Lizetta, partea a doua, fragment din romanul IUS și ISA

[Emil Dumitru]

                             După câteva minute, în birtul „Cocoşul roşu’’, la o masă de lângă fereastră, un bărbat singur, aştepta gânditor şi liniştit să fie servit.
       Ce crudă este viaţa câteodată! Dacă cineva s-ar fi apropiat de masa acelui bărbat şi iar fi spus: ştii Luis, în urmă cu mulţi ani la masa de lângă tine a stat o femeie, se simţea abandonată şi foarte umilită, părăsită de omul drag într-o lume străină şi abandonată într-o cameră insalubră. Puţin spus că era tristă, era disperată, aproape în pragul nebuniei. Mai avea şi un copil de crescut, rodul iubirii lor sau mai bine spus, rodul iubirii ei. Era supărată. Era flămândă. Era singură şi fără bani. Era o femeie în pragul disperării, la un pas de a fi gata să se tăvălească în mocirla societăţii şi să se vândă pentru bani… Gata să facă orice, ca seara să nu mai vadă ochii aceia albaştri, plini de lacrimi, mânuţa aceea întinsă, cerând papa şi să nu mai audă vocea aceea tânguitoare, spunând: mami, mi-e foame! Era cu visele şi speranţele făcute ţăndări de un bărbat… un bărbat pe care-l iubea enorm… dacă cineva, s-ar fi oprit!?
        Citi meniul, foarte surprins nevenindu-i să creadă, mai citi încă o dată, specialitatea casei: sarmals dans des feuilles de vigne.
       − Dumneata ce doreşti?
       − Sărmăle în foi de viţă-de-vie! spuse el dintr-o suflare, în româneşte.
        Connie îl privi uimită:
       − Ce spui?
       − Mă scuzaţi! Aş dori specialitatea casei, vorbi el în franceză.
       − A! Acum înţeleg. De băut? întrebă Connie muşcându-şi uşor buzele.
       Luis sesiză reacţia femeii şi spuse pe un ton calm, dar foarte ferm totodată:
       − Nu vă grăbiţi, nu mă judecaţi după felul cum arăt. Haina, nu mereu, ce-i drept, poate fi o falsă carapace! Am bani să plătesc ce consum.
       − Da, te cred… cum să nu!? replică Connie puţin ironic. Să văd banii!
       Luis scoase o bancnotă.
       Connie o luă, o cercetă fugar pe ambele fețe apoi o vârî în buzunar fără nicio explicaţie.
       − Vreau şi o sticlă cu vin, continuă Luis zâmbind de gestul făcut de ea. Şi două pahare!
       − Două pahare! Mai aştepţi pe cineva?
       − În mod expres, nu! Poate apare vreo cunoştinţă, iar să găseşti pe cineva, pentru a ciocni un pahar, nu e greu… şi după cum bine ştiţi, noi cei îmbrăcaţi mai „elegant’’… atragem repede alţii la fel.
Connie îl privi pe sub sprâncene şi mormăi ceva, îndepărtându-se.

       

      După câteva minute bune, ea aduse la masă cele comandate. Turnă vin într-un pahar şi se opri. Luis îi făcu semn să-l umple şi pe celălalt.
       − Pentru dumneata. Nu vrei să bei un pahar cu mine?
       − Parcă aşteptai o cunoştinţă sau unul îmbrăcat la fel! îl înţepă ea.
       − A întârziat! Dacă vine, vine, dacă nu, nu! spuse el zâmbind uşor.
       − Mi-ar face plăcere să beau cu dumneata un pahar, așa, mai mult din pură curiozitate, dar nu prea am voie! Dacă mă prinde patroana, e de rău. Dar, fie ce-o fi, beau unul, că eşti tare ciudat şi atrăgător în acelaşi timp. Ciocni scurt şi goli paharul dintr-odată.
       −  Patroană?
       − Da. O cheamă Maria şi este româncă. Dumneata, în mod sigur nu ești din România.
       − Nu.
        −Am crezut că... în fine, patroana este o femeie minunată, frumoasă şi bună la suflet. E soţia patronului şi ea conduce acum localul, mai spuse Connie și plecă.
       Luis rămase cu paharul pe buze, o parte din vin i se oprise în gură şi conform principiului vaselor comunicante, se echilibrase cu cel din pahar. Nu putea să înghită şi nici să facă altă mişcare. Înţepenise ca o statuie. Informaţia primită de la Connie avusese efectul unei lovituri puternice şi directe în plexul solar. După câteva clipe, simţi cum lichidul îi alunecă pe gât şi, fără să înghită, efectiv turnă în gură ce mai era în pahar, dintr-odată, cu sete, cu ură şi ciudă pe el, cu necaz şi supărare, cu mult amar şi regret, reflectând: …deci Maria s-a recăsătorit! Nu m-a aşteptat!?
       − Ba da, te-a aşteptat mult omule, chiar foarte mult! îi răspunse Superego.
       − M-a crezut mort?
       − Probabil că... dacă tu n-ai dat nici un semn de viaţă…
       − Gândindu-mă bine, n-am nici un drept s-o condamn! Am părăsit-o ca un laş, am fugit ca cel mai josnic laş, asta am făcut.
       − În sfârşit recunoşti şi tu că ai greşit. Crezi că mai poţi repara ceva acum? Este prea târziu, mult prea târziu ca să te mai reabilitezi, aşa că, nu te mai lamenta atât!
       − Eu am părăsit-o, eu sunt cel vinovat…
       − Da, eu ştiu asta foarte bine, nu-mi spui o noutate! Dar te întreb: Cu-i mai ajută?
       − Poate copilului…
       − Copilului!?… Omule, tu te auzi ce gândeşti? Nu numai că l-ai abandonat, dar l-ai şi uitat. De ce, mă rog? îl interogă brutal Superego.
       − Nu mi-e uşor să-ţi răspund… au fost nişte împrejurări care m-au determinat să…
       − Scuze, scuze puerile şi penibile! Acum iar nu eşti sincer nici când stai cu tine însuţi de vorbă! De ce nu eşti corect şi să recunoşti că, alcoolul, drogurile uşoare, viaţa dezordonată, femeile şi frumuseţea ta…
       − Frumuseţea mea?…
       − Da, da, frumuseţea ta! Mai mereu, frumuseţea, pe lângă faptul că pentru unii a fost o povară sau un chin, a dus uneori la izolare sau la autodistrugere! Autodistrugere prin consum excesiv de alcool sau droguri… Nu-ţi spun ceva nou sub soare, viaţa abundă de exemple… Frumuseţea mai creează şi o fiinţă rea, uneori chiar arogantă, respingătoare şi brutală cu cei din jur. Tu ştii că ai fost un bărbat frumos, cu trăsături delicate, din care acum au mai rămas ceva urme vagi, ca să fiu mai exact… Ai avut bani, cucereai uşor femeile amatoare de distracţii plătite, deci aceste lucruri, te-au determinat să-l uiţi şi s-o uiţi! Şi, pe lângă toate acestea, faptul că nu l-ai dorit de la început − sunt sigur că-ţi aminteşti asta, dacă nu, îţi amintesc eu! − din toată inima ta, pe acest copil, toate acestea coroborate, te-au influenţat negativ!
       − Dar m-am gândit mereu la ei!
       − Mă minţi şi ştii că simt! La ea, poate că te-ai mai gândit, așa, din când în când, mai ales când erai beat sau drogat, dar că te-ai gândit la el, am mari rezerve. Eşti, sper, conştient că nici nu ai cum să demonstrezi acest lucru. Apoi faptele vorbesc de la sine.
       − Acum ce să fac! Să-i cer iertare… să le cer iertare?
       − Nu, nu cred. Nu are niciun efect! Acum ce le poţi oferi? Crezi tu, că Maria, după atâta amar de timp, după câte a îndurat şi suferit, mai are încredere în tine? Nu ai face decât mult rău în viaţa ei, dacă ai apărea.
       − Şi-mi sugerezi să nu…
       − Nu-ţi sugerez nimic! Niciodată n-ai ţinut cont de sfaturile mele, de ce-ai face-o tocmai acum? Ţie ţi-a fost mereu frică să fii tu cel adevărat şi te-ai ascuns, nu, mai bine spus te-ai ajutat de alcool sau drog, să-ţi învingi frica. Cât timp eşti treaz, nu ai curajul să spui ce simţi, ce crezi şi ce gândeşti cu adevărat, de teamă să nu fii considerat dus cu pluta, şi atunci recurgi la cei doi stimuli, considerându-i prietenii tăi de nădejde…

       − Domnul, mai doreşte ceva? îl trezi Connie din visare.
       − Nu, mulţumesc!
      Erau foarte apetisante sărmăluţele în foi de viţă-de-vie, mici, delicate, înfăşurate atent şi garnisite cu puţină smântână erau un deliciu, iar lângă ele, aurie, o porţie de mămăliguţă din care încă mai ieşeau aburi. Savură totul pe îndelete dorind să simtă gustul tuturor ingredientelor folosite, iar toate acestea îi aduseră în memorie petrecerile din România şi chiar puţinele seri petrecute la Maria acasă.
Luis mai goli un pahar cu vin iarăşi cu multă sete şi brusc se simți stăpânit de o ură și de o neliniște inexplicabilă. În mod sigur această stare izvorâse din amintirile din trecut. Superego văzându-l cât este de abătut îl mai „ajută’’ puţin: cu mult elan și poate puțin patos, puse un braţ mare de paie pe foc:
       − Nu te mai frământa, acum e târziu, domnule Luis! Nu m-ai ascultat niciodată.
       − Te ascult acum.
       − Repet, acum este mult, mult prea târziu… N-ai fost capabil să fii răspunzător de faptele tale, ai fugit mai mereu când ai dat de greu, acum fii bărbat și suportă consecinţele. Simţi că te copleşesc consecinţele sau amintirile? Nu cumva eşti furios şi o urăşti pe Maria că s-a descurcat foarte bine în viață şi fără tine? Vrei din nou să te răzbuni? Îţi reamintesc și, simt că te enervezi că-ţi reamintesc, dar aşa a început toată povestea cu Maria, din setea ta meschină de răzbunare. Sunt sigur că-ți amintești...
       − Te rog acum, ajută-mă!
       − Te-ai lăsat foarte uşor și foarte des dus de val, de alcool, de droguri, de femei dar, aşa cum ţi-am mai spus, cel mai mare vinovat a fost frumuseţea ta, chiar dacă n-o recunoşti, asta te-a şi distrus fără să-ţi dai seama: frumusețea ta...
       − Lasă-mă în pace, nu mă mai enerva că frumuseţea mea a fost de vină…
       − Poftim, mă rogi să te ajut şi tu nu recunoşti nici în ultimul ceas, adevărul. Şi-ţi mai spun ceva, ca să te trezesc mai bine la realitate: tu n-ai fost niciodată capabil să vezi şi dincolo de el, de corpul femeii zic: te-ai oprit doar la corpul ei fizic, iar aici mă refer în mod expres la Maria. Şi, aşa de încheiere, să admit, deşi o fac forţat, cu Maria ai avut ce-ai avut − însă sincer nu ştiu unde a greşit această fiinţă faţă de tine! − te întreb, de ce ai abandonat copilul? Crezi tu că într-o zi, copilul, dacă vă veţi întâlni, nu te va întreba: unde ai fost tată? cu această întrebare finală, Superego răsuci cuţitul și mai puse puțină sare în rana adâncă a sufletului, fără menajamente.

       Nu mai apucă să-i răspundă lui Superego − sincer nici nu prea avea ce să mai răspundă acestor întrebări pragmatice − deşi ar fi dorit să mai discute cu el, i-ar fi suportat până şi toate mustrările, fiind sigur că doar aşa mai afla câte ceva din gândurile lui ascunse în ungherele întunecate ale minţii sale, când privirea îi fu atrasă de o tânără care intră foarte dezinvolt în local. Primitivul mascul din fiinţa lui şi bătrânul vânător se treziră brusc la viaţă: vânat proaspăt, vânat tânăr! Nările i se dilatară și ridică semeț capul în direcția ei inspirând profund mult aer, încercând să adulmece ce fel de „parfum” emană „căprioara”, dacă era sau nu în perioada optimă de rut: îl simţi clar cum îi gâdilă simțurile, era fin și delicat, plăcut şi plin de mister. O urmări cu privirea. Tânăra merse direct la Connie, discutară puţin și observă că este privit din când în când cu insistență mai ales de Connie, apoi veniră la el.
       − Îi permiteţi, domnule, fiicei mele să i-a loc la masa dumneavoastră? îl întrebă, Connie, foarte protocolar, uimindu-l.
Luis încuviinţă.
       − Vă mulţumesc! murmură tânăra fără să-l privească, așezându-se pe scaunul din faţa lui.
       − Cu multă plăcere, domnişoară.
       − Mai doriţi ceva, domnule? întrebă Connie.
       − Nu, poate…
       − Cu dumneaei am discutat eu! îl tăie scurt Connie şi plecă.

       La început privirile lor se intersectară fugar de câteva ori, parcă întâmplător şi, Luis simți că e puțin iritat: el iritat, cuceritorul, masculul dur care cu ceva ani în urmă domina sexul slab acum simțea că el este dominat de ființa asta dezinvoltă din fața lui, însă ultima oară când îi întâlnise privirea descoperise în ochii ei, acel licăr, acea luminiţă stranie pe care o mai văzuse şi-n ochii altor femei atunci când doreau cu ardoare ceva sau încercau să-l domine. Dar mai era şi altceva în acel licăr ușor tăios, care venea de undeva din trecut, tăios în prima fază, care apoi devenea languros după ce-l capta.        Se hotărî brusc, o privi direct și insistent fără să clipească şi, la un moment dat ea nu-şi mai feri privirea, încercând să-l înfrunte.
      Ce dracu doreşte de la mine, de mă priveşte aşa de fix? se întrebă el, nerealizând că de fapt, făcea și el acelaşi lucru, poate cu o intensitate mai mare.
       Lizetta nu rezistă mult şi spuse coborându-şi privirea:
       − Simt că mă studiați foarte… se opri privindu-și mâna, apoi spontan își așeză o șuviță de păr rebelă după ureche... și cam bizar aș putea spune, ceva așa cercetător amestecat cu multă insistență de mascul care vrea să domine... Dacă nu vă place ceva, spuneţi-mi. Iar dacă vă deranjează prezența mea, plec... şi Lizetta se foi o clipă pe scaun dând impresia că vrea să se ridice.
       Luis ridică rapid mâna:
       − Nu, nu mă deranjezi, dimpotrivă, zise el repede. Rămâi, te rog!... Doar că, începu el după o scurtă pauză, ochii, dar mai ales privirea ta mi-au amintit de cineva din trecut, atâta tot. De aceia te-am privit mai insistent, scuze!
       Connie reveni cu un platou bogat și frumos aranjat − fructe de mare, pe pat de legume, observă Luis − o sticlă cu vin, din care turnă în pahare şi plecă.
       Lizetta îl invită să ia ceva, el refuză politicos şi profitând de faptul că ea era acum ocupată cu mâncatul, îşi reluă şi mai temeinic studiul: privire directă ce şi-o transformă cu multă uşurinţă într-una inocentă de copil ce aşteaptă un răspuns, crede că a început să fie stăpână pe sine și pe situație - asta crede ea! - dar în același timp emană multă naturalețe și eu simt asta… mă pune puţin pe gânduri acel licăr ciudat, pe care i l-am surprins de câteva ori… ultima oară, adineauri când m-a invitat… Superego, atenţie mărită şi nu mă lăsa. Semnal de alarmă, ochii i se umezesc ușor, privirea i se schimbă mult, cred că atunci vrea ceva… Şi la Maria apărea acest licăr straniu, dar avea altă intensitate, îl percepeam altfel, transmitea altceva…
       − În sănătatea dumneavoastră!... Domnul? întrebă Lizetta, ridicând acum paharul.
       Îi dispăruse puţin, nu totalmente, stânjeneala, observă Luis. Vocea îi sunase altfel, mai caldă, mai naturală − băuse cu puțin timp înainte primul pahar cu vin dintr-odată, fără a spune ceva şi asta îl frapase puţin – acum se comporta și se manifesta mai firesc. Ciudat, brusc prezenţa ei, simţi Luis, începuse să-i fie agreabilă şi să-l liniştească, dar în acelaşi timp trebuia să fie precaut chiar dacă îl incita s-o descopere.
      − Şi a ta!... spuse Luis ridicând paharul. Scuză-mă, m-ai intimidat cu privirea şi am uitat să… mă cheamă Luis.
       − Pe mine Lizetta... Hâm… Luis!? eu să vă intimidez, nu prea cred și dați-mi voie să am rezerve, spuse ea şi zâmbi. Un nume frumos aș zice... chiar frumos, dar în mare contrast cu…
       − ...cu hainele sau cu... barba!? bănuiesc că vrei să spui, o întrerupse Luis cu jumătate de gură.
       − Sincer!?... Aș înclina să spun: doar cu hainele, deoarece barba pare a fi falsă.
       − Nu e falsă, e sută la sută naturală, spuse el zâmbind.
       − Am spus, pare, deoarece la felul cum sunteţi îmbrăcat, barba fiind îngrijită, pare falsă, asta am vrut să spun. Ar trebui s-o lăsaţi să crească peste tot uniform, abia atunci ar fi în ton cu vestimentaţia, nu?
       − Voi ţine cont în viitor de sfatul tău, spuse Luis privind-o pe sub gene și surâzând doar în colțul guri.
       − Mă cam îndoiesc, mă rog, nu păreţi a fi genul de bărbat care să țină cont de sfaturile altuia, mai ales de sfatul unei femei. Și accentuez: mai ales de sfatul unei femei tinere... Îmi permiteţi să iau o ţigară? întrebă ea ducând mâna spre pachetul de țigări. Eu abia le-am terminat! minţi ea.
      Luis ridică pachetul privindu-i foarte atent mâna, ştiind foarte bine că asta e oglinda unei femei. Bine, bine, nu era o regulă fixă, bătută în cuie, avusese şi multe surprize neplăcute când întâlnise femei foarte frumos îmbrăcate, cu mâinile îngrijite… doar atât, mâinile, că restul uitaseră cu desăvârşire. Mâna Lizettei era cam albă, parcă soarele nu o văzuse niciodată, cu venele uşor vizibile, delicată în felul ei, îngrijită şi împodobită pe degetul inelar doar cu un inel lat dintr-un material alb, probabil din argint, cu degetele puţin lungi, unghii îngrijite, potrivite ca lungime și doar date cu lac incolor. În timp ce lua țigara din pachet, Luis mai observă un tremur uşor al falangelor şi degetul arătător era puțin îngălbenit de nicotină.
       − Cred că fumezi mult, domnișoară Lizetta.
       − Pot să fac și eu aceeași remarcă, dacă e să ne luăm după… urme! răspunse ea ridicându-și degetul arătător în aer.
       − Spune-mi Luis, e mai… mă simt mai tânăr, glumi el. De fapt voise să spună că e mai intim, dar tocmai acest gând, al intimităţii, îl sperie puţin pe Superego care declanşă instant sistemul de alarmă interioară.
       − …Uneori da, alteori nu! o auzi pe Lizetta că spune, după ce trăsese cu multă sete un fum, din ţigară.
      Luis ridică privirea mirat.
      − Mă refeream la fumat! Mai depinde în mod sigur și în mare măsură de starea în care mă aflu, însă cu certitudine mai sunt şi alţi factori care mă pot determina să fumez mai mult sau mai puţin într-o zi.
      − Şi azi? o întrebă el zâmbind.
      − Azi? Păi... păi să recapitulez... Azi, azi am fumat puţin, chiar foarte puțin, dar până mâine mai este și o noapte, nu?
       Se opri şi duse paharul la gură, bându-l iarăşi dintr-odată, dar mai domol de data aceasta. Îl puse gol pe masă şi Luis i-l umplu, fără ca ea să i-o ceară.
      − Îţi place să bei?
      − Uneori da, alteori nu! răspunse Lizetta privind paharul.
      − Pentru toate întrebările, ai acest răspuns stereotip?
      − Uneori da, alteori nu!... şi izbucni într-un râs simplu, copilăresc, care-i lumină faţa, înfrumuseţându-i şi mai mult chipul, făcându-i şi ochii să râdă.
      − Ești tare spontană, dar și puțin ciudată.
      − Şi tu eşti ciudat. De fapt, toţi suntem ciudaţi şi unici, într-un fel sau altul, replică ea printre uşoare hohote de râs.
      − De ce crezi asta?
      − La naiba, de ce cred asta! Simplu!... Norocul tău este că ai întâlnit în această seară și îți ține companie o femeie foarte pragmatică şi nonconformistă, care nu judecă oamenii după… și arătă cu degetul spre hainele lui, căci dacă ar fi să te judec după felul cum eşti îmbrăcat, n-aş da doi bani pe tine. Tu… tu în trecut ai fost altfel, ai fost altcineva, încerci acum să joci teatru cu mine, dar te înșeli, joci singur pe scenă și, mă întreb: oare tu chiar te înțelegi? îți joci singur propriul rol... eşti un actoraş bunicel și te simt… Ochii, oglinda sufletului, te dau de gol… Ştiu, te cam îndoieşti, considerând că sunt prea tânără ca să te pot descifra sau că pot citi un om doar privindu-i ochii, dar te vei convinge că nu mint. Sunt...
       − ...știu, o întrerupse Luis, ești o psihoterapeută sau o mentalistă cu un spirit foarte deschis, curioasă și... și foarte curajoasă.
      − Mda, s-ar putea, nu zic nu, dar am vrut să spun altceva, că sunt mai directă şi mai dreaptă decât… decât o linie dreaptă. Zâmbești? E bine că zâmbeşti, rezultă că nu ţi-ai alterat definitiv simţul umorului… Apoi barba asta care pare falsă... apropo: de ce ţi-ai lăsat-o? Vrei să fugi de trecut? Vrei să te schimbi sau simţi tu, că te schimbă? Sau, cine ştie, poate vrei să te ascunzi! Ascult, fii sincer, care dintre variante este adevărată?
      Luis luat prin surprindere de felul ei direct de a vorbi, dar şi de mulţimea variantelor pentru barbă, se cam fâstâci, ridică paharul şi spuse:
     − Da, ai dreptate, în trecut am fost altceva… şi beau, ridică el paharul, în sănătatea trecutului de care fug și vreau să-l uit. Am fost marinar! Pe vapor mi-am lăsat barba, pur şi simplu aşa, din comoditate. Acum ești mulțumită de răspuns?
      − Tu marinar!?... Oh my Goood!... Tu marinar! repetă ea uimită, privindu-l suspicios printre gene. Mai bine ai spune: că bei în sănătatea amintirilor din trecut... Am totuşi o îndoială… că de, așa suntem noi femeile, avem îndoieli și eu nu prea te cred, ceva îmi spune că asta cu faptul că ai fost marinar, dacă este adevărată, a fost doar o etapă din viaţa ta. Aha! făcu ea ușor teatral și ridicând din sprincene făcu ochii mari, de aceea mi-ai spus mai devreme că privirea mea îţi aminteşte de cineva? De cine, hai spune repede, de vreo iubită dintr-un port sau de mai multe iubite din mai multe porturi, spune-mi, dacă nu sunt indiscretă? îl întrebă ridicând paharul.
      − Da, privirea ta îmi aminteşte de cineva din trecut, dar nu s-a aflat în niciun port...
      − Vezi, vezi, cum tu ai citit ceva în privirea mea, aşa am citit şi eu în ochii tăi, numai că eu am citit că tu îmi ascunzi trecutul! Este o mare diferenţă, nu?
      − Superego, chiar aşa de jalnic să arăt, de nici marinar nu mă crede c-am fost? îl întrebă pe Superego, în timp ce bea.
      − Fii atent, îţi spun doar atât şi reţine acum că eşti treaz, mai târziu, nu ştiu dacă o să mă mai chemi: n-o judeca după vârstă că te înșeli amarnic!

      Lizetta termină de băut şi cu mişcări largi aşeză paharul pe masă. Luis i-l umplu din nou. Ea privi calmă operaţiunea, apoi îşi mută privirea pe sticla goală şi oftă uşor:
      − Ce ghinion… s-a terminat tocmai când tu ţi-ai pus în gând să mă îmbeţi. Sunt sigură că gândești: o femeie beată, e mai ușor de manipulat, ca să folosesc un termen mai elevat… dar, mă rog, dacă îți spun că în privința mea, te înșeli, nu ai să mă crezi... Să revin: te-am întrebat ceva şi nu mi-ai răspuns! Cineva din trecut, asta am înţeles, dar eu sunt curioasă să ştiu cine! Se poate să aflu sau e tabu? nu-l slăbi ea.
      − Da, n-am uitat. Te rog, mai spune-i să aducă vin, pe tine te cunoaşte mai bine și te servește mai rapid, glumi el.
      Lizetta o căută cu privirea prin local pe Connie, o zări și îi făcu semn cu mâna. După câteva minute ea veni la masa lor cu o sticlă de vin. Turnă în pahare fără să spună ceva şi la fel de tăcută plecă.
      Luis ridică paharul.
      − Aha, e clar! Vrei să mă îmbeţi, să profiţi de asta, adică tu să-mi spui şi eu să uit… Auzi, hai mai bine să mergem la mine, îi propuse Lizetta foarte direct și foarte spontan, acolo putem discuta în linişte, presimt că voi afla lucruri interesante despre tine, aici este mult zgomot; îmi perturbă simțurile și nu mă pot concentra ca să-ți descifrez enigmaticele gânduri care îți alergă prin cap precum o herghelie de armăsari sălbatici și, parcă nu-ţi convine atmosfera şi te simt că te simţi stingherit… Te percep aşa; de parcă nu ai fi cu toată fiinţa aici! Pe unde umblă gândul tău, prin ce galaxii îți zboară fluturașii amintirilor efemere?
      − Aşa directă eşti tu cu bărbaţii? o întrebă Luis foarte uimit de propunerea ei.
      − Doar cu unii! Pardon, reformulez: doar cu unul în această seară, accentuă ea ultimul cuvânt, doar cu bărbatul care-mi plac! Şi tu, încă nu ştiu de ce, îmi placi. Te simți flatat, nu-i așa? Știi, eşti… eşti enigmaticos aşa îmbrăcat și cu o barbă ce pare falsă, zise ea și pufni în râs.
      − Poftim, repetă te rog, n-am înțeles eu bine, cum ai spus?
      − Enigmaticos, așa am spus. Ce te miri, nu ai mai auzit cuvântul?
      − Nu.
      − Mă bucur că te-am surprins și eu cu ceva, pentru că tot ce-am turuit până acum n-a fost nimic nou pentru tine, toate femeile cred că ţi-au vorbit poate la fel, deci băgă-l în dicţionarul propriu, dacă mai are loc. Repet: eşti enigmaticos aşa îmbrăcat și cu barbă, dar mă rog, luat așa ca un tot, pari o enigmă ermetică, dacă îmi este permis să spun așa, iar în spatele bărbii, gândesc şi sper să nu mă înşel, tu ascunzi o altă enigmă şi asta m-a incitat de ţi-am făcut propunerea care a sunat indecentă pentru tine. Mai simt şi altceva, care nu se spune aici cu voce tare. Tăcu privind scrumiera, uitându-se apatic la țigara care arsese singură, apoi brusc își ridică privirea fixându-l: Sunt o… domnule, te rog să inspiri adânc, că poate o să te șocheze ce vei auzi... reține ce-ți spun că nu mai repet: eu sunt o prostituată atipică! spuse ea la fel de direct, spontan și fără să clipească, lăsându-l mască. Da, recunosc că sunt o prostituată atipică sau... o femeie de moravuri ușoare sau... o damă de companie sau... dracul mai știe cum ne mai numim, dar spun asta ca să te scutesc de… să zicem frământări și întrebări inutile, chiar fără sens. De ce spun atipică; prostituţia o practic acum din pură plăcere, știu că ți se pare ciudat, dar îți spun adevărul, însă să nu crezi că sunt o nimfomană! Îmi place amorul, mai ales arta amorului, nu sexul brutal, animalic ori sadomasochist cum place unora dintre bărbaţi. Voi… voi nu faceţi – unii zic, nu toţi − diferenţa între: sex, dragoste şi… şi mai ales arta amorului! Voi, acum nici măcar nu vă mai deranjați să dezbrăcați femeia, se dezbracă singură și vă dezbracă și pe voi, cică așa e mai excitant și pentru, și pentru, apoi vă mulţumiţi să-i pipăiţi corpul, doar atât: corpul, ambalajul exterior – sunt sigură că mă înţelegi ce vreau să spun! – dar niciodată nu ajungeţi să-i mângâiaţi şi sufletul. Preludiu, ce preludiu? Considerați că preludiu este doar o pierdere de timp... Nu vă interesează ce simte și ce gândește femeia, probabil consideraţi că vă cade vreun galon sau că v-aţi auto-răni masculul din voi dacă ați încerca să-i mângâiați și sufletul, dacă pot spune așa... Şi, continuă ea mai ponderat, reţine următorul aspect, nu o fac pentru a primi bani şi nici nu plătesc eu ca să mimez plăcerea, ca să te păcălesc că am atins starea aceea de beatitudine, greu de atins în realitate, spun asta ca să fie clar, o fac pentru mine, uneori şi mintal şi cu multă artă! Înțelegi ce vreau să-ți spun? E ceva din care noi europenii nu înțelegem mare lucru din arta asta erotică thailandeză. Tu Luis, ai făcut amor mintal vreodată?
      Luis ridică din umeri. Nu, nu făcuse amor mintal niciodată. Dezvăluirea ei și, mai ales întrebarea îl şocase. Naturaleţea cu care o spusese, efectiv îl cucerise, dar îl şi uimise. Luat prin surprindere, e puţin spus, poate bulversare totală e mai nimerit.
      − Am să-ţi arăt în această seară, arta amorului mintal. Concret, voi pune sau vom pune în practică „n” experienţe - asta dacă instinctul tău de animal setat doar pe perpetuarea speciei te va lăsa s-o faci - acumulate de mine de-a lungul anilor petrecuți în Thailanda… sau cel puţin încercăm; ideal ar fi dacă vom reuşi să nu ne minţim, creându-ne iluzia că suntem fericiţi. Pentru că, atunci când o femeie sau iubita ta − şi subliniez că asta e cel mai dureros, că ea este iubita ta − îţi spune că te iubeşte enorm, enorm, doar pe tine şi numai pe tine, dar… dar totuşi are nevoie de tehnici şi stimulente erotice pentru a se şi a te satisface, acest lucru nu-ţi dă de gândit? Cel puțin bănuieşti, cel puţin zic, de ce recurge iubita ta la astfel de metode?
      − Până acum, mai ales că nu am momentan o iubită, nu m-am gândit la asta. Explică-mi tu, aștept cu nerăbdare să aflu.
      − Dragul meu enigmaticos, înclin să te cred că acum îmi spui adevărul și momentan chiar nu ai pe cineva, dar sunt foarte sigură că în trecut ai avut, nu una ci mai multe femei, hai nu face pe modestul cu mine că nu te dă firea. Așadar să-mi continui ideea: monotonia face ca orgasmul să dispară, chiar să moară de tot, zic la noi, la prostituate, deoarece rutina zilnică, asta ca să mă exprim elegant, dar sunt sigură că tu înțelegi ce vreau să zic prin ,,rutina zilnică” ne omoară plăcerea de a mai simţi ceva şi de atâta mimat, organismul nostru se uzează până acolo, încât nu mai suntem capabile să simțim nimic, chiar dacă vrem, chiar dacă ne dorim, chiar dacă ne impun asta, de aceea recurgem la tot felul de bazaconii şi bizare tehnici sexuale ca să simțim și noi totuşi ceva, dar... dar, și Lizetta oftă adânc, în realitate nu facem altceva decât să ne păcălim, şi-ţi spun asta și din proprie experienţă, am trăit şi am trecut de multe ori prin asemenea momente. Este foarte greu, chiar şi pentru o femeie, să-şi facă trupul şi mintea să rezoneze cu simţămintele, dacă nu este un pic ajutată şi de bărbat. Imaginează-ţi femeia care are norocul să dea peste acest bărbat! Eu încă nu l-am găsit şi simt cum timpul mă presează… pe exterior vreau să zic că mă presează, atât de tare mă presează că zilnic lasă câte un mic semn pe unde nici n-ai gândi.
      Lizetta se întristase dintr-odată, se oprise, fixase paharul cu o privire rece, hipnotică, îl ridicase calmă, îl dusese la gură şi se oprise cu el pe buze, fără să bea, simţind că vinul rece îi face bine.
      − …Şi ce te face să crezi că voi accepta propunerea ta? o întrebă Luis după un timp.
      − Curiozitatea! răspunse prompt Lizetta. Ştii, am descoperit eu că voi bărbaţii aveți asta în sânge; curiozitatea. Setea asta nepotolită de aventură, căutarea ineditului, descoperirea de lucruri noi, palpitante, enigmatice, vă scoate din minţi şi vă scoate afară din casă, uneori înşelându-vă chiar pe voi, ca să nu mai vorbesc de iubite sau soţii, nu ştiu dacă şi amanta poate intra în calcul. Apropo de amantă, vreau să-ţi mai spun ceva, o mică întâmplare ce la vremea respectivă m-a amuzat teribil în prima fază, apoi m-a pus pe gânduri: am cunoscut un bărbat cu mulţi ani în urmă, ne-am întâlnit doar o dată, am discutat câteva ore, adică eu am vorbit cel mai mult, ca și acum de altfel, el mă asculta şi mai punea câte o întrebare din când în când, a plătit dublu pentru asta şi sex n-am făcut… Tu de ce crezi?
      − Nu știu, poate era impotent!
      − Nu, nu era… ajungând cu discuția la... ca să zic așa, dezbateri erotice, i-am observat bărbăția prin blugi. Când l-am întrebat de ce nu facem sex, mi-a spus foarte categoric: nu vreau să-mi înşel amanta!
      − Wow!... Dar pe soţie o înşela.
      − Bineînţeles ca i-am reproşat şi eu asta. Atunci mi-a spus că soţia lui este bolnavă, e operată acolo, înțelegi... şi nu mai poate să întreţină raporturi sexuale, că nu poate nici divorţa... nu ar fi uman, a zis el, s-ar simți vinovat pentru acest gest toată viața, dar cred că la momentul oportun m-a mințit, cred că nu divorța din cauză că își periclita cariera politică, ascensiunea. Și mai cred că pe el l-a interesat mai mult viața noastră de zi cu zi, cum gândim noi, prostituatele, de ce facem ce facem, etc... Accepţi?
      − Cred că mai mult, omul, dorea să se lămurească: să-și continuie viața cu amanta sau să vină pe la tine.
      − Posibil, nu știu, dar pe la mine n-a mai trecut, probabil că a rămas cu amanta. Totuşi accepţi?
      Luis o privi, mai bine spus îi analiză ca un scaner performant ochii, incitat iarăși de privirea ei fixă. Îl atrăgea ca un magnet licărul acela ciudat care apăruse brusc şi dispăruse la fel.
      − Ce să? Comportamentul bărbatului sau propunerea ta?
      ¬Aş fi curioasă să aflu – şi zâmbi larg – punctul tău de vedere în legătură cu acel bărbat, dar acum lasă, vom discuta poate mai târziu sau cu altă ocazie, deci?
      − Dar dacă eu nu sunt curios şi fac parte din categoria bărbaţilor care fug de femeile ce fac propuneri... bizare și, pot să spun fără să greșesc: indecente. Nu te-ai gândit la asta?
      − Consideri că propunerea mea e indecentă? Nu sunt impertinentă, dar te rog, nu fi nici tu ipocrit. Eu o consider o propunere foarte normală, asta din punctul meu de vedere: dacă luăm în calcul vremurile pe care le trăim sau că lumea și modul de gândire s-a schimbat. Că s-a schimbat în bine, că s-a schimbat în rău, noi nu putem să judecăm, viitorul o să decidă. Din punctul tău de vedere este indecentă că vine din partea mea, dacă era propunerea ta, adică a masculului din tine, atunci nu mai era indecentă? Poate că ai dreptate în optica ta! Bine spus, dar nu este aşa. Tu eşti foarte curios şi mare aventurier pe deasupra! Te-am citit… te-am citit! Acum te gândeşti: cum dracu’ o fi cu arta asta erotică thailandeză, cum o fi cu sexul mintal? Iar dacă încă nu te-ai gândit mai profund până acum, cu siguranţă o vei face de acum înainte… Apropo! De ce voi bărbaţii vă opriţi numai la fizicul femeii? Ţi-am spus asta şi mai înainte, dar nici nu ai fost de acord cu mine, nici nu mai contrazis și nici nu ai dezbătut problema. De ce nu reuşiţi să treceţi şi dincolo de… el, de corp?
      − Nu ştiu, spune-mi tu, observ că ai răspuns la toate, se eschivă Luis şocat şi mai tare, ce-i drept într-un mod plăcut, de atitudinea incisivă, directă, nonconformistă şi foarte libertină a Lizettei.
      − Voi bărbaţii, doriţi ca femeia voastră să fie un frumos unicat unic multifuncţional.
      − Cum ai spus!?
      − Da, îmi place mie să folosesc această exprimare incitantă, are farmec şi culoare chiar dacă îți zgârie timpanul… Așadar, și inspiră adânc, lasă-mă să-mi duc ideea până la capăt: ar fi şi mai inedit, dacă, printr-un miracol, ea ar putea să aibă, mai multe corpuri. Hei, ce spui de asta? Imaginează-ți, femeia cu mai multe corpuri!
      − Cum, cu mai multe corpuri?
      − Uite așa! Adică să-şi poată transforma propriul corp, să se metamorfozeze conform viselor şi dorinţelor voastre în funcţie de împrejurări, dar ea să nu ştie!
      − Chiar aşa?
      Lizetta nu răspunse, zâmbind, ridică paharul gol şi Luis i-l umplu. Îl bău iarăşi dintr-odată, de data asta mult mai repede.
      − Te vei îmbăta dacă bei în ritmul ăsta.
      − Ei și, comentă ea repede, nu ar fi pentru prima oară, apoi sunt sigură că nu mă vei lăsa să cad pe stradă, dar să-mi continui ideea, mă asculți sau nu mai sunt coerentă?
      − Te ascult, continuă te rog.
      − Da… chiar aşa! Însă dacă încep să bat câmpii și s-o iau direct pe arătură, să mă oprești... Și nu te mai gândi la sexul mintal, am să-ţi spun eu cum e, dar mai târziu! Acum vorbim despre corpuri, deci: voi vreţi să dictaţi totul şi femeia voastră, indiferent că este, iubită, soţie sau amantă, să aibă:
− un corp de zi; arătos, frumos, dichisit, elegant, grațios. Corp de scos la plimbare, să zicem, prin locuri publice, la restaurant, la teatru, dar mai ales în parc, acesta fiind locul ideal de fâţâit din fese, iar tu, tu masculul feroce să stai ascuns undeva şi să citeşti pofta şi oftica din privirile lascive ale altor bărbaţi, care, sâc! n-au avut norocul tău.
− un corp de noapte, numai şi numai pentru tine, sexi, dar nu vulgar, atrăgător, ademenitor şi cu forme apetisante, până la acel prag, sau cum se zice, să fie pe muchia aceea de cuțit, să nu cadă dincolo de, muză pentru visători, sculptori, pictori şi poeţi, dar intangibilă pentru toţi, să fie numai şi numai a ta, tu să fii unicul culegător al nectarului ei, tu, doar tu și numai tu.
− un corp pentru petreceri. Şi acum urmează paroxismul, dacă exagerez, te rog, să nu mă critici prea aspru, așadar acest corp pentru petreceri, să se poată transforma, în funcţie de: unu, pentru acele petreceri în familie, corp comun, dar nu șleampăt, puţin grăsuţă şi cu „bujori în obrăjori” semn distinct că totul este ok în casa ta și o duce excelent cu tine. Şi doi, corp pentru petreceri în afara familiei, cu străini, corp 90-60-90, dar foarte clasic îmbrăcată, chiar sobru și totuși să i se ghicească formele apetisante, iar la vedere doar puțin, doar atât cât să incinte, să stârnească pofte, puţin rigidă în mişcări, asta pentru impresie, vocabular elevat, la curent cu toate descoperirile din univers. Se opri şi mai bău încă un pahar, iarăşi dintr-odată.
      − Ai uitat un corp, ca să-ţi închei pledoaria, zise Luis după ce-o privi câteva clipe. Corpul de mers la biserică.
      − Pardon, domnule, aici pa! Nu poţi face nimic. În casa domnului intri aşa cum te-a creat El. Acum mergem la mine, să-ţi explic cum e cu sexul mintal? Deja, numai gândul că tu te gândeşti acolo, mă face să visez, ca să nu spun şi altceva, înţelegi tu!... Văzându-l că ezită, îl abordă şi mai direct: Nu fi ridicol Luis!
      − Sau prost să refuzi asemenea ofertă, nu?
      − Mă rog, tu ai spus-o! Ştii, se spune că pe vremuri, femeile aristocrate aveau mai mereu câte doi amanţi, unul pentru suflet şi altul pentru bani, chiar dacă ea era bogată... Știi cum se spune: un ban în plus nu strică niciodată, nu? Am auzit că acum, unele femei căsătorite pe lângă cei doi amanţi, mai au unul în plus, de rezervă, de, nu se ştie niciodată, nu? Şi cum eu, nu fac parte nici din lumea aristocrată, nici din categoria celor măritate, te pot invita pe la mine, contrar obiceiurilor împământenite de mulţi ani, apoi nu cred că sunt prima femeie care te invită! Sau vrei să auzi din gura mea, că ştiu cât mă înjosesc, invitându-te? Apoi am şi o baie, știi, camera aceea specială pentru spălat, dacă ai uitat ce înseamnă asta! mai spuse ea privindu-l şi zâmbind uşor sarcastic.
      Luis o privi printre gene şi se abţinu să-i spună ceva, adevărat că se simțise jignit, însă ea avea dreptate în privința asta și nu-i reproşă nimic, chiar dacă îl afectase, că aşa mai voalat cei drept, îi spusese că este nespălat – gândindu-se că băuse mult şi acum vorbea alcoolul. Şi apoi trebuia să-i joace în strună, căci avea un scop: voia să afle mai multe amănunte despre Maria.
Totuşi, bunul său prieten, Superego, îi aprinse un beculeţ ca un mic semnal de alarmă. Lizetta nu era beată, beată, încă era coerentă şi sigură în mişcări, iar în ochi îi apăruse din nou luminiţa stranie, ce încerca acum, să-i adoarmă simţurile, să-l hipnotizeze.
      Connie apăru ca din pământ:
      − Mai doriţi ceva, domnule?
      − Nu. Vă rog, nota de plată, spuse Luis.
      − Ok!... spuse Connie.
      Luis şi Lizetta se ridicară aproape simultan şi părăsiră localul „Cocoşul roşu”, ca doi buni prieteni ce se cunoşteau de-o viaţă, mai lipsea ţinutul de mână.