Legendele primaverii

[Giurgiu Silvia]

   În natură umblă vorba că primăvara a pornit la drum lung, în trăsura ei aurită, împodobită cu fluturi cântători ce suflă peste văi şi coline, pulbere de stele în culorile curcubeului, trasă de telegarii pătimaşi ai vântului. Socotind zilele ca un bătrânel neîncrezător şi încăpăţânt, urecheatul meticulos şi tenace, confirmă tovarăşilor adunaţi în crângul auster şi rece, că zvonul ar putea fi credibil, deoarece socotelile ies întocmai, dar fu nevoit să recunoască absurditatea teoriei sale, în faţa argumentelor contradictorii ale evidenţei. Petele murdare de zăpadă ce se vedeau prin toată pădurea, cerul înegurat şi ostil ce pălmuia cu severitate tentativele timide ale soarelui de a se iţi dintre norii duşmănoşi şi frigul ce răvăşea hotărât penele şi blăniţele locatarilor năpăstuiţi, reprezentau probe imbatibile că zvonul ce-i umpluse pe toţi de optimism şi entuziasm, nu putea fi adevărat.
   La adunarea generală din crâng, veniseră cu mic cu mare, căci era nevoie de un plan de luptă bine alcătuit împotriva stihiilor iernii, care făcuse ravagii printre bietele vieţuitoare. Erau cu toţii slabi şi jigăriţi, sleiţi de frig şi foame căci nu găseai ceva de ale gurii nici dacă-l plăteai în diamante. Pădurea şi câmpiile satului învecinat nu ofereau nimic care să le potolească foamea ce le contorsiona stomacurile goale. Unii dintre ei, precum mistreţii, vulpile, căprioarele şi iepurii, riscaseră serios luând cu asalt culturile şi livezile oamnenilor, răscolind zăpada când se înmuia gerul descoperind cu mari sacrificii, în pământul îngheţat, boabe de grâu încolţit, semănate de cu toamna, răzuind cu dinţii coaja pomilor şi ronţăind ramurile fragede ce se încăpăţânau să răzbească gerul.
   Vulpile se bazau îndeosebi pe coteţele nesupravegheate şi cu toată opoziţia localnicilor, reuşiseră deseori să le înşele vigilenţa. Când nu reuşeau să obţină o pradă mai mare, se mulţumeau şi cu bietele vrăbiuţe ce se hazardau să se apropie mai mult decât ar fi fost prudent de grăunţele păsărilor de curte şi de trocul porcilor, ciugulind extaziate tot ce le cădea sub ciocurile vorace. Discuţii aprinse însufleţiră în curând crângul. Într-un luminiş, se adunaseră câţiva curioşi, ascultând cu neîncredere şi uimire poveştile năstruşnice ale unui cuplu de mierle ce îşi lăsaseră auditoriul cu gurile căscate.
   Când e vorba de bârfe, chiar şi cele mai importante dezbateri îşi pierd participanţii. Pe creanga unui stejar falnic, ce impunea prin statura şi prestigiul său, poposiseră de curând cele două călătoare neobosite, stârnind interesul tuturor cu rămurica verde şi plină de flori ofilite, de culoarea soarelui. Susţineau că o aduseseră de peste mări şi ţări ca să dovedească existenţa primăverii veşnice în ţara de unde veneau. Murmure de neîncredere se ridicară din mulţimea pestriţă, dar câteva voci iritate şi nerăbdătoare cerură linişte pentru a permite călătoarelor înaripate de a-şi susţine teoria atât de îndrăzneaţă.
  -Am mai auzit astfel de poveşti, croncăni un corb de pe o creangă mai înaltă. Dar ele au adus şi dovezi. Aţi mai văzut prin părțile noastre şi mai ales în timpul ăsta, ramuri înflorite? Cunoaşte careva denumirea acestor flori?
Tăcerea se aşternu peste adunare. Nimeni nu văzuse acea specie de floare.
  -Se numeşte "Mimoză" şi înfloreşte la sfârşit de februarie. Este un copac deosebit de frumos şi parfumat, iar când înfloreşte, florile lui sunt culese şi oferite în dar femeilor de ziua lor. Dar nu e singurul copac ce înfloreşte în februarie. Soaţa mierlă, scoase de sub aripă o altă crenguţă înflorită, dar de data asta florile erau de un roz suav şi diafan. Murmure de admiraţie se ridicară în eter.
  -Aceasta e o ramură de migdal! se înfoi de mândrie mierloiul. Nu aţi mai văzut aşa ceva deoarece nici acest copac nu creşte prin părţile astea. În ţara de unde venim noi, iarba e mereu verde, florile înveselesc privirile şi în lunile cele mai aspre de iarnă, fructele atârnă şi se coc pe ramuri chiar când zăpezile răzleţe şi grăbite le acoperă o zi două, după care se topesc sub focul şi culoarea lor înmiresmată. Până mai deunăzi ne-am încântat sufletul cu dulceaţa fructelor moi despre care se spune că le plac foarte mult zeilor. Sunt atât de multe, că ajung pentru zei, pentru oameni şi pentru noi, zburătoarele. Marea cea mare sărută adesea poalele munţilor şi soarele are putere în orice anotimp.
  -Pe crestele munţilor, zăpada rămâne uneori un timp mai îndelungat, semnalând prezenţa iernii. Şi acolo zilele se socotesc pe degete dar vieţuitoarele nu suferă niciodată de foame. Bieţii de voi, pricăjiţi şi aproape transparenţi, ca nişte spirite ale pădurii! De-aţi avea norocul să ajungeţi pe acele meleaguri, aţi cunoaşte un paradis despre care aţi auzit că ar exista doar într-o altă lume. Însă pot să vă asigur că primăvara a plecat încoace, dar are nevoie de timp să ajungă, deoarece duce lupte grele cu năpraznică-i soră, ce nu cedează nici o palmă de loc, de bună voie. Nu simţiţi deja că puterile o părăsesc? Nu auziţi mânia ei deznădăjduită cum se consumă prin pletele stejarilor? Primăvara e aproape. Şi învinge mereu, mai devreme sau mai târziu.
Cu o reverenţă elegantă, cele două mierle se înălţară în văzduhul străveziu, lăsând cele două ramuri aducătoare de speranţe, să cadă într-o plutire lină şi graţioasă, peste mulţimea fascinată.

[Corina Militaru]

Foarte frumos! Cred că se potrivește de minune la grupul pentru copii. :)

[giurgiu maria]

Un text încântător!  Felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

Linia de dialog („–”), e mai lungă decât cratima (liniuţa de unire „-”), se obţine (când lucrezi pe Word și ai tastatura setată pe România standard) apăsând simultan tasta Ctrl şi tasta semnului minus! Linia de dialog nu se lipeşte de cuvântul pe care-l precede!     –  

Semnele citării în grafia română sunt așa: „---”  

Am recitit cu plăcere.

da Coza

[Pop Dorina]

Am citit cu drag. Felicitări!