Locuitorul s.f. I

[olteanu cristian]

Locuitorul    I

1

 

    M-am trezit de dimineaţă odihnit şi cu trupul uşor, nu mă dureau spatele şi ceafa ca de obicei, cu toate că vecina la care mă opream seara câteodată nu mă menajase deloc. Băusem şi vreo trei beri dar n-aveam gustul ăla coclit în gură. “E bine”, mi-am zis în gând, întinzându-mă sănătos, cu mâinile întinse lateral, strângând din pleoape şi din pumni. “E chiar foarte bine”. Apoi am deschis ochii. Am privit câteva secunde tavanul, am întors capul către stânga, apoi încet  către dreapta şi mi-am văzut bratele rămase de parcă eram răstignit, cu pumnii strânşi de mi se albiseră degetele. “Deci m-am întins”, am recapitulat cu calm, “adică sunt treaz, adică nu mă întind dacă nu sunt treaz, deci trebuie că dorm şi visez”. Dar explicaţia găsită nu m-a convins. Cu arătătorul de la mâna dreaptă mi-am atins o pleoapă, apoi am clipit. Pleoapa se mişca, se deschidea- vedeam, se inchidea- nu mai vedeam. “Nu e bine”, am zis de data asta cu voce tare, să aflu dacă mă aud. Mă auzeam, chiar dacă nu-mi recunoşteam vocea.

   Camera în care mintea mea îmi spunea că mă aflu avea un perete circular, alb-murdar, făcut parcă din piftie. Patul pe care zăceam întins pe spate, de fapt un fel de masă, era făcut din acelaşi material ca şi pereţii, cleios şi umed credeam eu şi instinctiv am simţit furnicături pe şira spinării şi o greaţă soră cu voma. Mi-am sprijinit palmele pe suprafaţa aceea ca să mă pot desprinde cât mai repede de ea, dar când am atins-o am băgat de seamă că e perfect uscată, caldă şi moale. Am renunţat să mai cobor, podeaua era făcută tot din gelatina aceea şi tălpile mele desculţe refuzau să o atingă, am rămas locului, în fund, cu picioarele atârnate şi cu spinarea încovoiată, privindu-mi pantalonii bleu de pijama şi degetele de la picioare, răsfirate ciudat. “Gândeşte, Nucule, e doar un vis, ţi s-a mai întâmplat să te trezeşti în toiul nopţii, să fi perfect conştient dar să nu poţi mişca un deget”. Nu ştiam ce să fac şi cum să mă smulg din capcana aceea a simţurilor, mă rugam fierbinte să fie doar un coşmar izbăvitor. Închideam şi deschideam ochii cu atâta forţă, încât aş fi putut sparge o nucă între pleoape. “Şi dacă totul e real”? “Murisem”?  Brusc m-a cuprins spaima, uluitoare, paralizantă, mă sufocam, de parcă aveam în capul pieptului un bolovan de gheaţă, tuşeam spasmodic şi simţeam în dreptul şalelor cum mă umplu de adrenalină.

   Nici n-am băgat de seamă că în încăpere se afla o persoană, un bărbat, care s-a apropiat de mine fără să şovăie si mi-a lipit ceva pe gât, un fel de plasture, în dreptul carotidei. Câteva secunde mai târziu mi-am recăpătat controlul asupra trupului şi luciditatea.

  -Sunteţi Nicolae Plaur, zis  Nucu? rosti bărbatul cu o voce de bariton, egală şi oarecum liniştitoare.

  -Da, sunt, am murit? Tu cine mă-ta eşti, Sfântul Petru? Ce se petrece acum nu poate fi decât rodul închipuirii, am răspuns împrăştiind stropi de scuipat.

   -Vă rog să vă scoateţi ceasul de la mână, continuă bărbatul, impasibil în faţa furiei mele.

   Am vrut să-l injur din nou, dar pentru că spusese “vă rog”, m-am abţinut. Mi-am desfăcut brăţara metalică şi i-am întins-o, curios să văd ce-o să urmeze. Mi-a apucat încheietura mâinii şi pe locul unde e poziţionat ceasul, de obicei mai puţin văzut de soare, a apăsat cu unghia de la degetul mare până am scâncit de durere, după care am băgat de seamă că mă alesesem cu o vânătaie bine conturată, în formă de semilună.

  -Acest semn  va dispărea peste doi ani şi unsprezece zile. Doi ani tereştrii mai precis. Şi tot acest semn va fi o dovadă pentru dumneavoastră, mâine, când veţi fi acasă,  că tot ce s-a petrecut aici nu a fost rodul imaginaţiei. Acum vă rog să mă urmaţi, trebuie să vă faceţi toaleta şi să vă schimbaţi hainele. Mai e şi micul dejun. Apoi ne vom întâlni şi vom discuta scopul întâlnirii noastre.

   Am ezitat câteva secunde, apoi mi-am lăsat fundul să alunece de pe masa aceea şi am pornit în urma bărbatului necunoscut, călcând pe pardoseala moale ca pe ghimpi, cu pantalonii de pijama spânzuraţi sub noadă.

 

*

 

  Privit din spate, omul semăna cu un pământean obişnuit, sau poate chiar era pământean, oricum aveam să aflu. Era tuns scurt, periuţă şi avea părul grizonat. Spinarea îi era dreaptă, puternică şi mergea cu pas vioi, abia mă ţineam după el, pantalonii de pijama îmi alunecau şi mă împiedicam în tivuri, făceam scurte opriri ca să-i ridic. El purta un combinezon simplu, care-i stătea lejer pe trup, confecţionat dintr-un fel de fâş moale, albastru deschis şi nişte espadrile tot albastre. După vreo treizeci de paşi pe un coridor îngust, s-a oprit şi a deschis o uşă pe partea dreaptă, sau mai bine zis a creat o breşă în perete, totul în jur era construit din acea chestie de culoare alb-murdar, piftie, cum mă gândisem eu şi nu se vedea vreo uşă pe undeva. A făcut un pas lateral să-mi facă loc şi s-a lipt cu spatele de perete.

   -Aici e camera de baie, domnule Plaur, aveţi la dispoziţie douăzeci de minute pentru toaletă, veţi găsi şi haine, vă rog să le îmbrăcaţi.

    Am pătruns în incinta aceea şi peretele s-a închis în urma mea. Mi-am făcut ochii roată, un vas de wc, o chiuvetă cu oglindă şi poliţă, pastă de dinţi, periuţă, un aparat de ras, cabină de duş şi o etajeră cu haine. Prosoape şi săpun n-am găsit. Mi-am scos pijamaua şi am intrat in cabină, căutând cu ochii un robinet, dar în momentul următor din pereţi au ţâşnit jeturi de apă, de sus, de jos, din lateral, apă caldă care mirosea frumos, probabil puseseră în ea şampon sau ceva, mă biciuia plăcut şi relaxant. Am urinat cu poftă şi m-a trecut un fior, s-a aprins o luminiţă deasupra capului dar n-am băgat-o în seamă. După vreo trei minute, jetul şi-a pierdut mirosul, devenise apă-apă, “ăştia mă limpezesc acum, deştepţi”, mi-am zis şi am continuat să-mi savurez baia. După apă au urmat fuioare de aer cald, să mă usuc. Am ieşit din cabină şi m-am dus la chiuvetă, m-am spălat pe dinţi, apoi am căutat un piepten dar n-am găsit, părul îmi stătea vâlvoi, am încercat să-l aranjez cu degetele dar n-am reuşit.

   Mi-am tras pe mine hainele găsite pe etajeră, tricou, chiloţi, şosete albe, combinezonul albastru deschis pe care îl ştiam şi o pereche de espadrile din cauciuc de aceeaşi culoare. Toate erau măsura mea. Apoi m-am proţăpit in faţa peretelui prin care intrasem şi am început să strig:

   -Hei, Superman, sunt gata..., dar pâna sa-mi termin vorbele, uşa era deschisă.

   -Aţi depăşit cele douazeci de minute, domnule Plaur, şi nu v-aţi bărbierit, iar data viitoare vă rog să folosişi vasul de wc pentru nevoile fiziologice. Urmaţi-mă pentru a servi micul dejun.

   -Prietene, am zis, nu vreau micul dejun, nu mi-e foame, hai mai bine să vedem ce vreţi de la mine şi pe urmă poate mă lăsaţi să plec acasă. 

    -Cum doriţi, ajungem imediat în sala de consiliu.

    Am pornit în urma lui şi aproape că mă buşea râsul. “De unde p... mă-si ştie ăsta că m-am pişat în duşul lor”?

    Sala de consiliu nu era mare, cam şase pe şase metri şi înăuntru se afla o masă rotundă cu două, partu... zece scaune, dintre care trei erau ocupate, iar între fiecare ocupant se afla câte un scaun era liber. Stăteau la masă doi bărbaţi şi o femeie, bărbaţii erau îmbracaţi în albastru deschis, cât am putut să observ, ochii îmi rămăseseră pironiţi la femeia aceea, o roşcată de vreo treizeci de ani, tunsă scurt, băieţeşte, cu pielea bătând spre arămiu si cu nişte ochi minunaţi, mari şi albaştrii, adică nu albaştrii, habar n-am, o culoare ce-ar fi putut să rezulte doar de pe paleta unui pictor amestecând toate nuanţele de azur. Frumuseţea chipului ei nu te orbea ci mai degrabă te lumina, nu aducea cu femeile alea din reclamele pentru cosmetice la care te holbezi şi îţi curg balele, chipul ei era altfel, te făcea să zâmbeşti ca prostul cu gura până la urechi şi asta fără să-ţi dai seama, sau te făcea să plângi dacă vreo urmă de tristeţe îi străbătea ovalul. Era femeia căreia voiai să-i priveşti doar ochii, nu mi-a alunecat privirea să mă zgâiesc în decolteul ei, dacă avea vreunul, aşa cum făceam invariabil în astfel de ocazii, conotaţiile sexuale nu existau, mintea mea compunea vijelios un tablou cu noi doi şi nimeni altcineva, un tablou în care eu îi aduceam apă când era însetată, îi masam tălpile şi gleznele când era obosită şi o imploram să-mi dea mie durerea ei când era suferindă.

   -Numele meu este Tea, i-am auzit glasul, te rog să iei loc.

    M-am aşezat printre scaune iar ea şi-a ascuns cu palma un zâmbet, în timp ce eu mă ridicam de sub masă. Cu chiu cu vai am dibuit şezutul unui scaun, şi m-am aşezat. Stăteam cu bărbia picată în piept, încercând să mă desprind de vrajă. “Gândeşte limpede, Nucule, cu creierul, nu cu ce porţi în izmene, trebuie să ieşi cu bine din tărăşenia asta! Vino-ţi în fire! “

    Între timp se aşezase şi însoţitorul meu care, reprimându-şi un zâmbet, începu să vorbească abia auzit.

   -Mai întâi aş dori să ne cunoastem. Desigur, ar trebui să începem cu oaspetele nostru, dar pentru că domnia sa e afectată de o oarecare indispoziţie, o să-i acordăm câteva clipe de răgaz. Tea este numele domnişoarei din dreapta mea. Are treizeci şi doi de ani şi e de profesie medic.

   -Îmi pare bine, domnule Nicolae Plaur, zise Tea.

   -Mă bucur că v-am cunoscut, balmajii eu fără să-mi ridic bărbia din piept.

   -Următorul spre dreapta, Mac, are cincizeci si unu de ani şi e inginer.

   -Salut, Mac.

   -Gib are douăzeci si trei de ani şi e matematician, continuă însoţitorul.

   -Salut, Gib.

   -Iar numele meu este Sol, am saptezeci şi şase de ani, sunt navigator şi comandantul acestei facilităţi.

   -Comandantul? Pe bune? am schiţat un zâmbet abia perceptibil. Credeam că eşti majordomul, mai aveai puţin şi mă spălai pe spate, începui eu să-mi capăt, timid ce e drept, stăpânirea de sine.

    Sol s-a prefăcut că nu bagă de seamă necuviinţa şi continuă.

   -Acum vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră, domnule Plaur.

   -Ce să va spun, mi-am ridicat brusc bărbia din piept, oricum ştiţi tot ce se poate şti despre mine. Vreau mai bine răspunsuri!

   -Hmm, se foi Mac pe partea cealaltă a mesei. Să auzim.

   -Sunt mort? Ceea ce se petrece e real? Unde mă aflu? Ce reprezintă puşcăria unde mă ţineţi? Cine sunteţi voi?  Ce vreţi de la mine? Am inspirat adânc pentru că rămăsesem fără aer, rostind totul dintr-o suflare.

   -Mac, lasă-mă pe mine să-i raspund, zise Tea şi se întoarse către mine privindu-mă drept în lumina ochilor. Zîmbea, un zâmbet prietenos, sincer, aproape protector.

   -Pot să-ţi spun Nuc? După cum ai băgat de seamă, numele noastre sunt compuse din trei litere. De fapt ele reprezintă iniţiala prenumelui tatălui, prenumelui şi a numelui fiecaruia dintre noi, iar Nuc se potriveşte de minune, trei litere. Deci pot să-ţi spun Nuc ?

  -Da, sigur, Nuc, Nuc e foarte bine, mă bâlbâi eu un pic.

  -Şi prietenii mei îţi pot spune la fel?

   -Da, da şi prietenii tăi.

   -Mă bucur că ai fost de acord. Acum, continuă Tea, o să-ţi raspund foarte pe scurt la întrebări, după care o să dezvoltăm aceste răspunsuri, unul câte unul. Nu eşti mort, nu visezi, totul este real, ne aflăm pe orbita terestră, puşcăria asta, cum îi spui, e un vehicul spaţial, noi suntem locuitorii unei planete asemănătoare Terrei, planetă aflată la o distanţă de 5,8 ani lumină de aici. Ai întrebat ce vrem de la tine. Ne aşteptăm să pui umărul cu nădejde, ne aşteptăm să dai tot ce e mai bun în tine, să lupţi, să-ţi foloseşti mintea şi braţele...

   -Tea, Tea, alo, uşurel, i-am temperat elanul, parcă eşti mama, nu înţeleg, aveţi nevoie de toate astea de la un pârlit ca mine? Voi, care puteţi călători ani lumină?

   -Pământul are nevoie, Nuc... viaţa...îmi răspunse ea privind dincolo de mine. Sunteţi condamnaţi la extincţie. Peste doi ani şi unsprezece zile Terra va fi izbită de un corp ceresc masiv, un meteorit. Acum şti, doi ani şi unsprezece zile... timp în care tu trebuie să găseşti soluţii pentru a împiedica acest fapt. Şi crede-mă, nu eşti un pârlit, porţi doar o mască de care nu vrei să te debarasezi. N-a fost uşor să te aleg, mă privi Tea drept în ochi, n-a fost uşor să-i conving pe prietenii mei să se implice în această chestiune. Peste câteva ore noi vom pleca şi plecaţi vom rămâne, iar  pe umerii tăi va apăsa această povară pe care eu, acum, ţi-am ridicat-o în spate. Aştept să reuşeşti, Nuc, te voi veghea de acolo, dintre stele.

    Am privit-o un timp pe Tea, i-am zâmbit, dar zâmbetul acela era de fapt un rictus dureros. Mi-am lăsat fruntea să cadă pe masa moale şi caldă.

 

va urma

 

 

 

 

[olteanu cristian]

Am un fix pentru s.f.  O să reiau ceea ce am început cândva, cu voia dumneavoastră.

[Ionel Mony Constantin]

Imi place, e bine scris până aici , dar nu iese incă din cadrul unor texte obisnuite pe aceasta tema. Despre răpiti de extraterestri am mai citit, inclusiv scenarii apocaliptice. Aştept sa văd urmarea...

[olteanu cristian]

Mulţumesc pentru apreciere, domnule Constantin. Ce să zic? Şi poeme de dragoste se scriu cu miile, e subiectul cel mai la îndemână.

Ionel Mony Constantin a spus :

Imi place, e bine scris până aici , dar nu iese incă din cadrul unor texte obisnuite pe aceasta tema. Despre răpiti de extraterestri am mai citit, inclusiv scenarii apocaliptice. Aştept sa văd urmarea...

[Sofia Sincă]

Dragă colega, acest text este preluat din ''Meteoritul'', afişat la noi în grupul de Literatură Sf.

http://insemneculturale.ning.com/group/literatura-stiintifico-fanta...

E adevărat, altfel aranjat... sau explică-ne tu.

Sofy

[Corina Militaru]

Bine scris! Imi place, de altfel mi-a placut si "Meteoritul", dar l-ai abandonat. Acum inteleg ca ai intrerupt pentru aranjatea textului. Astept cu nerabdare continuarea.

Cu prietenie,

[olteanu cristian]

M-am sucit. E textul meu, îl scriu şi îl rescriu cum cred de cuviinţă.

Sofia Sincă a spus :

Dragă colega, acest text este preluat din ''Meteoritul'', afişat la noi în grupul de Literatură Sf.

http://insemneculturale.ning.com/group/literatura-stiintifico-fanta...

E adevărat, altfel aranjat... sau explică-ne tu.

Sofy

[Sofia Sincă]

Dacă găseşti şi cititori, e în regulă. Eu de exemplu voi citi de după ce ajuseseră prin Germania... parcă pe acolo aterizaseră ultima dată eroii... pe lângă un tomberon... Sau asta a fost în Romania? :)))

olteanu cristian a spus :

M-am sucit. E textul meu, îl scriu şi îl rescriu cum cred de cuviinţă.

Sofia Sincă a spus :

Dragă colega, acest text este preluat din ''Meteoritul'', afişat la noi în grupul de Literatură Sf.

http://insemneculturale.ning.com/group/literatura-stiintifico-fanta...

E adevărat, altfel aranjat... sau explică-ne tu.

Sofy

[Chris]

Puţin modificat faţă de textul iniţial, dacă îmi mai aduc aminte. În ultimul timp am citit fragmente sau lucrări scrise de bărbaţi, vreo trei la număr, în toate personajul principal feminin era... roşcat :))) Să înţeleg că această culoare a podoabei capilare este considerată exotică de către partea masculină :)))

Am un fix pentru s.f.

Şi eu am un fix pentru sf şi nu văd nici o problemă aici! :)))))))

[olteanu cristian]

Da, Augusta, roşcatele au un farmec aparte, probabil pentru că sunt mai puţine şi de obicei ale altora.

A, şi vreau să spun că ţi-am descoperit scrisul. Sincer, dă senzaţia unei curgeri.

Mulţumesc!