, prietenul poetului în Italia, după spitalizare, din fondurile Junimii și din colecte ale lor, ale celor ce-l cunoșteau și-i apreciau talentul, fără a-l umili, fără a-i spune de unde sunt fondurile bănești. Iată ce-i scrie într-o scrisoare, T.Maiorescu, geniului: Așadar, fii fără grijă, redobândește-ți acea filosofie impersonală ce o aveai întotdeauna, adaugă-ți ceva veselie și petrece în excursia prin frumoasa Italie, și, la întoarcere, mai încălzește-ne mintea și inima cu o rază din geniul d-tale poetic, care este și va rămâne ce mai înaltă încorporare a inteligenței române.
De fapt, sunt multe de spus și părerile împărțite. Se poate să fi făcut și ceva greșit, neintenționat desigur, acest om care era onestitatea întruchipată, dar și dur la maxim. El era neiertător, nu ierta greșeli, decât f.f. rar. Corect și drept până la maximum, care a muncit mult și s-a încolțurat din această cauză. Recunoaște la un moment dat: sunt produsul muncii mele.
Dar, așa cum ai spus, noi suntem mici pentru a caracteriza un asemenea titan...
Cu drag, Sofi.
Aşa de natural daţi viaţă personajelor încât pare că e meritul lor, parcă autorul nu are nicio contribuţie, alta decât de a le fi adus în lumina cititorului! Şi totuşi, pun pariu că dacă cineva ar vedea acele personaje în realitate, şi-ar da seama că pana de scriitor face diferenţa!
Drag,
Nikol
Nikol: acum citesc și comentariul tău. Mi-a făcut plăcere revederea pe lectura acestui mic text. Bănuiam că lumea personajelor „rupte” din satul natal au „ceva” din bizareria lumii orientale, ori a celor 1001 de nopți, cum spunea cândva, Ion Lazu, prietenul meu poet și scriitor mult drag mie. Doamna Guner Akmolla mi-a lansat o provocare: să scriem împreună o carte despre satul natal (părinții ei fiind născuți în AZAPLAR), dar am refuzat-o din n. motive. Cel (unul dintre motive) care a făcut-o să râdă a fost că mai toți „coautorii” la cărțile scrise au considerat că e „periculos” să trăiești în scris alături de un alt „ilf și petrov” al cărților și s-au îndepărtat de o frumoasă prietenie, cândva. E și asta o ciudățenie, ca cea a ștergerii unui comentariu undeva pe ÎNSEMNE. Cu stimă!
Nikol MerBreM a spus :
Aşa de natural daţi viaţă personajelor încât pare că e meritul lor, parcă autorul nu are nicio contribuţie, alta decât de a le fi adus în lumina cititorului! Şi totuşi, pun pariu că dacă cineva ar vedea acele personaje în realitate, şi-ar da seama că pana de scriitor face diferenţa!
Drag,
Nikol
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor