Mazilitul

 

 

– Vezi, de ce nu eşti mereu aşa de harnic? şopti ca pe o alintare.

– Mai lasă-mă… se îmbufnă el deodată şi apucând vreascurile plecă spre cabană. Nu putea să-i ierte maică-sii un lucru: atunci fusese bolnav! E drept că maică-sa se duse în noaptea aceea şi ceruse ţapinarilor nişte ţuică şi-i făcuse o frecţie, rămase la căpătâiul lui până adormise iarăşi, apoi plecă să ducă sticla înapoi. El se trezise după un timp singur în cameră. Îi era tare frig. Buimăcit de febră, se ridică în picioare. Nu prea ştia ce să facă. După lungi momente de cumpănă, deschise uşa. Ieşi în hol. Intră în alt hol şi în altul. Greutatea fiecărui pas tuna tare în urechi încât i se părea că timpanele îi sunt undeva în călcâie şi, ca şi cum ar fi vrut să ceară cândva socoteală pentru fiecare pas făcut, începu inconştient să-i numere: unu, doi, trei, patru… Deschise uşa din faţa sa. Aerul cald îl învălui din tălpi până  în creştet. Un aer greu, dar cald. Cald. Îi trebuise câteva momente bune să se dezmeticească. Tot atât le trebuiră şi ţapinarilor să-şi potolească hohotele de râs, simţindu-i prezenţa. Cu sticla aproape golită în mână, gata fiind să o treacă la însetatul ce-şi aştepta rândul, maică-sa, în cămaşa de noapte din pânză de bumbac, lungă şi largă, mult răsfrântă la gât, cu sânii mari, pietroşi, legănându-se aţâţători la fiecare mişcare a trupului zvelt, cu părul negru, despletit, ajungându-i la şale, se întoarse uşor spre el: „Du-te, mămică, du-te că vin şi eu…” Năucit, se răsuci pe vârfuri şi închise uşa. Făcu acelaşi număr de paşi – patru. Deschise şi închise o uşă. Făcu unsprezece paşi. Iarăşi o uşă deschisă şi închisă. Nouă paşi. Lumina din camera în care dormea cu maică-sa îi lumină chipul palid şi îl primi cu căldură. Patul, de asemenea, i se păru că e mai cald. Se cuibări în aşternut, învelindu-se cât mai bine…

Nu-i reproşase nimic maică-sii. Ştia că nici nu-i cunoştea cu siguranţă tatăl. Îi admitea gesturile şi glumele, nu rareori deşănţate, pe care le făcea drept răspuns la provocarea ţapinarilor mai tineri ce nu o lăsau în pace. Chiar şi faptul că pentru el nu găsea măcar câteva momente libere, în cursul unei zile, iarăşi nu-i reproşase vreodată. Îşi dăduse de mic seama că a fi cabanieră, mai ales primăvara şi vara, când veneau şi muncitori sezonieri, nu era lucru tocmai uşor, fie şi pentru o femeie tânără şi voinică.

De mic îi plăcu să hălăduiască prin pădurea din prejma cabanei. De altfel, singura lui alinare. Odată… hm, e mult de atunci, pe când colinda în neştire pădurile, dădu de o cerboaică lingându-şi puiul nou-născut. Aceasta nu tresări când îl văzu. El se apropie încet-încet cu mâna întinsă. Cerboaica i-o mirosi, i-o atinse cu botul ei umed, catifelat. Încercă să mai facă un pas-doi ca să-i alinte puiul ce încă nu se ridicase în picioare, însă cerboaica îl împinse uşor cu fruntea. Mintea lui de copil îi spuse că nu avea de ce să mai zăbovească acolo. În prag, maică-sa parcă îl aştepta. Ar fi dorit să-i povestească şi ei ceea ce văzuse, dar fu luat în braţe şi sărutat zgomotos: „Ah, mojdelitule, hai să te spele mama!” Ca niciodată, apa din albia grea, în care zile în şir maică-sa spăla lenjerie de pat, nu fusese mai plăcută, iar gesturile mâinilor ce îl spălau nu au fost mai tandre, mai prelungi. Dar totul durase puţin. Peste noapte dormise singur în cameră – maică-sa se îndrăgostise iarăşi. Una din dragostele ei fulgerătoare…

Noaptea aceea rămase undeva în urmă. Singurul lucru ce îl mai fascina acum devenise viaductul din faţa cabanei, construit recent. De acolo de sus, rezemat de parapetul gros din ciment, privea pârâul înspumat ce apărea enigmatic de sub poala copacilor şi dispărea cu un huruit asurzitor într-o năvalnică săritoare. Dar pleca, pleca departe de aici.           

Începuse să o ajute pe maică-sa la muncă, atât cât putea, însă nu vroia de la ea – şi în general de la nimeni – vorbe de mulţumire, de alint. Atunci, în noaptea aceea, când el fusese bolnav, avusese nevoie de mângâiere, de cineva care să-l oprească din fuga haotică, din coşmar, în rest…

Ajunse cu târnul de vreascuri la cabană şi le dădu drumul lângă bolovanul ce ţinea loc de scară. Câteva minute rămase nemişcat ca să-i urmărească pe ţapinari şi pe cărăuşi cum dejugă boii. Degeaba i-a rugat mama lui pe aceştia să o aprovizioneze cu lemne mai pe puterile ei de a le toca. De fiecare dată îi aduceau câte un târâş de trunchiuri noduroase de care nici nu se putea apropia, aşa că de multă vreme nu mai stăruia şi acum îşi căuta singură crăci subţirele şi uscate prin preajmă.

– De ce nu le-ai dus la tăietor?

– Mama le rupe în genunchi.

– Şi de ce le-ai pus chiar în prag?!

– Te pomeneşti că n-ai pe und’ să treci?! îi răspunse, voit obraznic, şpanchiului de lângă el, ducând mâna pe cap pentru a-şi mângâia părul negru şi sârmos, aşa cum făcea de fiecare dată când era furios, apoi plecă spre pădurea unde, probabil, maică-sa mai adunase un târn de vreascuri.

Drumul înapoi îl făcu iscodind cu privirea după căpşune pădureţe. Acestea erau mici cât boabele de mazăre, însă gustul şi mirosul lor de zeci de ori mai puternice ca ale celor cultivate îţi răsplăteau efortul de a le căuta. Găsise câteva şi le sfărâmă cu limba pe cerul gurii, savurându-le îndelung. Altminteri, mai culese vreo două şi pentru maică-sa. Vreascurile pe care urma să le ducă el la cabană aşteptau grămadă, totuşi hotărî să o aştepte pe maică-sa şi să-i ofere căpşunele. Între timp, atenţia îi fu atrasă de un copac scorburos ce căuta parcă să-şi întindă crengile răscoapte prin toată pădurea. Un geamăt scurt, ca o părere, îl obligă să-şi arunce ochii peste umăr. Securea aninată de o creangă îşi legăna coada ca o pendulă. Pe moment nu înţelese de ce maică-sa a îngenunchiat. Mâna ei dreaptă, alunecând uşor de la ceafă pe gâtul prelung, apoi pe pieptul cămăşii, lăsa o dâră de culoare roşie, inexplicabilă prin prezenţa ei. Braţul căzu moale în iarba rară, păioasă, urmată de trupul căzând şi el la fel de fără vlagă.

– Nu! Măicuţa mea dragă, nuu!! ecoul ţipătului îl găsi agăţat de gâtul maică-sii: Nu mamă, nu!…

O ultimă pâlpâire de viaţă încropi un zâmbet suav pe buzele livide. Ochii, umezindu-se de o bunătate fără margini, rămaseră deschişi. Aripa ceţoasă, neiertătoare a morţii acoperi chipul mai candid ca nicicând al mamei. Două lacrimi fierbinţi căzură prelung peste acest chip tânăr, prea tânăr pentru a nu-l jeli. Mâinile încercă să se desprindă de gâtul inert, cald. Părul, despletindu-se din coc, se ţinu de degetele întinse ca nişte alte degete, încercând să prelungească şi mai mult despărţirea.

– Măicuţa mea dragă… şopti, apoi o luă la fugă. Se opri şovăind în faţa cărăuşilor rămaşi în pragul cabanei ca să fumeze o ţigară: Mama… mama!…  zise speriat, arătând palmele pline de sângele amestecat cu pulpă de căpşune.

Toţi cei de faţă încremeniră în gesturile lor ca prinşi într-o peliculă fotografică. Doar şpanchiul ăla se ridică de pe cioată şi-l privi neîncrezător, iar lui i se păru că îi repetă singura vorbă ştiută şi chiar în dimineaţa aceea repetată: „Tu ai s-o bagi pe mă-ta în pământ!”.

– Hai mă! porunci şpanchiul.

Rămas locului cu palmele întinse, el repeta mecanic:

– Mama… mama… mama… mama…

După câtva timp, de undeva din spatele lui, veneau glasuri ce se lăsau din ce în ce mai uşor pătrunse:

– …Da’ aţi uitat că şi văru-miu a păţât la fel? A vrut să taie un arac, l-a încurcat o crangă şi şi-a tăiat gâtu’. Cât tărăboi am avut atunci…

Prin faţa ochilor săi, cu maică-sa pe braţe, grupul de cărăuşi intră în întunericul de dincolo de uşa îngustă şi absurd de înaltă. Cutremurându-se de câteva ori, o luă iarăşi la fugă. Ajungând pe malul abrupt al râului, îşi dădu drumul în gol. Căzu câţiva metri şi, după ce se rostogoli de câteva ori, se opri lângă apa învolburată. Sprijinindu-se de stânci se duse şi se lipi de piciorul viaductului. Arcul de beton de deasupra capului amplifica înspăimântător vuietul apei. Tumultul acela, viteza ameţitoare a şuvoiului îi răpi toate gândurile şi-l făcu să uite totul. Târziu în noapte, înfrânt de răcoare, doborât de oboseală, plecă spre cabana unde, în scurt timp, în acelaşi pat, îi apăru iarăşi coşmarul acela aberant, cu aceeaşi fugă labirintică printre pereţii albi dar înalţi, înfiorător de înalţi, cu uşile şi ele înalte, închizându-se în urma sa şi el trebuind mereu-mereu să le deschidă, să le deschidă, căutând, sperând un liman. Nu încercă niciun gest  împotriva somnului, a coşmarului, ci consimţi să-i fie măcinată fiecare fibră, fiecare celulă, fiecare sinapsă.

A doua zi se trezi târziu spre seară. Maică-sa fusese dusă în sat, cu aprobarea organelor în drept. Merse şi el acasă, însoţit de o rudă. Totul aici îi părea străin: poarta, curtea, casa. El îşi era sieşi străin. Se postase la căpătâiul maică-sii, între cei doi sfinţi smulşi parcă dintr-un basorelief păgân. Ochii îi erau uscaţi şi de aceea clipeau des. Şi cerul gurii îi era de iască. Preotul trecu pe lângă el cu cădelniţa, împrăştiind mirosul sacerdotal de tămâie, şi-l mângâie pe creştet. Duhovnicul era bătrân şi gras, cu faţa crăpând de sănătate. Deschise gura să-i reproşeze că obrajii bulbucaţi şi roşii, guşa revărsată şi ceafă ca de porc pus la îngrăşare sunt o insultă. Cum îşi imagina că rugile sunt primite de la cineva care… dar uscăciunea din gură îi opri cuvintele şi iarăşi senzaţia aceea de străin într-o lume străină îi căzu în faţă ca un perete înalt.

Străin într-o lume străină se găsi şi în prima noapte în camera internatului liceului silvic. Coşmarul îi apăru din nou, dar blând, blând de tot. Pereţii albi şi înalţi nu-l mai ameninţau. Uşile erau şi rămâneau deschise, iar el se plimba încet, rupând iluzia că parcurgea acelaşi şi acelaşi traseu. Trimestrele şcolare treceau iute unul după altul. Bursa de stat, primită lunar, îi asigura întreţinerea la internat. Ar fi dorit ca în timpul vacanţelor să muncească efectiv în unul dintre cantoane, însă nu era lăsat. Trebuia să se iniţieze „în munca lui viitoare”, iar vizitele de curtoazie pe care le făcea la fiecare sfârşit de trimestru, bonomului inginer-şef al ocolului silvic, erau stânjenitoare, cu atât mai mult cu cât acestuia îi produceau reală plăcere.

Perioada scurtă de timp dintre absolvirea liceului şi armată şi-o petrecu asemănător vacanţelor de vară – „las’ că ai timp să-ţi iei răspunderi pe cap!” – doar că el acum era salariat, situaţie ce nu-l entuziasma câtuşi de puţin…

Încă din primele zile de după încorporare se împrietenise cu un camarad de arme, la fel de puţin predispus la confesiuni ca şi el. La amândoi le plăceau locurile retrase, cu amplă perspectivă, de unde să poată privi departe, departe.

Într-o duminică, prietenul lui reuşi să se strecoare în unitatea militară cu o sticlă de alcool. Ţinea să-şi serbeze ziua de naştere. Lichiorul acela dulce, care îi lăsa în gură miros de căpşune, îi plăcu mult. Fără să-şi dea seama, limba i se dezlegă. Transportat în lumea zugrăvită de cuvintele susurate, ca într-un bocet înăbuşit în durere, prietenul său tresări la schimbarea tonului:

– Înţelegi măi!? Mama a vrut să taie creanga aia uscată! A ridicat cu o singură mână securea deasupra capului ca să aibă mai multă forţă. Înţelegi!? Securea a fost stânjenită de altă creangă. Înţelegi!?…

– Bine… te-am înţeles!

– Nici tu nu mă crezi! Nici tu nu crezi ce zic eu! Şi cobea ăla de şpanchiu tot de topor a murit!

– Cred, mă’! Linişteşte-te!

– Ba nu. Te-am minţit! Am minţit pe toată lumea!!… începu să ţipe, luând-o la fugă peste câmpul de instrucţie.

Prima permisie o acceptase târziu, căci nu-l încânta deloc ideea de a veni în sat. Totuşi, cu un buchet de flori în mână, urcă treptele clădirii ocolului silvic. În faţa uşii pe care scria „Secretară” se opri, îşi aranjă ţinuta, ciocăni şi intră, chiar dacă permisiunea întârzia ori poate că nu fusese auzită. În locul unei doamne în vârstă, mereu prost dispusă, de parcă întruna te duceai la ea ca să te împrumute, văzu o tânără drăguţă. Din spatele biroului aceasta îl studia cu un zâmbet abia schiţat şi cu invitaţia rămasă pe buzele frumos conturate.

– Sărut mâna! şopti el, căutând să fie primul ce se adaptează situaţiei.

– Bună ziua.

– Doamna Colţun?...

– S-a pensionat. Dar dacă florile sunt pentru secretară…

– Vă rog! Şopti, întinzând florile tinerei şi frumoasei secretare. Domnul inginer?…

– Mulţumesc. Sunt atât de gingaşe… Nu cred că vă poate primi în acest moment. Dacă nu sunteţi grăbit…

– Mulţumesc! zise el, aşezându-se în fotoliul indicat.

Secretara, după ce puse buchetul pe un colţ al biroului, căută să-şi facă de lucru cu hârtiile şi dosarele din faţa sa. Dându-şi seama de falsitatea mişcărilor renunţă, regretând în sine că şi-a îngăduit atâta familiaritate cu o persoană ce i-a fost prezentată cândva, într-un cerc larg de prieteni. Ca să rupă stânjenitoarea linişte ce plutea în cabinetul mare, aerisit, preocupându-se totuşi cu o hârtie, întrebă:

– Şi cum e la armată?

– Frumos! răspunse el cam grăbit, oprindu-şi privirea undeva pe un punct al covorului, căutând să-şi amintească dacă acesta era nou sau îl mai văzuse.

Nu-i plăcuse niciodată să-i asculte pe „veterani” povestind – cu înflorituri, cu multe înflorituri – inepuizabilele amintiri din armată. Şi ce-ar fi putut să-i povestească frumoasei secretare, cum că teoria cap-ţuguiatului de caporal cu „soldatul execută, nu gândeşte” a căzut de mult timp? Că pentru o situaţie dată, chiar dacă sunt prevăzute o sută de modalităţi de acţiune, totuşi socoteala de acasă… Acel imprevizibil amănunt îi aparţine soldatului şi pentru a-l înlătura executantul gândeşte. Revelaţia aceasta i-o mărturisi prietenului său şi împreună încercau să o pună cât mai bine în aplicare iar calificativul „f.b.” începuse să fie la ordinea zilei. Nu, nu vroia să se laude cu asta. Dar despre salturile cu paraşuta? Ei da, asta ar putea să-i povestească. Beatitudinea saltului în gol. Cele patru secunde – unii spun că durează mai mult, alţii spun că durează mai puţin, dar el numărase clar: unu, doi, trei, patru! – atât, patru secunde dura neantul, apoi… Se hotărî să deschidă gura însă zgomotul uşii, urmat de câteva cuvinte de rămas bun, îl făcu să întoarcă privirea.

– Ce surpriză!? exclamă încântat inginerul-şef.

Abia avu timp să se ridice din fotoliu pentru a întâmpina îmbrăţişarea caldă, paternă chiar.

– Ce bărbat te-ai făcut! Intră, te rog. Aa… totuşi să fac prezentările: noua noastră secretară – un cadru de perspectivă, zise inginerul-şef, amintindu-şi că cei doi nu sunt consăteni.

– Hm, cred că ne cunoaştem, murmură tânăra secretară.

– Atunci, cu atât mai bine! rosti satisfăcut inginerul-şef, îndemnându-şi subalternul să intre în cabinet.

Fotoliul moale îl îmbie la vorbă mai mult decât şi-ar fi dorit. Povesti câte ceva despre felul cum se face astăzi armata, despre tovarăşii săi de instrucţie. Inginerul-şef îl asculta cu drag, colora din când în când atmosfera cu crâmpeie din bogatele sale amintiri. Discuţia se încheie târziu cu invitaţia la cină, invitaţie refuzată pe motivul că acceptase deja o altă ofertă, venită de la o rudă, ofertă declinată şi ea, de altfel.

Concediul militar îl primi cu ocazia avansării în grad. De flori îşi aminti abia când se găsi în faţa uşii cabinetului secretarei. Ciocăni sfios şi aşteptă răspunsul. Văzând că acesta nu vine, mai ciocăni o dată şi încă o dată, apoi îşi adună ceva mai mult curaj şi intră. Mulţumit de faptul că la birou nu era nimeni, îşi îndreptă grăbit paşii spre uşa capitonată, însă uşa se deschise înainte de a-i atinge clanţa şi în faţă îi apăru – imaginea închegându-se greu – tânăra secretară. Surprins, luă o poziţie marţială. Încurajat de zâmbetul amuzat al secretarei, se aplecă rigid şi îi sărută mânuţa extrem de delicată.

– Ăă…

– Aţi crezut că s-a desfiinţat postul de secretară? Poftiţi! zise ea, înlocuind zâmbetul amuzat cu unul amical.

El înclină capul scurt, milităreşte şi intră în cabinetul inginerului-şef. Acesta îi ieşi în întâmpinare, îl îmbrăţişă şi-l invită să ia loc. Dialogul se legă repede. Întrebări de o parte şi de alta. Răspunsuri amabile, pline de amănunte. Cu toate acestea, îl găsi pe omul din faţa sa puţin absent, ceea ce accentua firea lui blândă. La un moment dat, câteva grimase îi fulgeră chipul:

– Inima, şopti inginerul-şef, iar după o scurtă pauză continuă: din permisia trecută mi s-a părut că te-ai schimbat. Acum am confirmarea şi mă bucur. Ceva în tine s-a limpezit. Eh, tinereţe-tinereţe…De data asta nu-mi scapi – mergem să te vadă şi doamna mea. Cât despre programul de lucru… ce poţi face astăzi, lasă pe mâine.

De atunci refuzase toate permisiile care i s-au oferit. Ceva nu-i mai făcea plăcere să vină pe acasă. Nu putea să accepte faptul că inginerul-şef era bolnav? Tachinările „fără niciun rost, desigur”, ale frumoasei secretare? Amândouă la un loc? Încântarea amestecată cu milă din privirile rudelor? Nu ar fi putut răspunde sigur măcar la una din aceste întrebări. Oricum, în prima zi de civilie îl vizitase pe inginer în particular şi fusese încântat să afle „că e mai bine”. În schimb, cu tânăra secretară încercă şi reuşi să nu se întâlnească înainte de vreme. S-ar fi bucurat mult dacă ar fi auzit că se căsătorise. De asemenea, în prima duminică se duse la biserică, unde plăti o prescură întru pomenirea numelui maică-sii, dar ieşi înainte de începerea slujbei şi porni spre mormântul acoperit cu zăpadă. Crucea era putredă şi înclinată. Numele nici nu se mai putea descifra. Mătură cu degetele zăpada de pe ea şi încercă să o îndrepte. Pământul îngheţat se împotrivi fără vreun motiv.

– Nu, maică, nu! Crucea căzută nu se îndreaptă. Ori pui alta, ori o laşi aşa pe asta veche. Altfel e semn de moarte! auzi o voce în spatele lui.

Zâmbindu-i blând bătrânei ce-i vorbise, trecu pe partea cealaltă a neîngrijitului mormânt. Câteva tulpini de flori uscate – ecourile unor suspine de mult uitate – răzbeau prin stratul de zăpadă afânat. Hotărî ca din primele salarii să facă un praznic şi tot atunci să schimbe crucea cu una din fier, ba nu, cu una din marmură albă pentru mai multă prestanţă. Preafericita lui mamă merita acest omagiu. Două lacrimi grele i le uscă imediat gerul. Mai rămase câteva momente în reculegere, pe urmă plecă însingurat acasă.

Ridicată de mama lui, orfană la rândul ei, casa era o construcţie modestă, amplasată undeva la marginea satului. Camera în care locuia era văruită şi sărăcăcios îmbrăcată. De fapt, doar deasupra patului se afla o carpetă, iar pe jos o pătură ţinea loc de covor. Soba cu plită şi cele câteva oale, în care îşi putea încropi la nevoie ceva mâncare, erau aranjate cu grijă, cu artă chiar. O bucată de stambă galbenă cu buline de un cafeniu murdar înlocuia faţa de masă. Cu toată sărăcia din preajmă, găsea locuinţa primitoare, mai ales că îşi imagina cum o să arate când avea să fie gata aranjată. Pentru aceasta însă îi trebuiau bani, aşa că în scurt timp îşi reluă activitatea la ocolul silvic şi în câteva luni izbuti să-şi ducă în mare parte proiectele la îndeplinire. Gândul că se cădea să mai facă o cameră-două şi-l curmă din faşă: „Pentru ce? Mie îmi sunt mai mult decât suficiente…”

Pe la mijlocul toamnei, pe o vreme ploioasă, trecând cu pădurarul de canton – tatăl secretarei – şi cu alţi doi muncitori de la marcatul unor doborâturi de vânt prin faţa cabanei în care a copilărit el, unul dintre lucrători zise, privind prin fereastra băhnită:

– Pustia s-a ales de ea, atât!

„Atât”?! se revoltă fiinţa sa întreagă. Închizând ochii, se văzu mic, ţinând palmele întinse, pline de sânge:

– Mergeţi înainte că vă prind din urmă imediat, zise el, îndreptându-se spre ceea ce fusese cândva latrina. Aşteptând ca cei trei companioni să se îndepărteze, se întoarse la uşa principală a cabanei, prinse clenciul din tocul uşii, îl răsuci spre dreapta, aşa cum făcea când era copil, şi-l trase încet afară. Cu un scârţâit macabru uşa se izbi de perete. Întunericul din faţa sa îl făcu să se cutremure de silă. Duşumeaua rară, din scânduri cioturoase de brad, murdară acum, gemea prelung la fiecare pas. Deschise larg toate uşile prin faţa cărora trecuse, împungându-le cu vârfurile degetelor, până când ajunse în camera unde, cu ani în urmă, locuise el cu maică-sa. În loc de două paturi suprapuse, acum erau patru. Saltelele vraişte îi repugnă. Soba cu cele trei turnuri în ruină, sfidându-l prin verticalitatea lor, dar mai ales faptul că cineva avuse grijă să scoată cenuşa din vatra ca o gură flămândă, îi întunecă fruntea. Cu un gest ferm împinse unul dintre turnurile sobei. Acesta, frângându-se, trase după el şi pe celelalte două. Funinginea iscată îl sili să ia hotărârea de a părăsi micuţa cameră, însă, când să iasă, văzu un chibrit lângă o sticlă cu motorină. Luând sticla şi chibritul, căută spre ieşire, lăsând o dâră groasă din lichidul vâscos pe scândurile duşumelei, dâră purtată prin toate celelalte camere ale cabanei, apoi scăpără un pai de chibrit. Motorina se aprinse încet. Flăcările galbene cu moţul negru se îndreptau, ca nişte lotri prevăzători, spre intrările tuturor dormitoarelor. Rămase câteva clipe să privească ameţitorul spectacol, pe urmă ieşi afară, închise uşa, băgă clenciul la loc, îşi scutură praful de pe mâini şi plecă repezit spre a-şi prinde tovarăşii de drum…

Într-una din zile, impetuos, urcă treptele ocolului silvic, ciocăni în uşa cabinetului secretarei şi în timp ce traversa biroul îi adresă acesteia salutul obişnuit. Din grabă, din cauza entuziasmului, nu îşi mai ascunse afecţiunea din voce. Secretara îl privi pe sub sprâncene, amuzată de elanul celui ce în prezenţa ei era întruna reţinut, şi-l aşteptă să se întoarcă din cabinetul inginerului-şef pentru a-l informa uşor ironic:

– Din păcate, şeful e plecat.

– O floare-de-colţ! zise el triumfător, apropiindu-se de biroul secretarei.

– Mi-o dăruieşti?

El trecu timid floarea dintr-o mână în alta, apoi întinse palmele făcute căuş, într-un gest stângaci, către secretară. Aceasta luă floarea-de-colţ din cuibul uşor transpirat şi o duse de o mângâie prelung cu nasul, cu buze.

– Ştiţi unde am găsit-o? răsună bizar glasul lui, mai ales când rosti acel „ştiţi”.       

– Noi avem floare-de-colţ doar în sectorul şase, răspunse încet secretara, nedorind să iasă din vrajă.

– Ei bine, zise el pendant de data aceasta, şi eu credeam la fel. Iată, floarea ce o ţineţi în mână, am cules-o din cantonul patru. Mergeam pe creasta muntelui şi-mi apare drept în faţă un perete de stâncă. Ştiam stânca aceea, o văzusem de la distanţă, însă nu mă aşteptam să fie aşa inabordabilă. Privită de jos, ai senzaţia că te afli în faţa unui sfinx, sau cel puţin aşa am asemuit-o eu: două arcade proeminente cu mici scobituri sub ele, nasul – un colţ de stâncă, ce-i drept, mai puţin proeminent, dar suficient să-ţi dea sugestia; gura… „Gura, păcat că-i lipseşte!” îmi zic, însă privind mai atent zăresc în loc de gură, ca un surâs, buchetul de flori-de-colţ. Am luat doar o rămurea, drept dovadă! observând abia acum că se cam entuziasmase, făcu o mică pauză: La revedere! Sărut mâna! Pe mâine!… se fâstâci şi, aplecându-se grăbit, sărută mâna fină şi parfumată a secretarei, pe urmă se retrase ţinând strâns pumnul, căutând în felul acesta să păstreze cât mai mult căldura şi mirosul mânuţei fine…

A doua zi, ceva mai sobru, îi povesti şi inginerului-şef întâmplarea din ajun.

– Floare-de-colţ, tu floare, ce-n singurătate creşti, pe stânci reci şi fără soare, ce fel de floare oare eşti?…

– Oho, versuri!

– Contemplare. Iar dacă s-a nimerit să fie în rimă… senilitatea, ce să-i faci?

Simţind că inginerul-şef renunţă pe moment la zâmbetul său aerian, aşteptă liniştit cu privirea în pământ.

– Ştii ce-am hotărât? Să te însurăm! Tatăl fetei e de acord. Ce zici?

Ca să fie crezut, ar fi vrut să depună o listă lungă şi lată cu toate motivele pentru care nu s-ar însura, dar se pomeni bâlbâind fără noimă: „Nu-nu!… Eu nu… Eu n-am… Eu ce…” şi nu trecu decât puţin timp când el nu mai găsi niciun impediment ca nunta să aibă loc peste două luni. Nici data când se fixase logodna nu văzu de ce să o amâne. Acceptă chiar să locuiască în una din casele socrilor, că şi aşa „acea casă o primeşte fata de zestre şi sunteţi aproape de serviciu…” Plus alte argumente de acest fel.

În dimineaţa de după logodnă, mână în mână, căuta să păşească firesc. Se simţea Orfeu abia ieşit din Infern şi se temea să nu fie încă sub puterea poruncii de a nu o privi pe Euridice şi la gândul acesta strângea tare mâna soţiei sale. Cu greu putea să-şi ţină în frâu extazul. Era sigur că aerul purificat al dimineţii i-ar fi amplificat atât cât dorea chiotul. Răspundea la salutul oamenilor – şi, doamne, toţi trecătorii îl salutau – cu un zâmbet fascinat. Grăbea pasul dorind să ajungă mai repede în mijlocul colegilor săi pentru a-i face părtaşi la fericirea sa. Dorea acolo, în faţa lor, să o cuprindă tandru şi ocrotitor pe frumoasa lui soţie în braţe, dar atât de tandru şi de ocrotitor încât cuvintele să nu-şi mai aibă locul.

– O, dar voi vă credeţi stâlpii instituţiei noastre? îi opri cu gesturi largi, în pragul ocolului silvic, inginerul-şef. Aşteptaţi aici! mai zise acesta, dispărând în cadrul uşii, pentru ca în scurt timp să apară cu o legătură cu chei: Nu vă putem oferi Veneţia sau Alpii elveţieni, însă acestea sunt cheile de la toate cabanele noastre de vânătoare. Trei săptămâni să nu vă prind pe aici!

În cea de-a patra cabană îi prinse o ploaie lungă, molcomă, rece. În camera mobilată rustic, pe un sfeşnic făcut dintr-un corn de cerb lopătar, ardeau neîntrerupt, anulând hotarele dintre zile şi nopţi, două lumânări groase din parafină. Ploaia continua să curgă de aproape o săptămână, dându-le oarecum planul peste cap, fiindcă hotărâseră ca în fiecare cabană să nu rămână mai mult de patru zile. Întins pe cerga patului din colţul camerei, privea cum soţia sa, ştiindu-se învăluită în privirile lui tandre, se alinta pierdută, legănându-se cu ochii închişi, rezemată de soba călduţă din teracotă. Ar fi vrut să aibă viciul fumatului, în felul acesta, în clipa aceasta ar fi avut o ocupaţie. Ceva de citit a refuzat să ia în luna de miere. Totuşi trebuia să strige cuiva preaplinul fericirii sale, aşa că se ridică şi, trecând pe lângă soţia sa, o sărută şi ieşi afară. Privi câteva momente din cerdac ploaia măruntă, bogată. Săltă din umeri, aşezându-şi pulovărul pe el, şi coborî treptele de lemn ale scării în poiana din faţa cochetei cabane. Preţ de câteva clipe rămase nemişcat cu faţa în sus, apoi începu să alerge prin pădure cu gândul de a face un tur larg prin preajmă. Alerga chiuind, bucurându-se de pacea profundă din jurul său, din sufletul său. Cine ştie după cât timp se trezi în faţa cabanei, respirând precipitat, dar fericit. De când fusese copil nu s-a mai simţit aşa de liber. Şuviţele de păr îi atârnau peste ochi, picurând. Tresări. Un fâlfâit greoi trecu pe lângă el şi, în prelungire, se opri pe acoperişul de şindrilă al cabanei. Bufniţa roti capul ei sferic şi îl privi cu ochii mari, miopi. Sau poate în crepusculul acela…

– Oh, nu!… exclamă speriat şi o luă la fugă. Ajungând în camera întunecoasă, gâfâind, căzu în genunchi în faţa soţiei sale, care, cu ochii închişi, cu capul aplecat pe umărul stâng, îşi continua legănarea. Îi prinse mâinile şi i le sărută cu ardoare: Iubito, iubito…

Chinuit, se opri cuprinzându-i cu braţele picioarele zvelte. Ar fi vrut să-i spună, să o roage, să o implore să-l ocrotească, să ocrotească dragostea lor. Zâmbind visătoare, soţia sa îi trecu o mână prin părul ud, negru şi aspru, iar cu cealaltă mână îşi desfăcu înfloratul cordon de la capotul din mătase roşie, apoi se lăsă şi ea în genunchi, oferindu-i pătimaş ochii, obrajii, gâtul. Sânul alb, rotund şi tare, ieşit de sub mătasea capotului, s-a cutremurat când a dat de asprimea pulovărului ud şi rece…

Luând ca pe un semn de salut din partea pădurarului de canton crenguţa de brad ce o găsiseră pe treptele cabanei unde se mutaseră pentru a petrece ultimele zile libere, ei continuau să se bucure de singurătate, de ei înşişi, de frumuseţea lor. Încă ar mai fi avut de colindat când timpul îi siliră să se întoarcă la slujbă. Prima vizită, şi aşa era în drumul lor, o făcură la sediul ocolului silvic. Întâii paşi pe aleea de ciment sunaseră a pustiu, iar lui i se păruse că înalta faţadă a clădirii îi trimite sumbre ecouri, ceea ce îl determină să strângă cu putere mâna soţiei sale. Aceasta îi adresă un zâmbet larg, fericit. Urcând cele câteva trepte şi intrând în holul mare şi oarecum întunecos, fusese rândul ei să tresară şi să-şi strângă soţul de mână. Lăsând aproape simultan rucsacurile jos, intrară în binecunoscutul cabinet. Aici îşi aranjară unul altuia părul şi, după o scurtă ciocănitură, păşiră degajaţi în cabinetul inginerului-şef ţinându-se de mâini. Urmară clipe de derută – din spatele biroului, stând cocoţat pe unul din braţele jilţului, profanând parcă acel simbol, cu zâmbetul în colţul gurii, un om de vreo patruzeci de ani, îi ţintuia cu nişte priviri amuzate:

– Cred că, în sfârşit, am onoarea să o cunosc pe secretara mea şi pe cel ce mi-a fost recomandat ca fiind „un cadru de perspectivă”, zise străinul, poposind, mai mult decât s-ar fi cuvenit, cu ochii pe bustul tinerei femei. După cum îmi dau seama, nu sunteţi la curent cu ultimele evenimente de pe la noi. Fostul inginer-şef a decedat. Suferea de inimă, nu? Eu vin de la ocolul silvic…

Letargic, scăpă mânuţa fină pe care o ţinuse strâns, astfel pierdu şi ultimul reper după ce conturul tuturor obiectelor din jur începură deja să se estompeze şi să se clatine. Prins discret de braţ de către soţia lui, reuşi în ultimul moment să nu se prăbuşească pe marginea fotoliului din apropiere. Cinismul vorbelor ce nu mai conteneau îi penetră adânc toată fiinţa, având efectul unor săruri. Scutură abia perceptibil umărul, dându-i de înţeles soţiei sale că nu mai are nevoie de sprijin. Că nu are nevoie de ajutor.

– …Concediul de care aţi beneficiat se pare că nu a fost tocmai legal. De altfel, am găsit cam multă indisciplină pe aici.

– Mâine, la prima oră, vom îndrepta această ilegalitate. Mai aveţi ceva de comunicat?

– Deocamdată…

– Bună ziua, salută ieşind. Ajungând pe hol, prinse rucsacurile de curele şi le târâi după el pe trepte, ca pe nişte mortăciuni vechi. Uluit, se aşeză pe prima bancă ieşită în cale, ascunzându-şi chipul în palme. Ca un abur, soţia sa veni lângă el căutând un gest, un cuvânt de consolare.

– Îţi dai seama?!… izbucni imediat, dar lacrimile îl împiedică să mai zică ceva şi se aruncă în braţele soţiei.

– Iubitule, şopti aceasta după un timp, ştiu ce înseamnă această pierdere pentru tine, pentru amândoi. Cum să-ţi spun?... Nu aş vrea să-ţi par fără suflet, dar trebuie să ne obişnuim cu gândul acesta. Te rog, înţelege-mă!…

Ridicând ochii umezi şi văzând câtă rugăminte au privirile acelea triste, calde, tandre, îngână:

– De ce nu ne-au căutat?!

– Nu ştiu. Poate că rămurica de brad să fi fost un semn. Ştii doar că nea Jenică e semianalfabet.

– Mergem pe la mormânt? Pe la doamna…

– Negreşit…

Nunta se ţinu la data programată, deoarece „nu era bine să se amâne un astfel de eveniment!” Ar fi vrut să se împotrivească mai ferm. Să opună argumente de bun-simţ împotriva celor vizibil mercantile dar, cum nici măcar soţia sa nu l-ar fi susţinut, renunţă. Pentru prima oară avu sentimentul că e un orfan primit în casa unor binevoitori. Împotriva reprogramării concediului de către noul inginer-şef a trebuit să se contrazică uşor cu soţia, întrucât aceasta nu vroia să-l ofenseze cu vreun refuz pe „şef”.

În seara nunţii, îşi afişă un zâmbet de circumstanţă ce-l oferea în stânga şi-n dreapta. Trecând la un moment dat cu mireasa la braţ pe lângă fracţiunea din jurul inginerului-şef, acesta, căutând să fie cât mai galant, zise către miri:

– Aş fi fost încântat să vă cunun eu, dragii mei.

– Pe mireasă ar fi copleşit-o prea mult perspectiva.

– Oh, mă îndoiesc…

– Parol, şefu’! dădu el replica „high-life-ului”.

Mireasa zâmbi larg şi îl trase de braţ până în pragul unei uşi, unde se opri susurându-i:

– De ce eşti copil rău?

– Eşti frumoasă, murmură el, aranjând o şuviţă de păr de pe fruntea soţiei. Prevăd o catastrofă.

– Eşti gelos?

– De ce n-aş fi?...

Darul inginerului-şef fusese cel mai mare din rândul mesenilor. Ba, chiar ofensator de mare.

– Nu toţi suntem ingineri-şefi! se auzi un glas vesel, venind de la masa pădurarilor, parcă pentru a lua gândul celor prezenţi de la insinuări, sau poate tocmai sugerând ceva.

– Dar nici codaşi ca tine! replică inginerul-şef cu gesturi largi de nabab.

Hohote de râs acoperiră muzica ce invita la dans. Cu zâmbetul încremenit pe buze, privi paharul din faţa sa: „Un director necăsătorit, o secretară tânără şi naivă, un soţ slab. Ce poate fi mai…”

– Dragul meu, permiţi un dans cu secretara mea?

Sub acelaşi zâmbet repetă în gând cuvintele „secretara mea”. Fiecare consoană şi vocală i se împlântă în creieri ca nişte ace lungi:

– Am fi onoraţi…

De la locul lui de pe scaun urmări cu privirea perechea nou alcătuită: „Se potrivesc!” îşi zise în gând cu tărie, iar cele două cuvinte îi izbi timpanele lăsând ecouri prelungi. Încercă să se imagineze o clipă lângă soţia sa, în paşii aceia de vals, dar imediat refuză imaginea. I se părea că lumea nu-i putea ierta ceva, şi anume faptul că era tânăr, prea tânăr. Că nu era şi el ca ei, corupt. Întinse inconştient mâna după pahar şi bău cu sete. Îl mai umplu de câteva ori şi de fiecare dată îl golea desfătându-se. În scurt timp alcoolul îl făcu spectator pasiv. Soţia sa dansa acum cu unul dintre colegii lui sub privirile prea insistente ale inginerului-şef, dar cum el se împăcase cu toată lumea… Cu zâmbetul pierdut în colţul gurii îşi puse coatele pe masă, rezemându-şi bărbia în palme. Un sărut duios pe lobul urechii stângi îl îndemnă să ridice privirea:

– Iartă-mă, draga mea, cred că m-am îmbătat. Mă iubeşti? cerşi el o confirmare de la singura fiinţă ce încă îi semăna.

– Mult.

– Mult-mult? se alintă el.

– Da.

– Să mergem la culcare. Câteva minute…

– O, da’ nu se poate! Hai să-ţi fac o cafea specială.

La braţul soţiei sale, cu o ţinută cât mai demnă, încercă să se strecoare printre mese, ţinând pe buze acelaşi zâmbet. Ajungând în căsuţa din fundul curţii, în care locuiau socri, şi intrând în primul holişor, începu să-şi numere paşii, iar ecoul gândului se amplifica puternic, urmărind parcă să-i destrame fiinţa: unu, doi, trei, patru. Uşa din faţa sa, deschizându-se, dăruia un alt holişor luminat slab. Păşi peste prag. Iarăşi ecoul gândului se amplifica înspăimântător: Unu! Doi! Trei!… Se opri rezemându-se de peretele rece. Descumpănită, soţia lui se întoarse spre el încercând să-i zâmbească drăgăstos. El îşi aplecă încet tâmpla, rezemând-o pe umărul dantelat. Un vag miros de căpşune îi penetră cu perfidie toate simţurile. „Căpşune… Căpşune…” în timp ce în gând repeta ca pe un blestem acest cuvânt, mâna dreaptă se urca ameninţător spre gâtul prelung al soţiei:

– Miroşi a căpşune sălbatece, zise deodată şi, tresărind, judecata i se lumină: Lasă, tu nu ştii…

Intrând în cameră, se aşeză pe marginea patului, cuprinse mijlocul mlădiu al soţiei şi privi în sus căutându-i ochii suavi:

– Te rog, te rog iubito…

Nici de data aceasta nu avu puterea să-şi ducă rugămintea la bun sfârşit. Soţia sa îl sărută de câteva ori, apoi, desprinzându-se cu multă graţie din îmbrăţişare, se duse să pună de cafea. Apropiindu-se de oglinda prinsă în perete îşi scoase coroniţa. Părul lung se revărsă bogat, într-o cascadă neagră peste corsetul imaculat. Întorcându-se la pat, îl găsi pe soţul său întins pe spate, adormit. Se aplecă asupra lui, îl mângâie cu tandreţe pe obraji, îl sărută. Simţind cum se ridică de lângă el, cu un ultim efort, privi femeia înaltă, îmbrăcată în alb, cu părul de catran, lung până la şale, strecurându-se afară.

Riscând să îşi supere soţia, aceasta sperând până în ultima clipă ca el să se răzgândească, luni începuseră o altă zi de muncă. În sala spaţioasă în care se ţineau obişnuitele şedinţe de lucru, la fiecare început de săptămână, de pe unul dintre scaunele din primele rânduri, el urmărea, cu o insistenţă stânjenitoare, fiecare cuvânt, fiecare gest disimulat făcut de inginerul-şef. Deodată se simţi smuncit de poala vestonului. Observând că toate privirile sunt îndreptate spre el şi că toate aceste priviri aşteptau un răspuns, se adresă în şoaptă colegului din partea dreaptă:

– Ce-a zis?

– Ţi s-a trasat sarcina să organizezi vânătoarea de cervide.

– Ce zici, primeşti? îl întrebă pentru a doua oară inginerul-şef.

– Avem… Accept!

Ar fi vrut să-i spună şefului său că aceasta este sarcina altcuiva, însă i-ar fi dat satisfacţie, or asta ar fi fost ultimul lucru dorit. Ignorând urarea inginerului-şef, se îndreptă spre ieşire. Trecu de-a lungul satului cu toată cohorta după el. Pădurarii, întotdeauna dezinvolţi, întotdeauna puşi pe glume, nici acum nu se dezminţeau. Lui i-ar fi trebuit linişte ca să-şi poată auzi gândurile. Chiar şi după ce a ieşit din sat, iar vocile erau înşirate rar pe cărarea ce urca pieptiş dealul, nu izbutea să şi le organizeze, sau poate că nu mai dorea. Se temea ca nu cumva să i le vadă oarecine. „Ce treabă au ei cu gândurile mele?!” se pomeni întrebându-se. Pufni iritat, ca şi cum i-ar fi intrat nişte gâze pe nări. Ceaţa deasă îi transforma respiraţia în doi vălătuci mari, alburii, ce se rostogoleau nervoşi. „Ce, nici să respir n-am voie?!” Iuţi dintr-odată pasul, avântându-se nestăvilit spre vârful pantei. Micul tăpşan, abia descoperit de razele soarelui matinal, îl primi voios, înseninându-l parcă. Lăsă arma de vânătoare să cadă moale în iarba măruntă, umedă şi aproape topită de frigul nopţilor, apoi se răstigni lângă ea. Îndată simţi răcoarea pământului ca pe o binecuvântare. Încercă să-şi desfacă nasturele de la gulerul cămăşii, dar găsi nodul cravatei. Abia acum realiză că nu are ţinută potrivită pentru vânătoare. Oricum, îşi scoase cravata, o împături atent şi o băgă în buzunarul vestonului. Văzând cum câţiva pădurari mai în vârstă, printre care era şi socrul-său, apar pe tăpşan gâfâind, roşii la faţă de efort şi plini de transpiraţie, îşi dădu seama de gafa ce o făcuse. Cu un zâmbet vinovat şi cu câteva cuvinte, însăilă o scuză. Ceilalţi pădurari se adunară şi ei, hai-hai, în jurul lui şi începură, care mai de care, să povestească diverse întâmplări, unele bizare altele anoste, să facă glume unul pe seama altuia. El asculta absent. Zâmbea când era de zâmbit, se mâhnea când povestea era tristă, dar ar fi fost incapabil să repete ceva din ceea ce îi trecuse prin auz în momentele acelea. Pauza se lungea mult, demoralizator de mult, tocmai pentru a arăta că fuga aceea nu fusese o chemare la ordine. Cât despre rezultatul vânătorii, îi era absolut indiferent, oricare ar fi fost el.

– Mergem? îl îndemnă într-un târziu socrul-său, văzând că ginerele parcă uitase de misiune.

– Da… Dumneata alege trei ochitori şi-mpreună să ne aşteptaţi la standuri. Eu, laolaltă cu hăitaşii, o să înconjor dealul şi-o să ne întâlnim acolo.

Ridicându-se în picioare, făcu câţiva paşi până la marginea tăpşanului şi privi în jos. Oceanul de ceaţă se retrase lăsând în urma sa, pe fundul văilor, fluvii imense, leneşe. Satul era încă sub mantia alburie, pufoasă. Ceva nedesluşit îl făcu să stăruie mai mult cu privirea asupra locului unde ştia că se află clădirea ocolului silvic. Un gol, în fluviul acela lăptos, ce se retrăgea molcom, trecu peste sediul ocolului silvic. Ochii i se măriră deodată, ca şi cum ar fi vrut să vadă, să pătrundă prin acoperişul mare şi sur de şindrilă, până în cabinetul soţiei sale. Ceaţa învălui iarăşi, încet şi imperturbabil, clădirea imensă. „Nu se poate!” îşi zise în gând şi, răsucindu-se pe călcâie, porni pe urma grupului compact de pădurari. În scurt timp ajunse în faţă. „Nu se poate! Ochii mici ca de viezure, nasul cârn, calviţia cu totul nepotrivită la capul ţuguiat… Graseiază intenţionat! Astăzi dimineaţă am realizat acest fapt. Pentru naive e irezistibil! Dar ea nu e naivă!!” răbufni în sine. „De ce ne-a căzut pe cap?! Îi fac eu bucata! La amândoi le-o fac!...” Fără să-şi dea seama, ţâşni într-un marş forţat. În timp ce pantofii striveau cu ură iarba din umbra arboretului, îşi trecu arma de pe umăr în mâna dreaptă şi, repetând în gând ultima propoziţie, îi trase energic siguranţa. O ciută crudă, surprinsă la păscut în luminiş, căută să se ascundă în arboretul din apropiere, însă, preţ de o jumătate de pas, se opri nedumerită. El prinse arma cu amândouă mâinile şi fără să ochească, apăsă pe trăgaci. Bubuitura scurtă, asurzitoare, ca un început de apocalipsă, cutremură arbuştii din jur. Ciuta îngenunche încet, ca şi cum ar fi dorit să se culce.

– Mazilitu’! Mazilitu’! strigară în cor toţi pădurarii, alergând spre dania pădurii.

Cuvântul acesta, al cărui înţeles niciun pădurar nu cred să-l fi ştiut, dar care, prin cine ştie ce asocieri absconse, intrase în tradiţie şi se dădea ca titlu vânătorului norocos dintr-o goană, îl înspăimântă:

– Nuu! încercă să se opună coşmarului. Nu eu… murmură sfâşiat de durere, căutând ajutor la cei din apropiere.

Ca un blestem ce nu mai contenea, arma lui fumega acuzator. Un resort afurisit îl sili să păşească de câteva ori până în apropierea grupului de pădurari. Aceştia îi deschiseră cale spre mijlocul lor, unde ciuta părea că murise. Cu un ultim strop de viaţă, făptura tăcutelor tufişuri săltă capul spre el şi îl privi cu o blândeţe fără margini.

– Nuu! ţipă el, aruncându-se de gâtul ciutei peste care trecea aripa neiertătoare a morţii: Nu!

– Mazilitule, vânatul nu se boceşte! zise un pădurar mai în vârstă. Văzând că vorbele sale nu au ecou, continuă înciudat: Luaţi-l! Duceţi-l pe la crâşmă… Uită el.

A doua zi, alături de soţia lui, păşea crispat spre locul de muncă. Îşi reproşa faptul că o acuzase, fie doar în gând, de superficialitate. Îi era ruşine şi de slăbiciunea din ajun. „Oare ştie?” se întrebă în sinea lui. Tocmai când era convins că totul e bine, căzu întrebarea cu zgomot de cristal spart:

– Ce este metempsihoza?

– Nu ştiu. Dar vreau să ştii că nu cred în aşa ceva.

Pretextând că se interesează cât e ora, îşi trase braţul de care era atârnată mânuţa gingaşă a soţiei. „Cât de sarcastic am putut să fiu…” se mustră în gând, regretând că a închis brutal portiţa dialogului oferită de iubita sa. Odată ajunşi în curtea ocolului silvic, el prinse mâna ce-i stătuse pe braţ şi o sărută împăciuitor:

– Du-te înainte. Vin şi eu. Trebuie să întâlnesc un om…

Aşteptă câteva momente, până ce silueta soţiei sale dispăru după uşa înaltă a clădirii pe frontispiciul căreia trona trofeul unui cerb carpatin, apoi se strecură printre doi pini ce străjuiau aleea de beton. Trecând peste pârleaz, coborî în curtea magazinului forestier. Intră grăbit în magazin şi cu un gest scurt îl salută pe gestionarul veşnic plictisit:

– Un coniac mare, te rog! comandă nerăbdător.

– N-am coniac. Vreţi din ăsta?

Plăti, luă paharul şi se retrase mai într-un colţ. Privind în gol, căuta să se gândească doar la degetul ce se plimba în neştire pe buza paharului. Golind conţinutul şi găsind gustul, dar mai ales mirosul deosebit, mai comandă unul.

– Poftiţi. Însă mai cu perdea. Încă nu-i zece…

Plăti şi de data aceasta şi se retrase la vechiul loc. Bău îndelung aproape tot conţinutul, savurând aroma care parcă încerca să-i amintească de ceva.

– Bei ca să uiţi sau ca să phrinzi cuhraj?

– Oricum ar fi, e mai sănătos decât dacă aş face-o din viciu. Aşa cum fac alţii. Ce bei?

Inginerul-şef luă o poziţie solemnă, sperând că va schimba atitudinea subalternului. Acesta însă îl privi sfidător şi-l întrebă încă o dată, tutuindu-l, despre preferinţele bahice.

– Îţi intehrzic să-i mai sehrveşti băutuhri alcoolice în timpul sehrviciului, altfel îţi muţi gestiunea tocmai în disthrictul threi! îi porunci inginerul-şef gestionarului, intrând afectat în separeu.

Rămas singur în încăpere, agită paharul şi-i bău conţinutul, remarcând şi de data asta aroma deosebită a lichidului. Se cutremură de câteva ori, pe urmă ieşi afară refăcând, sub tortura unei întrebări ce-i sfredelea mintea, drumul pe care venise. Simţind o uşoară nesiguranţă, se gândi la banca dosnică de pe aleea laterală şi se îndreptă spre ea, încercând să păşească apăsat pentru a nu se împletici. Somnul scurt cât o părere îi aduse tihna dorită şi parcă şi o brumă de curaj. Se ridică în picioare, îşi aranjă ţinuta şi făcu, şovăind, primii paşi ca un om care dorea să renunţe la ceea ce plănuise. Nu reuşi să închege niciun gând până în faţa uşii cabinetului soţiei sale, aşa că încercă să se strecoare înăuntru ca un elev trimis acasă pentru a-şi aduce – chipurile – uitatul caiet cu temele ce trebuiau făcute pe ziua respectivă. Clampa cedă fără zgomot. În cabinet pluteau ecourile unui râset zglobiu. În faţa fişierului deschis el o văzu pe soţia sa consultând, probabil, un dosar, căci peste umărul ei privea inginerul-şef. Acesta, pretextând că sprijină uşa metalică, îi atingea cu braţul stâng spatele zvelt. Cu şi mai multă grijă se retrase, lăsând uşa cabinetului întredeschisă. Un alt râset zglobiu, atât de mult îndrăgit, îi acompanie primii paşi. Ajungând în curte, trase adânc aer în piept, ca şi cum un timp destul de îndelungat ar fi uitat să respire, apoi trecu în fugă peste pârleaz şi intră năvalnic în magazinul forestier:

– Dă-mi imediat o sticlă!

Comanda fu executată cu maximum de apatie. Apucând cu dinţii puternici dopul din plastic, îl smunci afară. Dintr-o răsuflare goli jumătate din conţinutul sticlei. Mai luă câteva înghiţituri, pe urmă ieşi râzând în hohote. Plănuise o intrare „prin faţă” în curtea ocolului silvic, de aceea nu urmase traseul pe care venise, ci ieşi în şoseaua asfaltată. De acolo se îndreptă spre poarta mare, cea pentru vehicule, şi o deschise larg. Respirând precipitat, se opri să-şi mai ude o dată gâtul cu licoarea din sticlă. În faţa sa, antena R.T.F. i se păru că-l sfidează prin înălţime şi verticalitate. Se apropie de ea. Cu gesturi de jocheu ce verifică şaua de pe cal, încercă scara ce ducea în vârf. Primele trepte le urcă stângaci. Pe la mijlocul antenei se opri fiindcă îl zări pe magazioner închizând poarta:

– Hai noroc! strigă el întinzând mâna cu sticla, hohotind ca un vornicel în toiul nunţii.

– Ce faceţi acolo? întrebă magazionerul printr-o mimică reţinută.

– Mă aerisesc! răspunse el rupând nasturii de la cămaşă şi veston. Gestul fu atât de violent încât picioarele îi alunecă şi pentru câteva momente rămase aninat doar într-o mână. În poziţia aceea mai trase câteva înghiţituri, apoi continuă escaladarea. Ajungând în vârf, îşi umezi buzele, se sumeţi şi începu să peroreze ca şi cum ar fi fost la un prestigios prezidiu: Penthru menţinehrea efectivului optim de cehrvide pe suphrafaţa…

– Hei, coboară, n-auzi?!

Privind în jos, văzu pe aleea de ciment, ca pe nişte furnici agitate, pe soţia sa cu inginerul-şef şi cu magazionerul ocolului:

– Hai noroc! ură încă o dată şi goli sticla.

– O să cazi, mă’. Coboară!

Un zâmbet ironic i se ivi pe chip când o văzu pe soţia sa plângând cu capul în poală:

– Nu, n-o să cad, că doar am făcut armata la paraşutişti! zise cu mândrie.

– Şi eu am făcut-o la aviaţie, dar te rog să cobori!

– Dacă-i aşa, spune-mi câte secunde face paraşuta până se deschide?

– Discutăm jos. Coboară!

– Spune-mi ageamiule!

Inginerul-şef ezită câteva clipe:

– Ăăă… zece secunde!

– Ai spălat avioane la aviaţie. Asta ai făcut! Să-ţi spun eu: patru! Patru secunde!! Exact cât face sticla asta până jos. Ia te uită?!… Lichior de căpşune! exclamă el încântat de marea descoperire. Priviţi: unu… doi… trei… patru…

Sticla, izbindu-se de ciment, explodă în zeci de cioburi sclipitoare.

– Aţi văzut!? Doar patru secunde durează neantul, pe urmă – extazul...

Vestonul, umflat uşor de vânt, îi căzu mai pe umeri şi-i dădu senzaţia că sunt chingile paraşutei:

– Unu… doi… trei… patru…

Vizualizări: 205

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Întâi de toate mă amuz : unui adevărat scriitor să-i comentez EU opera , așa o creație  ?!!!

Zola , Dostoievski , nuvelele psihologice ale lui Caragiale , mi-au năpădit mintea ... Și totuși , la   talentul de a sonda și revela literar  complexul firii omenești , unele excrescențe ale acestuia , da Coza adaugă ceva ce îl particularizează : încifrează înțelesuri cu o măiestrie fără egal . Te obligă să repeți lectura/lecturile , descoperind de fiecare dată noi fațete . Te obligă să fii atent la detalii , la gesturi , la imagini -fracțiuni de secundă- pe care să le asociezi  pentru a dezlega șarada . Imaginea mamei  "cu părul negru, despletit, ajungându-i la şale " , reluată ulterior în descrierea soției , gestul îmbrățișării cerboaicei asociat cu îmbrățișarea mamei moarte limpezesc înțelegerea gestului final , al pășirii pe drumul sinuciderii.

Ingeniozitate artistică și profunzime psihologică , talent  superior și ales . Am zis , eu criticul lui pește prăjit (așa s-o scrie ? ).

Am citit, dar sunt atât de impresionată că nu pot comenta acum... Altădată.

Nu am putut comenta ieri, după ce am citit, deoarece în primul rând eram furioasă... Furioasă pe autor pentru că i-a hărăzit personajului principal, tânărul acţiunii, născut dintr-o iubire rebelă sau pur şi simplu dintr-un act sexual, dar iubit fără margini de mama sa, un sfârşit atât de crud, de tragic. L-am întrebat cândva pe Ion da Coza, de ce toate, aproape toate nuvelele sale sfârşesc cel puţin dramatic, în cele mai multe cazuri tragic, şi, mi-a răspuns, că nu are nici un motiv pentru a scrie despre fericirea altora. Asta era înainte de căsătoria cu Vasilisia Lazăr. Sper să-şi fi schimbat viziunea despre fericire între timp, dar ce a fost scris, rămâne scris.

Aşa cum spune şi Gabriela Grădinariu, este dificil să comentezi nuvelele acestui autor, pentru că nu poţi zice decât la superlativ şi mai există motive de superioritate literară ale autorului.

În fiecare frază descoperi personalitatea unei fiinţe cu trăirile sale interioare ieşite din comun, intensitatea  analizează transformările transcedentale detaliat redate, găseşte întotdeauna esenţa momentului. Totul este marcat de o pasiune subtilă, pozitivă sau negativă.

Plecând de la titlu înţelegem, încă de la început că cineva va fi detronat, dar nu ne imaginăm că însăşi viaţa va fi detronată... Acţiunea la sat, sub egida greutăţilor, greu de imaginat de o minte care nu a văzut niciodată asemenea aspecte tulburătoare, aproape de necrezut. Mod de trai care ar marca pe oricine, cu atât mai mult pe un copil rămas orfan printr-o întâmplare teribil de banală, dar care include îndeletniciri, obligaţii fizice pentru supravieţuire şi obligat să-şi continue viaţa printre coşmarurile minţii. Chiar şi atunci când destinul îi conferă fericirea dintr-o rază divină, tot victimă se socoteşte, judecata lui nu concepe darul necondiţionat şi caută refugiu în alcool, cel care-i va fi fatal. Astfel îi pedepseşte pe cei dragi, aşa cum destinul l-a pedepsit pe el şi pleacă voit la cei pe care i-a iubit cel mai mult: mama şi inginerul silvic, îndrumătorul de viaţă de după mamă.

Nuvela este încă o piesă de valoare aşezată lângă celelalte, alcătuită subtil pe morale reale prin care-şi exprimă atitudinea faţă de pronia cerească nedreaptă uneori, cu cei mărunţi. Povestiri ţesute din studiu, cu atenţie şi dragoste pentru scris, cu dăruire prin aceeaşi dragoste, cititorilor.

Preţuire, Sofy!

Nu pot atinge acest text decat cu un singur cuvant: Admiratie!

Pretuire,

Îi trebuise câteva momente - îi trebuiseră zic eu

Sofia, aş putea să te contrazic - nu sunt chiar toate drame (cel puţin din ce am citit eu până acum), poate conţin un eveniment dramatic, dar să nu le uităm pe cele al căror final impresionează prin sarcasm.

Ca şi în alte opere ale sale, personajul principal este dezbrăcat de toate emoţiile şi sentimentele, prezentându-se cititorului nud, fără secrete.

Şi aici, un destin crud marchează viaţa personajului - sentimentul copleşitor de vinovăţie pentru moartea mamei, maturizarea înainte de vreme, pierderea singurei figuri paterne pe care o avusese, nesiguranţa care duce la gelozie absurdă, toate acestea combinate culminează cu suicidul - pentru el, patru paşi, patru secunde, trecerea dintr-o cameră în alta, deschiderea paraşutei, "apoi extazul".

Laitmotivul - căpşunile cu mirosul lor parfumat, îl întorc în permanenţă la momentul ăla  - în psihologie are o denumire care îmi scapă acum;

Asocierea căprioarei cu dragostea maternă, cu puritatea, bineînţeles că îi produce un şoc în momentul în care o împuşcă - e ca şi cum ar fi omorât cel mai bun lucru/sentiment din lume.

Toate femeile care ar fi fost în viaţa lui, le-ar fi asociat în permanenţă cu maică-sa - indiferent câte soţii ar fi avut, ar fi fost măcinat de gândul că le mai doresc şi alţi bărbaţi cărora ele se vor dărui abandonându-l - senzaţie pe care a trăit-o când era bolnav.

De acolo de sus, rezemat de parapetul gros din ciment, privea pârâul înspumat ce apărea enigmatic de sub poala copacilor şi dispărea cu un huruit asurzitor într-o năvalnică săritoare. Dar pleca, pleca departe de aici. - dorinţa de a pleca, de a se detaşa asemeni pârâului. 

Într-adevăr scrierile tale sunt profund psihologice.

Mi-a plăcut şi m-a impresionat, ca de obicei :)))

Căpşunile sălbatice - voi nu le spuneţi fragi? :))

Draga mea Gabi, am citit cronici făcute de critici de profesie și mă întrebam dacă acea cronică e la cartea cu pricina, atât de mult nu concorda. Eu mă mulțumesc cu vorbele aduse de „criticul lui pește-prăjit”!

Îmbrățișări!

Gabriela Grădinariu a spus :

Întâi de toate mă amuz : unui adevărat scriitor să-i comentez EU opera , așa o creație  ?!!!

Zola , Dostoievski , nuvelele psihologice ale lui Caragiale , mi-au năpădit mintea ... Și totuși , la   talentul de a sonda și revela literar  complexul firii omenești , unele excrescențe ale acestuia , da Coza adaugă ceva ce îl particularizează : încifrează înțelesuri cu o măiestrie fără egal . Te obligă să repeți lectura/lecturile , descoperind de fiecare dată noi fațete . Te obligă să fii atent la detalii , la gesturi , la imagini -fracțiuni de secundă- pe care să le asociezi  pentru a dezlega șarada . Imaginea mamei  "cu părul negru, despletit, ajungându-i la şale " , reluată ulterior în descrierea soției , gestul îmbrățișării cerboaicei asociat cu îmbrățișarea mamei moarte limpezesc înțelegerea gestului final , al pășirii pe drumul sinuciderii.

Ingeniozitate artistică și profunzime psihologică , talent  superior și ales . Am zis , eu criticul lui pește prăjit (așa s-o scrie ? ).

Sofia dragă, deși lăsai impresia că ce-o să spui va fi ceva pozitiv, am așteptat să-ți revii și să comentezi mai pe larg. Am citit, dar la acel comentariu nu mă duc acum... Altădată. :))

Sofia Sincă a spus :

Am citit, dar sunt atât de impresionată că nu pot comenta acum... Altădată.

Sofia dragă, tu chiar începi să mă convingi că scrierile mele au valoare literară. Oare să continui să scriu?

Mulțumesc pentru vastul și cuprinzătorul comentariu!

Sofia Sincă a spus :

Nu am putut comenta ieri, după ce am citit, deoarece în primul rând eram furioasă... Furioasă pe autor pentru că i-a hărăzit personajului principal, tânărul acţiunii, născut dintr-o iubire rebelă sau pur şi simplu dintr-un act sexual, dar iubit fără margini de mama sa, un sfârşit atât de crud, de tragic. L-am întrebat cândva pe Ion da Coza, de ce toate, aproape toate nuvelele sale sfârşesc cel puţin dramatic, în cele mai multe cazuri tragic, şi, mi-a răspuns, că nu are nici un motiv pentru a scrie despre fericirea altora. Asta era înainte de căsătoria cu Vasilisia Lazăr. Sper să-şi fi schimbat viziunea despre fericire între timp, dar ce a fost scris, rămâne scris.

Aşa cum spune şi Gabriela Grădinariu, este dificil să comentezi nuvelele acestui autor, pentru că nu poţi zice decât la superlativ şi mai există motive de superioritate literară ale autorului.

În fiecare frază descoperi personalitatea unei fiinţe cu trăirile sale interioare ieşite din comun, intensitatea  analizează transformările transcedentale detaliat redate, găseşte întotdeauna esenţa momentului. Totul este marcat de o pasiune subtilă, pozitivă sau negativă.

Plecând de la titlu înţelegem, încă de la început că cineva va fi detronat, dar nu ne imaginăm că însăşi viaţa va fi detronată... Acţiunea la sat, sub egida greutăţilor, greu de imaginat de o minte care nu a văzut niciodată asemenea aspecte tulburătoare, aproape de necrezut. Mod de trai care ar marca pe oricine, cu atât mai mult pe un copil rămas orfan printr-o întâmplare teribil de banală, dar care include îndeletniciri, obligaţii fizice pentru supravieţuire şi obligat să-şi continue viaţa printre coşmarurile minţii. Chiar şi atunci când destinul îi conferă fericirea dintr-o rază divină, tot victimă se socoteşte, judecata lui nu concepe darul necondiţionat şi caută refugiu în alcool, cel care-i va fi fatal. Astfel îi pedepseşte pe cei dragi, aşa cum destinul l-a pedepsit pe el şi pleacă voit la cei pe care i-a iubit cel mai mult: mama şi inginerul silvic, îndrumătorul de viaţă de după mamă.

Nuvela este încă o piesă de valoare aşezată lângă celelalte, alcătuită subtil pe morale reale prin care-şi exprimă atitudinea faţă de pronia cerească nedreaptă uneori, cu cei mărunţi. Povestiri ţesute din studiu, cu atenţie şi dragoste pentru scris, cu dăruire prin aceeaşi dragoste, cititorilor.

Preţuire, Sofy!

Într-adevăr, Iris, ce fel de floare oare-a fost?

Mulțumesc pentru popas!

iris marinov a spus :

Destin greu de suportat!

Citit cu interes!

Floare de colţ, tu floare,
ce-n singurătate cresti
pe stănci reci şi fără soare
ce fel de floare, oare eşti?

Mi-a plăcut mult!

Corina, recunoștință pentru generozitatea de a fi citit acest lung text!

Corina Militaru a spus :

Nu pot atinge acest text decat cu un singur cuvant: Admiratie!

Pretuire,

Dragă Augusta, căpșunele sălbatice nu-s totuna cu fragile. Au frunzele mai cărnoase și mai păroase, sunt un pic mai mici. Sepalele sunt permanente, dar sunt concave (îndreptate spre fruct, nu spre tulpină, ca la fragi). Cresc în poieni. Cât despre miros, sunt așa cum le-am descris în astă povestire.

În rest, e așa cum spui (și) tu.

Mulțumiri!

Augusta Cristina Călin a spus :

Îi trebuise câteva momente - îi trebuiseră zic eu

Sofia, aş putea să te contrazic - nu sunt chiar toate drame (cel puţin din ce am citit eu până acum), poate conţin un eveniment dramatic, dar să nu le uităm pe cele al căror final impresionează prin sarcasm.

Ca şi în alte opere ale sale, personajul principal este dezbrăcat de toate emoţiile şi sentimentele, prezentându-se cititorului nud, fără secrete.

Şi aici, un destin crud marchează viaţa personajului - sentimentul copleşitor de vinovăţie pentru moartea mamei, maturizarea înainte de vreme, pierderea singurei figuri paterne pe care o avusese, nesiguranţa care duce la gelozie absurdă, toate acestea combinate culminează cu suicidul - pentru el, patru paşi, patru secunde, trecerea dintr-o cameră în alta, deschiderea paraşutei, "apoi extazul".

Laitmotivul - căpşunile cu mirosul lor parfumat, îl întorc în permanenţă la momentul ăla  - în psihologie are o denumire care îmi scapă acum;

Asocierea căprioarei cu dragostea maternă, cu puritatea, bineînţeles că îi produce un şoc în momentul în care o împuşcă - e ca şi cum ar fi omorât cel mai bun lucru/sentiment din lume.

Toate femeile care ar fi fost în viaţa lui, le-ar fi asociat în permanenţă cu maică-sa - indiferent câte soţii ar fi avut, ar fi fost măcinat de gândul că le mai doresc şi alţi bărbaţi cărora ele se vor dărui abandonându-l - senzaţie pe care a trăit-o când era bolnav.

De acolo de sus, rezemat de parapetul gros din ciment, privea pârâul înspumat ce apărea enigmatic de sub poala copacilor şi dispărea cu un huruit asurzitor într-o năvalnică săritoare. Dar pleca, pleca departe de aici. - dorinţa de a pleca, de a se detaşa asemeni pârâului. 

Într-adevăr scrierile tale sunt profund psihologice.

Mi-a plăcut şi m-a impresionat, ca de obicei :)))

Căpşunile sălbatice - voi nu le spuneţi fragi? :))

Dragă Theodora, dacă, după ce ai terminat de citit scrierea mea, ai rămas zece secunde pe gânduri, înseamnă că eu, ca autor, mi-am atins țelul.

Îmbrățișări.

Theodora Theo Anghel a spus :

Sofia spune mai sus că este dificil de comentat proza dl da Coza!

Acum realizez de ce stau în faţa monitorului încercând să compun nişte fraze care să exprime trăirea ce mi-au imprimat-o cele citite, dar tot ceea ce reuşesc să fac este să mă holbez la cursorul care clipeşte...

Relaţia cu mama sa, felul în care ea a murit, l-au marcat atât de tare pe eroul povestirii, încât nu şi-a putut organiza viaţa în afara acestei drame.

E de compătimit, e de condamnat...încă nu m-am hotărât.

Felicitări pentru stilul acaparator şi pentru sensibilitatea poveştii!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Vasilisia Lazăr (da Coza) a comentat în legătură cu videoclipul lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 3 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a comentat în legătură cu videoclipul lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut videoclipul lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Emil Dumitru îi place postarea pe blog așteptându-te a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Emil Dumitru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog așteptându-te a utilizatorului gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Emil Dumitru îi place postarea pe blog cerneala de astăzi a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Lui Emil Dumitru i-a plăcut videoclipul lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 4 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut videoclipul lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 4 ore în urmă
Emil Dumitru a postat o discuţie
cu 5 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a postat un videoclip

Ocară morții

Enjoy the videos and music you love, upload original content, and share it all with friends, family, and the world on YouTube.
cu 5 ore în urmă
Emil Dumitru a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - X - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 8 ore în urmă
Emil Dumitru a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - X - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 8 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog mișcări greșite a utilizatorului Dinca Valerian
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cerneala de astăzi a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poetul e o cuşcă ambulantă a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 11 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor