MATRIOŞKA (fragment de povestire)

[Ionel Mony Constantin]

Astăzi am ingropat-o pe Anastasia. Nastenka mea nu mai este. Mâine dacă aşa ar fi fost voia Lui s-ar fi înplinit 60 de ani de când suntem împreună Acum in noiembrie întunericul se lasă devreme, dar pentru mine lumina candelei care pâlpâie uşor este suficientă.. Din camera de alături au început să se audă voci, semn că deja s-au întors copii de la pomenire
1989
Ce repede a trecut timpul Am fost cu toţii la cimitir şi după slujba i-am rugat sa ma lase singur cu ea. Le-am spus ca eu nu pot merge la praznic cu ei, orişicât m-au indemnat cu toţi chiar şi domnul părinte. Nataşa a insistat, aproape să izbucnească in plâns, nici nu stiu de unde mai avea lacrimi, dar Sveta care e mai bărbătoasă, a mâgâiat-o uşor pe cap şi a liniştit-o.
-Tată mi-a spus ea, facă-se voia ta, am sa trimit mai târziu, o maşină să te ia acasă Am strâns-o uşor de mână ca să o liniştesc şi le-am privit cum se depărtează pe alee, două siluete cernite , gârbovite de durere. Vasile sotul Nataşei le aştepta la câţiva paşi tinând-o strâns de mână pe Nastia cea mică
După înmormântare am refuzat să merg cu ei, pentru că eu nu pot sa fiu acolo la restaurant să-i mănânc coliva.  Mănânci doar coliva unui om care a murit, dar Nastenka mea nu e moartă, Nastenka mea trăieste, s-a retras doar pentru puţină vreme, în singurătate, să mă aştepte. Au inceput sa se insinueze umbrele inserării; la câţiva paşi de mine, groparii îşi fac datoria trecâdu-şi din când în când din mână în mână sticla de apuşoară.
Tu intelegi moi daragoi, aud vocea cântată a Nastiei şoptinu-mi la ureche, voda se spune la noi la apă, vodka este aşa un fel de apuşoară pe care o beau mujicii . O rază târzie mă mângâie pe obraz. Spre apus soarele se scaldă în sânge

1942
Tatra mormăie ca un urs furios înghitind verstele, aşa le spun ruşii la kilometri, pe drumul plin de hârtoape din stepa calmucă. De pe la prânz a început sa ningă iar dacă o s-o ţină aşa, până la noapte, drumurile se infunda iar. Lângă mine la volan Ion, ajutorul meu de şofer, nu se mai opreşte din vorbă.
-Don’ sergent, râde el cu gura până la urechi, eu ştiu ce zi e azi.
- Miercuri 18, îi raspund ursuz că m-a întrerupt din visare.
Mă ia cu frig, Îmi prinde bine şuba ponosită de pe mine. Am găsit-o, abandonată lângă o izbă arsă, acum doua luni
Poftim captură de război, a râs atunci Ion de mine, dar acum , când îl văd cum tremură subţire sub manta, mi se face milă
-Haraşo, mă ia el pe ruseşte el, tăceţi ca peştele şi nici nu pomeniţi că e ziua dvstră de naştere.
-Noi ştim, accentuează el că azi aţi implinit 22 de ani, să ne trăiţi întru mulţi ani don‘ sergent. Deseară dacă ajungem sănătoşi la companie, musai să vă bem, turuie el fericit. Noi am vorbit deja cu Deutsche Kamerad Hans si arată cu degetul undeva in sus sa facă rost de la popota lor de doua sticle de Schnaps şi Schokolade şi noi îi dăm in schimb o şuncă afumată de-a noastră şi şoric .
  Neamţul care ne insoţeşte, Hans, este perevodcik, adica translator si vorbeste cursiv ruseşte. Merge cu noi la comadament să participe din partea nemtilor la interogarea unor prizonieri . Acum de când suntem aliaţi a inceput să o rupă binişor şi pe româneşte. De când este cu noi , ne-a povestit cum a învăţat, limba celovecilor. A lucrat ca specialist intr-o uzină rusească doi ani, pe când Tătucul Stalin se pupa, încă, bot în bot cu Fuhrerul Adolf. Acum e in spate ca observator. Facem cu schimbul câteva ore din cauza partizanilor, care atacă convoaiele militare. Mai avem cam 100 de verste şi ajungem, dacă vrea Dumnezeu, până se întunecă.
Ce chestie, era sa uit ca este ziua mea. Ma intorc spre Ion, vreau să-i mulţumesc, dar Hans bate precipitat in capotă şi camionul frânează brusc.
-Achtung Partisanen , ne avertizeaza el sărind peste oblon, agăţându-se de portieră, in picioare, lăngă mine, pe scară. Linia frontului este incă departe. Acum când motorul este oprit, în linistea totală care ne înconjoară, ne auzim.până si zgomotul respiraţiei . Câmpul este pustiu, cât vedem cu ochii, doar undeva spre rasărit, aproape de linia orizontului, pe cerul plumburiu, se prelinge o dâră de fum. Acolo a fost cândva un cătun. Ne reocupăm locurile şi inaintăm cu precautie

Casele au ars aproape în întregime, doar dinspre ruinele din celălalt capăt al aşezării, se mai ridică fumul pe care l-am văzut din depărtare . Pereţii negrii, îşi holbează către noi găvanele pustii ale ferestrelor. Eu şi Hans înaintăm precauţi pe ulita principală cu armele în mână La câtiva metri in spatele nostru, Tatra ne aşteaptă in relanti, cu Ion la volan Prin geamul lăsat, pot vedea dacă mă întorc, lucind liniştitor ţeava ZB-ului . Când ne depărtăm prea mult , porneşete incet apoi se opreşte păstrând distanţa
-Halal ziua mea, mormăi în gând. Parcă ghicind, ce îmi trece prin minte, Ion îmi strigă atunci când maşina este oprită:
-Aveţi grijă să nu vă facă celovecii un cadou, dom’ sergent şi porneşte din nou. Din spatele unei dărâmături se aude un râcâit uşor şi un scâncet, parcă ar scheuna un căţel. Mă intorc brusc, în acelaşi timp cu neamţul de lângă mine, degetul mi se incordează pe trăgaci. Scâncetul încetează şi din mormanul de scânduri prăbuşite se iţeşte trupul firav al unei fetiţe. Nu pare sa aibă mai mult de 10 ani, are ochii mari albaştrii ca floarea de in şi părul cânepiu. Are pe umeri un şal mare inflorat,care îi ajunge până la genunchi, în picioare o pereche  de pâslari găuriţi şi ţine în braţe strânsă la piept, o păpuşă din lemn. Tremură zdravăn de frică sau de frig. Îi fac semn cu capul să se apropie, idi suda îi spune şi Hans. Înaintează şovăielnic şi când ajunge in faţa noastră izbucneşte în plâns:
-U menea zavut Nastia, ne streleaete menea! Mă cheamă Nastia. Nu mă impuşcaţi!...

[Ion Lazăr da Coza]

Promiţător fragment!

da Coza

[Sofia Sincă]

Filă de jurnal, filă de istorie.

Textul surprinzător, tratează amintirile, probabil, al unui fost soldat pe fronul împotriva Rusiei, alături de germani. Încurcate sunt căile Domnului... nu ştiau pentru ce sunt acolo şi de ce omorau. Ţinta principală era pentru a nu fi omorâţi. Războiul oricum nu era al soldatului.

Iar îi iureşul lui apare o matrioşkă cu ochi albaştri. Sufletul românului, ca şi cel al germanului se înmoaie în faţa sensibilităţii fiinţei nevinovate dintre dărâmături.

Proza scrisă în stil uşor arhaic este asemănătoarea cu a scriitorilor ruşi, nici nu ştiu pe cine să denumesc acum sau mi se pare din motivul atâtor cuvinte ruseşti, care frapează (nu ştiu dacă în bine) scrise în caractere latine în locul celor kirilice.

Oricum fondul incită la lectură, dar forma mai are pentru a fi corectă. Lipsesc semne diacritice şi aveţi dvs, ceva cu punctul de nu-l puneţi. Lipseşte din multe locuri.

''mânânc coliva Mânânci doar'' - aşa arată cuvintele cu semne confuze, sau poate aşa a vrut autorul să spună ''mănânci'', însă fără punct la sfârşitul frazei

-Haraşo, mă ia el pe ruseşte el , - un el în plus

pe ceul plumburiu - s-a strecurat fără un ''r''.

Şi totuşi textul m-a impresionat plăcut, foarte plăcut!

Sofy

[Corina Militaru]

M- a prins! Astept continuarea.

[Vasilisia Lazăr]

Citit cu interes. Aşteptăm urmarea.

Transferat în Bibliotecă.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

   (în bara de sus)

[Ionel Mony Constantin]

 Mulţumesc tuturor celor  care rup o frântură de timp  pentru a-mi citi însăilările