Jettatora I

[nicolae vaduva]

În cazul acesta nu știu cine pe cine a sedus. Eram doar un vizitator, unul care încerca să descifreze inscripția în slavonă de pe un fragment de perete aflat în incinta muzeului mănăstirii:С-ау зидит ачест сфѫнт локаш ѫн анул ҂ѕѡѕ де Іѡ Радуводъ ши доамна ноастръ Мир..л.а.

---

— Sunteți interesat? Fragmentul a fost dezgropat acum doi ani din ruinele bisericii domnești de lângă livada mânăstirii. A fost restaurat de o echipă de la București și a fost adus aici de câteva săptămâni. Tradus ar însemna: „S-au zidit acest sfânt locaș în anul 6806 de Io Radu vodă și doamna noastră Mir..l.a”.
Călugărița care îmi vorbea era o tânără, cam la 23-24 de ani, cu ochi mari, negri și un zâmbet fermecător. Pentru o clipă am rămas hipnotizat. Doamne, ce caută o femeie și tânără, și frumoasă în hainele mireselor lui Hristos?

 

 Pentru un moment privirile ni s-au întâlnit. Un moment cât șapte secole. Ce este seducția și ce reguli stau la baza apariției ei? Ceva m-a ars. Cum oare se chema acea lovitură fulgerătoare de emoție intensă, surpriză, atracție și impresie de „deja vu”? Coup de foudre, pare-mi-se. Numai că eu am simțit pe lăngă lovitura de sabie și săgețile aprinse ale lui Cupidon pornind din ochii mai negri decât noaptea de dinaintea Genezei.

 

— Da!... Cunoștințele mele de slavonă s-au încurcat în anul menționat și în numele doamnei... am bâiguit, încercând să par calm.

 

Nu-mi puteam dezlipi ochii de pe chipul ei. Că lui Zeus îi plăceau femeile frumoase, lui Yahwe cele tinere și virgine, e fapt de netăgăduit, dar lui Iisus? Într-o evanghelie apocrifă se menționează că s-ar fi dat la Maria din Magdala și că o săruta pe buze, iar unele interpretări ulterioare merg chiar până acolo unde se vorbește de căsătorie și copii. Cine nu a citit Legendele Olimpului sau Codul lui Da Vinci? Te pui cu dumnezeii?!...

 
— Vă mirați de anul 1298? șopti ea, făcând un pas mai aproape. Timpul e o iluzie a celor care se tem de bătrânețe. Pentru acest zid, șapte sute de ani sunt doar o clipire. Iar pentru doamna Mir..l.a, ar fi o mare descoperire să îi aflăm tot numele.
— Numele de pe fragmentul de lespede... am început eu, spărgând tăcerea grea din muzeu. Textul se rupe brusc după primele trei litere, Mir..l.a, urmate de o lacună adâncă în tencuială, pentru ca spre final să se distingă un l și apoi un a. Din punct de vedere paleografic, e o mare descoperire, dar și o mare provocare. În cancelariile noastre medievale, prefixul Mir- ne trimite automat la o paradigmă masculină, dinastică. Ne gândim la Mircea – de la radicalul slav mirü, care înseamnă pace sau lume. Era un nume de forță. Dar aici avem un acord la feminin: „doamna noastră Mir..l. a”.
Călugărița m-a ascultat într-o liniște perfectă. Nu și-a retras privirea nicio secundă. În ochii ei nu era nicio amenințare, ci o curiozitate aprinsă, o căldură neașteptată care a început să mă tulbure mai mult decât răceala zidurilor. Părea că se bucură pur și simplu de prezența mea, de faptul că cineva vorbea limba semnelor pe care ea le păzea zi de zi.
— Este o observație foarte fină, a spus, iar vocea i-a coborât cu un ton, devenind aproape o confesiune șoptită. Majoritatea vizitatorilor trec repede. Puțini se opresc să analizeze structura cuvintelor. Da, radicalul este slav, dar finalul... finalul ...a pare să ne lase o gamă mare de interpretări, poate fi și sufix românesc, și slav sau maghiar.
— Exact, am continuat, animat de atenția ei hipnotică. Dacă excludem ipoteza unei greșeli a meșterului, ne rămâne filiera onomastică maghiară și catolică, atât de prezentă la Câmpulung în secolul al XIV-lea. Ungurii au Mira, Mirella. Dacă umplem golul dintre Mir... și ...a cu elemente din acea sferă...
M-am oprit brusc. Ea stătea nemișcată, cu mâinile ascunse în mânecile largi ale hainei monahale, privindu-mă cu o intensitate mută, aproape mistică. Pe fața ei palidă nu era nicio mască, ci doar o vulnerabilitate stranie, o lumină care nu avea legătură cu lumânările din jur.
— Ați găsit răspunsul? mă întrebă ea încet, iar în glasul ei am simțit, pentru prima oară, o undă de emoție, o tresărire de femeie care se simte admirată.
— Nu, dar am câteva piste, mai precis două. Una e Miroslava. A doua e... Mirella. Dar e puțin probabil în epoca aceea.
M-a privit fix, fără să clipească. Ochii ei păreau să absoarbă toată lumina slabă a muzeului. Buzele, de un roșu ireal, s-au subțiat într-un zâmbet enigmatic.
— Nu mai e mult până departe... șopti ea, dar din care praf să scoatem acele litere lipsă? Vocea i-a sunat ca un ecou venit din piatră. Rămâneți la arhondaric peste noapte? Porțile mănăstirii se închid la apus. Iar afară... afară e deja întuneric.

 

M-am uitat la ceas. Era aproape opt seara. Nici nu văzusem când muzeul se golise de vizitatori, în încăpere rămânând doar eu și călugărița.
O tuse seacă, autoritară, a spart cleștarul de aer dintre noi. Din umbra muzeului a pășit un ieromonah bătrân, cu barba aspră și o cheie uriașă de fier strânsă în pumn. Era arhondarul mănăstirii, cel care se ocupa de oaspeți. În spatele lui, retrasă strategic lângă ușa sacristiei, o maică în vârstă ne măsura cu o privire impasibilă. În această mănăstire mixtă, rânduiala cerea ca nicio verigă să nu rămână nesupravegheată. Privirea bătrânului a pendulat scurt între mine și fragmentul de perete. Călugărița și-a retras instantaneu mâinile în mânecile largi. Ochii ei s-au stins într-o supunere oarbă, lăsând să plutească în aer doar acea atracție mută, nepermisă, care mă făcuse să-mi pierd respirația.
— Ora vizitei s-a încheiat, a rostit călugărul pe un ton sfătos. Dacă doriți, puteți avea cazare la arhondaric, în aripa stângă. Soră Carmilla, înapoi la stăreția maicilor.  Maica Stareță așteaptă deja rapoartele.
Carmilla, deci așa o chema, n-a scos o vorbă. A făcut o plecăciune adâncă și a dispărut pe ușa din spate, escortată imediat de maica cea bătrână. Călugărul m-a condus tăcut prin curte. De o parte și de alta, chiliile călugărilor și cele ale maicilor formau un amfiteatru de piatră sub lumina rece a lunii. Mănăstirea respira prin zeci de ochi nevăzuți.
Chilia de la arhondaric era simplă, mirosind a scândură veche și ceară. M-am prăbușit îmbrăcat pe pat. După câteva minute în care nu reușeam să-mi scot din cap privirea frumoasei custode, m-am dus la fereastră. În curtea inundată de lună, sora Carmilla mergea încet spre corpul maicilor, flancată de alte două călugărițe și de aceeași maică în vârstă. La un moment dat, s-a oprit și s-a întors brusc spre geamul meu. Cele trei însoțitoare au încremenit. Sub privirea ei fixă, am simțit o arsură violentă în piept, ca și cum inima mi s-ar fi strâns într-un clește de fier. Pe noptieră, paharul cu apă s-a crăpat brusc în două, cu un clinchet fin, lăsând lichidul să se scurgă pe podea. În aceeași secundă, fără motiv, cele două călugărițe s-au împiedicat în iarbă, scăpând felinarele din mână, iar maica cea bătrână a dus mâna la cap, prăbușindu-se în genunchi sub o greutate nevăzută. Carmilla nu se mișcase un centimetru. Doar mă privea, iar toată mănăstirea părea că se prăbușește sub forța acelei priviri.

 

Nu cred că în acea noapte am dormit mai mult de câteva minute, dar și atunci granița dintre somn și realitate era mai subțire decât dunga unei frunze. Carmilla exercita o atracție asupra mea pe care nu mi-o puteam explica. Știam că Anton Pann a fugit de la mănăstire cu nepoata unei starețe. Ce atracție o fi fost între ei, ce imbold i-a făcut să calce peste „legi și datini”? Cât de departe ar fi dispusă Carmilla să meargă dacă inimile și cuvintele noastre s-ar întâlni? Cum să mai pun geană pe geană?

 

Afară, agitația din curte se stinsese la fel de repede cum începuse. Călugării le ajutaseră pe maici să se ridice, iar pașii lor se pierduseră spre corpurile de clădiri separate. Rânduiala se reinstaurase la suprafață, dar mie somnul îmi rămăsese complet străin. M-am ridicat din pat, simțind cum căldura nopții de munte devine insuportabilă. Aerul din chilie era uscat. Pe podea, apa din paharul crăpat în două se uscase parțial, lăsând în urmă o pată întunecată pe lemnul vechi. Timpul își pierduse reperele. Liniștea s-a rupt brusc. Dinspre biserica de dincolo de curte a început să se audă clopotul mic, bătând rar și ritmic. Începea Utrenia, slujba de la miezul nopții.
N-am mai rezistat în chilie. Condus de aceeași febră care îl împinsese cândva pe Anton Pann să calce peste reguli, am ieșit pe coridorul lung al arhondaricului și am coborât în curte. Umbrele lungi ale călugărilor și ale maicilor se scurgeau tăcute, din direcții opuse, spre pridvorul luminat de lumânări al bisericii. Păreau niște siluete de catifea neagră sub cerul plin de stele. M-am strecurat în spatele naosului, adăpostit în penumbra unui stâlp de piatră. Biserica mirosea intens a tămâie și ceară curată. O căutam. O căutam cu o disperare pe care nu mi-o puteam explica, scanând chipurile ascunse sub potcapuri și marame, în lumina pâlpâitoare a candelelor.
Și atunci, ca o descărcare electrică, am găsit-o. Stătea în rândul maicilor, în aripa stângă. De parcă mi-ar fi simțit chemarea, sora Carmilla s-a întors încet și a privit direct prin întunericul bisericii, fix în ochii mei. A fost un nou schimb de priviri, dar de data aceasta, fără masca de custode din muzeu, ochii ei au spus mai multe decât m-as fi așteptat vreodată. Era o mărturisire mută, o atracție profundă, disperată, care depășea cu mult o simplă simpatie de moment. Însă în aceeași secundă, am simțit o durere ascuțită în spatele ochilor. Fiecare clipă în care privirile ni se intersectau mă ardea fizic, golindu-mă de puteri. Am fost nevoit să mă sprijin de piatra rece a stâlpului, simțind cum genunchii încep să-mi tremure și cum o slăbiciune stranie mă cuprinde cu totul.
Sesizând probabil clătinarea mea, sora Carmilla și-a coborât brusc ochii în pământ. Privirea i s-a lipit de lespedea rece de la picioare, iar legătura invizibilă care ne unise s-a retezat instantaneu. Presiunea strivitoare din piept mi s-a mai atenuat. Am putut, în sfârșit, să trag aer în piept, deși plămânii mă mai ardeau încă, de parcă aș fi inhalat vapori de plumb topit. M-am rezemat mai puternic de stâlpul de piatră, lăsându-mă să alunec ușor în penumbră pentru a nu atrage atenția monahului ecleziarh care tocmai tămâia iconostasul. Inima îmi bătea în gât. Ce fusese asta? O cădere de tensiune cauzată de oboseală? Sau aerul închis, îmbibat de fumul greu de tămâie? Durerea din spatele ochilor fusese prea geometrică, prea direct sincronizată cu fasciculul privirii ei.
În jurul nostru, corul călugărilor a început să cânte primele stihuri ale psalmilor de noapte, vocile lor grave, de bariton, umplând bolta bizantină. Maicile răspundeau de pe partea cealaltă, într-un dialog liturgic monoton și hipnotic. Carmilla stătea nemișcată în strana ei. Din profil, sub lumina slabă a unei candele de argint, chipul ei palid părea turnat în ceară. Buzele de un roșu ireal nu se mișcau; nu cânta, nu se ruga. Doar exista acolo, ca o prezență străină, decupată dintr-o altă realitate. Am rămas fixat în acel colț ascuns, incapabil să mă întorc în chilie, profund acaparat de dorința de a-i mai întâlni o dată ochii. Slujba a continuat așa, într-o amorțeală generală. Spre sfârșitul Utreniei, când oboseala începuse să lase capetele tuturor în piept, am observat o mișcare discretă în rândul maicilor. 
 Se retrăgeau spre chiliile lor când Carmilla s-a apropiat de stâlpul după care ședeam și mi-a șoptit în trecere: 
— Vino mâine dimineață la muzeu.

 

Cazarea într-o mânăstire are regulile ei. Mulți dintre cei cazați erau acolo pentru odihnă într-un spațiu monahal. Câteva zile de repaos și reculegere în compania călugărilor și călugărițelor redau încredere și speranțe celor care o pierd în aglomerarea orașelor de azi. Aerul rece al dimineții m-a adus oarecum cu picioarele pe pământ. O inscripție cu numele lui Radu Negru Vodă nu era ceva ușor de trecut cu vederea.Era prima atestare documentară a existenței unui personaj considerat legendar și mă miram că în lumea academică nu se vorbea despre aceasta. Dar pe mine mă luaseră alte gânduri, mă scăldam în alte ape... 

 

Muzeul s-a deschis la ora nouă.  Am fost primul care i-a trecut pragul. Carmilla era lângă vitrina cu textul în slavonă. Purta ochelari de soare. A dus degetele la ramă și și-a coborât încet ochelarii pe nas. Când ochii aceia mai negri decât noaptea s-au fixat în ai mei, am simțit din nou junghiul violent în spatele frunții, iar genunchii mi s-au tăiat. M-am sprijinit de vitrină, dar n-am rupt contactul vizual. Dincolo de durerea fizică ce mă slăbea, în privirea ei era o vulnerabilitate uriașă. O mărturisire mută, o dragoste disperată care se zbătea dincolo de tăcere. Un clinchet scurt a răsunat în muzeu; geamul vitrinei s-a fisurat în două, sub presiunea invizibilă din încăpere.
— Te iubesc, Carmilla, am îngăimat, luptându-mă cu slăbiciunea care îmi cuprindea corpul. Te iubesc din prima secundă în care te-am văzut ieri, chiar dacă prezența ta mă doare. În ochii ei mari au apărut lacrimi. A făcut un pas spre mine, dar s-a oprit la timp, ca și cum ar fi vrut să mă protejeze de o atingere prea brutală.
— Și eu te iubesc, deși nu știu nimic despre tine, nu-ți cunosc nici numele, a șoptit ea, iar vocea i-a sunat caldă, eliberată de rigoarea bisericească. Te iubesc atât de mult, încât sufletul meu refuză să se piardă în timp până când nu ai să mă ghicești. Dacă vrei să fim împreună, dacă vrei să ne aparținem, trebuie să ne întâlnim undeva unde mănăstirea nu ne poate vedea. Mi-a întins o bucățică de hârtie împăturită, pe care o ținea ascunsă în mâneca largă.

 
 
Și-a ridicat rapid ochelarii de soare pe ochi. Scutul negru s-a interpus din nou între noi, iar durerea aceea ciudată din spatele frunții mele s-a stins imediat, lăsându-mă doar cu o ușoară amețeală. Mi-am spus că e doar oboseala acumulată și m-am retras spre ieșire cu pași nesiguri. Nu mă mai recunoșteam. Toată rigoarea mea academică se prăbușise în fața unei atracții absurde pentru o călugăriță care îmi mărturisise dragostea fără să-mi știe măcar numele. Sentimentul acesta uriaș, apărut de nicăieri, mă copleșea cu o intensitate care mă speria. La miezul nopții, clopotul mic a dat din nou semnalul pentru Utrenie. Am așteptat în chilie până când curtea s-a golit, iar ultimele siluete ale monahilor s-au pierdut în pridvorul bisericii. Apoi am ieșit. Livada de dincolo de zidurile de est era înghițită de o ceață deasă de munte. Am găsit-o rezemată de un trunchi de copac, cu părul lung și negru lăsat să cadă liber pe umeri. Când am strâns-o în brațe, am simțit că lumea exterioară dispare. S-a dăruit cu o pasiune disperată, însă chiar în clipa în care buzele ni s-au întâlnit, am observat că avea ochii strânși, închiși cu o îndârjire mistică. Am pus gestul pe seama pudorii ei de călugăriță, pe teama profundă de a nu păcătui sub privirea cerului. M-am întors în chilie spre zori complet epuizat, cu genunchii tremurând. „Nopțile de munte sunt aspre, iar emoțiile astea mă consumă prea mult”, mi-am spus, dând vina pe frig și pe tensiunea de a nu fi descoperiți de ceilalți călugări. Lucrul s-a repetat și în a doua noapte. Aceeași dăruire în livada ascunsă, aceiași ochi strâns închiși sub mângâierile mele și aceeași epuizare fizică cumplită care mă lăsa a doua zi nemâncat, zăcând în pat. Eram convins că fac o gripă puternică sau o anemie severă din cauza stresului și a hranei puține de la mănăstire. Dorința de a o revedea era însă mai puternică decât boala. 

— Nu mi-ai spus mai nimic despre tine, am șoptit, strângând-o la piept. De ce te ascunzi între aceste ziduri? De unde vii, Carmilla?. S-a desprins încet din brațele mele, iar în penumbra livezii, chipul ei palid părea sculptat în gheață. — Nu m-ai crede dacă ți-aș spune. Sunt aici de când pământul de sub noi era cald, de când zidurile mănăstirii erau doar piatră brută. Maicile care m-au crescut au luat secretul cu ele în mormânt, înainte ca eu să înțeleg ce sunt... sau cine sunt.
A scos un oftat lung, care a înghețat aerul dintre noi ca o boare de iarnă.
— Ori de câte ori am încercat să trec dincolo de porțile acestui loc și să fiu doar femeie, umbra m-a urmat. Am iubit, dragul meu... O, de câte ori am vrut să „ating cerul cu mâna”! Dar fiecare bărbat care mi-a atins buzele a fost înghițit de o arșiță ciudată. S-au stins unul câte unul, la doar câteva zile după ce m-au privit în ochi. S-au îmbolnăvit subit, secătuiți de o febră neagră, murind în brațele mele fără ca medicii să înțeleagă de ce.
Mi-a atins obrazul cu degetele ei reci, iar inima mi s-a strâns sub un fior violent.
— Maica Tudora mi-a spus că port în sânge o dragoste care ucide. O iubire toxică, venită dintr-un timp pe care lumea l-a uitat. Nu vreau să-ți fac rău... Iubirea mea te te poate ucide. Promite-mi un singur lucru: că vei pleca de aici și că vei căuta adevărul. Găsește numele de pe lespede, dezleagă ecuația pietrei!.

Mărturisirea ei m-a cutremurat, dar mintea mea, orbește ancorată în logică, a refuzat supranaturalul. Am zâmbit cu superioritatea omului modern, ignorând fiorul rece. — Carmilla, sunt doar basme și coincidențe tragice. Teama că facem un păcat ne-a întunecat mințile. Nu tu ești blestemul, ci propria mea epuizare. O iubeam prea mult ca să las superstițiile să ne distrugă.

— Am să te răpesc de aici și ai să fii a mea pentru totdeauna, am șoptit, mângâindu-i părul lung și umed de rouă. Coincidențele tragice nu sunt blesteme. Trăiești cu o vinovăție uriașă care nu îți aparține. Oamenii se îmbolnăvesc, suferă de inimă sau de boli pe care medicina nu le poate vindeca la timp. Iar eu... eu sunt doar epuizat. Nopțile astea sălbatice, stresul că ne ascundem de călugări, lipsa de somn... asta mă macină. Nu tu. A tăcut, dar trupul ei continua să tremure lipit de al meu. Ochii îi erau în continuare strânși, baricadați în acel întuneric autoimpus prin care credea că mă protejează. Ne-am despărțit înainte ca cerul să devină cenușiu. Drumul înapoi spre chilie a fost un calvar; picioarele îmi erau de plumb, iar fiecare respirație îmi provoca o arsură uscată în piept. M-am prăbușit pe patul îngust, convins că pneumonia mea era deja o certitudine. Dacă noaptea îmi era plină de prezența unei sălbatice iubiri, ziua îmi era urmărita de chinul așteptării. Citeam biletul pe care mi-l strecurase și încercam să găsesc o logică acestei iubiri căzute din cer:
Nu te cunosc decât de o zi, dar îmi pare că te-am așteptat de când lumea. Domnul meu, fii tu Dumnezeul meu că dacă dragostea vine de la el nu e niciun păcat să te iubesc așa cum ar trebui să-l iubesc pe el. Vino după Utrenia de noapte în livada de dincolo de ziduri. Porțile se închid, dar lângă ruinele unde s-au făcut săpături e o spărtură în gard. Am să te aștept acolo, CARMILLA
 
Citeam și citeam până când instinctul de filolog s-a trezit brusc din amorțeală. Am luat un pix și, cu degete nesigure, am scris pe marginea îngălbenită fragmentul de pe zidul muzeului: MIR..L. A. Am început să tai și să mut literele mecanic, zâmbind inițial de ceea ce credeam că va fi o simplă coincidență lingvistică menită să o înveselească la următoarea noastră întâlnire. C, A, R, M, I, L, L, A. Însă, pe măsură ce caracterele se așezau în jurul radicalului slav mir, pixul mi s-a oprit pe hârtie. Ecuația se închisese în fața mea cu o exactitate matematică perfectă: numele complet de pe lespede, cel din anul 1298, era MIRCALLA. Îmi era cunoscut acel nume. Îl întâlnisem în lecturile mele, dar nu-mi aminteam exact unde. Am privit fix foaia, lăsând un râs scurt și obosit să-mi scape printre buze. Ce farsă extraordinară a istoriei! Numele ei, Carmilla, era o anagramă perfectă pentru doamna Radu vodă de pe zidul mănăstirii. O potrivire atât de bizară și de frumoasă, încât mi s-a părut cel mai puternic semn că întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare. Destinul ne adusese împreună prin acest joc de oglinzi dinastic. Nu mai aveam răbdare. În ciuda slăbiciunii care îmi tăia genunchii, număram minutele până la miezul nopții. Trebuia să ajung în livadă, să o strâng în brațe și să-i spun despre această coincidență minunată, convins că logica acestei descoperiri o va smulge, în sfârșit, din ghearele vinovăției și ale blestemelor inventate de maica Tudora.
 
A treia noapte în livadă a fost diferită. Ceața se ridicase, lăsând crengile merilor  să se legene  sub un cer curat, de cleștar. Am găsit-o în același loc, o siluetă zveltă, de o frumusețe ireală, așteptându-mă cu pleoapele deja strânse, baricadată în întunericul ei protector. Slăbiciunea mă lăsa fără suflare, dar entuziasmul filologului învinsese oboseala corpului. Am prins-o de umeri, simțind-o tremurând, și i-am șoptit direct la ureche, cu o bucurie aproape copilărească:
— Am găsit numele, Carmilla! L-am descifrat pe marginea biletului pe care mi l-ai dat. Este o simplă ecuație lingvistică, o coincidență de o frumusețe rară care ar trebui să te vindece de toate spaimele maicii Tudora. Numele tău este o anagramă perfectă pentru doamna de pe zid. Carmilla și Mircalla împart exact aceleași litere. Ești legată de trecutul acestui loc printr-un simplu joc al întâmplării, înțelegi? Nu există niciun blestem! La auzul numelui Mircalla, trupul ei a încremenit sub degetele mele, devenind rigid ca piatra muzeului. N-a scos niciun țipăt, n-a avut nicio tresărire de surpriză. În schimb pleoapele i s-au deschis încet. Când ochii aceia, mai negri decât noaptea de dinaintea Genezei, s-au fixat în ai mei, n-am mai simțit durerea din zilele trecute. Nu a mai fost nicio arsură în spatele frunții, niciun junghi în piept. Doar o ușurare bruscă, o eliberare ciudată și rece, de parcă tot fluidul care mă măcinase se întorcea la sursă. În lumina înghețată a lunii, am văzut cum chipul ei de marmură începe să se estompeze. Carmilla știa. Știa de la început cine este și ce poartă în sânge, dar mai știa și legea nescrisă a acestui pământ: că odată rostit în spațiul celor vii, numele ei adevărat, pierdut acum șapte secole, o va proiecta definitiv în neant. Misterul fusese prețul supraviețuirii ei; dezlegarea lui însemna sfârșitul.— Mulțumesc că m-ai ghicit..., a șoptit ea, iar vocea nu mai venea din față, ci părea un ecou purtat de vântul nopții prin toată livada. Sub privirea mea consternată, contururile ei au început să se dezasambleze în mii de particule fine de praf argintiu. Hainele s-au prăbușit goale pe pietrișul rece, într-o grămadă neagră, lăsând în urmă doar parfumul persistent de violete sălbatice și pământ reavăn. Am rămas singur în mijlocul livezii, respirând adânc aerul tare al muntelui. Slăbiciunea îmi dispăruse complet. Corpul îmi era din nou puternic, mintea îmi redevenise lucidă, dar în palmele mele nu mai rămăsese nimic. Doar certitudinea că o iubisem pe doamna de pe zid și că, salvând-o de la uitare prin rigoarea mea rebusistică, o pierdusem pentru totdeauna.
 
 
Dimineața a venit cu o lumină albă, tăioasă. În curte, rânduiala mănăstirii mixte își reluase cursul geometric, indiferentă la noaptea care tocmai se stinsese. Călugării și maicile se mișcau tăcuți între chilii, ca niște piese pe o tablă de șah medievală. M-am întors în muzeu chiar la ora deschiderii și am privit pentru ultima oară fragmentul de perete dezgropat de arheologi. Sub fâșia crudă de lumină care venea de afară, tencuiala din jurul inscripției în slavonă părea că se schimbase. În locul unde se chinuiau literele Mir..l.a, fisura se adâncise într-o noapte. Bucățile subțiri de var se măcinaseră și căzuseră, lăsând piatra complet goală, mută, ștearsă de timp.
 

[Vasilisia Lazăr]

Waw, ați construit o proză fantastică în care erudiția, misterul și erosul se susțin reciproc, iar inscripția medievală nu rămâne simplu decor, ci devine cheia întregii narațiuni. Mi-a plăcut mai ales felul în care fantasticul pătrunde treptat într-o realitate pe care naratorul încearcă mereu s-o explice rațional, până când însăși rigoarea lui îi aduce revelația și, paradoxal, pierderea. «Mulțumesc că m-ai ghicit...» este una dintre acele replici care luminează retrospectiv întreaga poveste. Un text cu atmosferă, suspans și un final foarte frumos închis în cerc: numele recuperat salvează memoria, dar destramă ființa. Iar titlul, titlul spune secretul fără să-l divulge. „Jettatora” trimite la femininul italian al lui jettatore, persoana căreia i se atribuie o privire malefică, aducătoare de nenorocire. Carmilla nu este doar o ființă fantastică a cărei iubire ucide. Privirea este centrul puterii/blestemului ei, iar erotismul și primejdia sunt construite în jurul ochilor. Foarte inspirat titlu! Felicitări din toată inima! M-a răcorit această postare. Reverență!

[nicolae vaduva]

În căutările mele privind viața lui Vlad al III-lea, am descoperit o notă semnată de Peter Haining:

„Stiria Superioară, 1451. La Graz, în regiunile muntoase ale Stiriei Superioare — astăzi provincie a Austriei —, trăia Barbara von Cilli, o femeie frumoasă, mult iubită de Sigismund al Ungariei. Când se afla aproape de moarte, se pare că a fost salvată prin intermediul unui ritual secret conceput de Abramerlin Magul, dar, ca urmare a acestui fapt, a fost blestemată pentru totdeauna. Această femeie a reprezentat sursa de inspirație pentru „Carmilla”, capodopera despre vampiri a autorului irlandez Joseph Sheridan Le Fanu.”

În întreg spațiul Regatului Maghiar, inclusiv pe teritoriul actual al țării noastre, au circulat dintotdeauna legende despre moroi, strigoi și pricolici — formele arhaice și locale ale vampirului occidental.

În încercările mele literare, plasate sub influența lui Théophile Gautier și a parnasianismului gotic, caut să reinventez imaginea deja clișeizată a vampirului clasic. Fie că vorbim de mușcătura tradițională, fie de acul de aur al Clarimondei, scopul meu este să ofer o nouă perspectivă.

Personal, am fost cucerit de povestea lui Le Fanu, „Carmilla”, pe care am transpus-o în Ungro-Vlahia anului 1300, sub identitatea unei jettatora. Cât de mult reușește acest artificiu să ofere o lectură originală, las la aprecierea cititorului. Știți si dumneavoastră, știu și eu, că între dorință și putință se cască uneori distanțe incomensurabile.

Vă mulțumesc pentru lectură și pentru comentariul elogios!

Cu considerație, nicolae

---

Vasilisia Lazăr a spus :

Waw, ați construit o proză fantastică în care erudiția, misterul și erosul se susțin reciproc, iar inscripția medievală nu rămâne simplu decor, ci devine cheia întregii narațiuni. Mi-a plăcut mai ales felul în care fantasticul pătrunde treptat într-o realitate pe care naratorul încearcă mereu s-o explice rațional, până când însăși rigoarea lui îi aduce revelația și, paradoxal, pierderea. «Mulțumesc că m-ai ghicit...» este una dintre acele replici care luminează retrospectiv întreaga poveste. Un text cu atmosferă, suspans și un final foarte frumos închis în cerc: numele recuperat salvează memoria, dar destramă ființa. Iar titlul, titlul spune secretul fără să-l divulge. „Jettatora” trimite la femininul italian al lui jettatore, persoana căreia i se atribuie o privire malefică, aducătoare de nenorocire. Carmilla nu este doar o ființă fantastică a cărei iubire ucide. Privirea este centrul puterii/blestemului ei, iar erotismul și primejdia sunt construite în jurul ochilor. Foarte inspirat titlu! Felicitări din toată inima! M-a răcorit această postare. Reverență!

[Ada Nemescu]

Inspirată această scriere, având de toate: suspans, erotism, mister, tensiune dozată inteligent, personaje bine definite. Chiar și scrisul în culoarea roșie, dovedește că arde mocnit o poveste incendiară.

Felicitări! aDa

[Vasilisia Lazăr]

Vă mulțumesc pentru această generoasă deschidere a atelierului de creație. Cunoscând acum filonul din care a pornit «Jettatora», înțeleg și mai bine construcția textului și intenția de a muta mitul Carmillei într-un imaginar medieval autohton. Tocmai aici cred că artificiul dumneavoastră își câștigă originalitatea: nu prin negarea modelului, ci prin transformarea lui. Iar modestia ultimei dumneavoastră fraze vă onorează; între dorință și putință există, desigur, o distanță, dar literatura adevărată începe adesea tocmai din încercarea de a o străbate. Reverență!

nicolae vaduva a spus :

În căutările mele privind viața lui Vlad al III-lea, am descoperit o notă semnată de Peter Haining:

„Stiria Superioară, 1451. La Graz, în regiunile muntoase ale Stiriei Superioare — astăzi provincie a Austriei —, trăia Barbara von Cilli, o femeie frumoasă, mult iubită de Sigismund al Ungariei. Când se afla aproape de moarte, se pare că a fost salvată prin intermediul unui ritual secret conceput de Abramerlin Magul, dar, ca urmare a acestui fapt, a fost blestemată pentru totdeauna. Această femeie a reprezentat sursa de inspirație pentru „Carmilla”, capodopera despre vampiri a autorului irlandez Joseph Sheridan Le Fanu.”

În întreg spațiul Regatului Maghiar, inclusiv pe teritoriul actual al țării noastre, au circulat dintotdeauna legende despre moroi, strigoi și pricolici — formele arhaice și locale ale vampirului occidental.

În încercările mele literare, plasate sub influența lui Théophile Gautier și a parnasianismului gotic, caut să reinventez imaginea deja clișeizată a vampirului clasic. Fie că vorbim de mușcătura tradițională, fie de acul de aur al Clarimondei, scopul meu este să ofer o nouă perspectivă.

Personal, am fost cucerit de povestea lui Le Fanu, „Carmilla”, pe care am transpus-o în Ungro-Vlahia anului 1300, sub identitatea unei jettatora. Cât de mult reușește acest artificiu să ofere o lectură originală, las la aprecierea cititorului. Știți si dumneavoastră, știu și eu, că între dorință și putință se cască uneori distanțe incomensurabile.

Vă mulțumesc pentru lectură și pentru comentariul elogios!

Cu considerație, nicolae

---

[nicolae vaduva]

Știu să mint doar în povestirile mele. Culoarea textului am ales-o numai pentru că fundalul blogului meu este aproape negru, iar când am copiat fragmentul, s-a copiat cu tot cu formatare. Mă bucur însă dacă acest lucru a adăugat un farmec în plus lecturii.

Tot pe acest blog — Foto-Sinteze —    https://foto-sinteze.blogspot.com/— puteți găsi și articolul de la care a plecat întreaga idee: În căutarea vampirei lesbiene, publicat pe 10 ianuarie. Dacă îl veți citi, o să aveți o privire mult mai clară asupra a ceea ce am vrut să exprim.

Vă mulțumesc din suflet!

Ada Nemescu a spus :

Inspirată această scriere, având de toate: suspans, erotism, mister, tensiune dozată inteligent, personaje bine definite. Chiar și scrisul în culoarea roșie, dovedește că arde mocnit o poveste incendiară.

Felicitări! aDa

[Chris]

foarte frumos misterul acestei povestiri.