Jettatora V

[nicolae vaduva]

Printre primele lucruri pe care le fac dimineața este să aprind televizorul. Cu două cești de cafea în mână, Mirela s-a apropiat:

— Ai dormit bine, te-ai trezit bine... servește cafeaua.

I-am mulțumit, clipind des și aplecând capul. S-a așezat lângă mine, pe marginea patului. Am remarcat distincția naturală cu care ducea la gură ceașca: o ținea deasupra farfurioarei cu trei degete, cu cel mic depărtat ușor, într-un gest de o eleganță înnăscută.
— Pentru azi mai ai vreo surpriză? a întrebat ea, privindu-mă cu un ușor zâmbet à la Gioconda. Nu ți-am spus că Zina, colega mea, a suferit o tragedie? Un accident în care și-au pierdut viața soțul și fetițele ei. Nu știam. După terminarea liceului, drumurile noastre s-au despărțit. M-a invitat după câțiva ani la nuntă, unde m-am dus împreună cu respectivul. Ei s-au mutat apoi în Târgu Jiu și n-am mai ținut legătura...
— Dar nu-mi spui unde mai mergem azi? a schimbat ea brusc subiectul.
— Ai tu vreo idee?
— Eu zic ca până la prânz să ne pregătim pentru cursurile de mâine. Am de verificat câteva notițe și de finalizat o recenzie pentru revista Universitaria. O să folosesc unul dintre calculatoarele tale. Sunt convinsă că și tu ai de lucru pentru cursurile de mâine din amfiteatru. Apoi pregătesc ceva rapid pentru prânz, iar spre seară te invit la o cină și un dans în pădurea Singureni.
— Sună bine. Chiar voiam să-ți spun că mai am de lucru la baza de date privind recunoașterea textelor olografe vechi. Apoi voi fi al tău și numai al tău, în veacul vecilor... Pădurea Singureni? Există așa ceva?
— Da, dragule drag! Este, deci există!

 

Orele au început să curgă una după alta. Îi aranjasem Mirelei un colț de lucru retras în camera de zi, pentru a nu ne deranja reciproc. În timp ce îi instalam calculatorul pe masă și îi potriveam fotoliul, am observat-o puțin abătută.

— Ești bine, Mirela?

— E în regulă, a răspuns ea, deși vocea îi tremura ușor. Mi-am amintit doar că toate lucrurile mele au rămas la respectivul. Ne-am certat cumplit înainte de a pleca. Își adusese aminte că exist... Acum sunt aici, cu tine, și parcă sunt alta. Îmi e greu să realizez cât de mult m-am schimbat într-un timp atât de scurt. Știi, Milu, m-am apropiat de tine ca femeie... ca una care fusese neglijată prea mult timp și care dorea, într-un fel, să se răzbune. N-am crezut nicio secundă că mă voi îndrăgosti atât de mult. Când am trântit ușa în urma mea, am realizat că lumina mea vine de la tine. Te iubesc, Milu! Te iubesc din tot sufletul și te rog să nu mă dezamăgești.

Am strâns-o puternic în brațe. O îmbrățișare, atunci când sufletul o cere, ține loc de un milion de cuvinte.

 

Pe la ora șase seara, am pornit spre Giurgiu, lăsând în urmă orașul pentru liniștea din inima pădurii Singureni. Grădina și aleile domeniului Singureni Manor ne-au primit cu un aer răcoros de mijloc de octombrie, cu miros de frunze ruginii și lemn ars în șemineele exterioare. Printre copaci, umbrele discrete ale cerbilor care treceau agale dădeau locului un aer aproape ireal. Mirela era radiantă în rochia verde pe care o cumpărase cu o zi în urmă, iar eleganța cu care ținea paharul de aperitiv pe terasa de la Paul's Lodge mi-a amintit instantaneu de gestul din zori, cu ceașca de cafea. Cina din acea seară a fost perfectă: frigărui fine de curcan flambate, vin alb Chardonnay de Murfatlar și discuții lejere, lăsând definitiv în calculatoare lucrările de peste zi. Când din sistemul de sonorizare al salonului a început să curgă un blues lent, am luat-o de mână și am condus-o în mijlocul spațiului deschis dintre mese. S-a lipit de mine natural, conjugând pe verticală toate dorințele orizontale. Preț de câteva piese, i-am sorbit parfumul în ritmul pașilor perfect sincronizați. Era prima dată când ieșeam la un local și tot prima când dansam sub priviri de care nu ne mai ascundeam.

— A fost minunat, Milu, a șoptit ea, așezându-și o șuviță rebelă după ureche. Îmi doream de atât de mult timp să fiu... pur și simplu cu tine. Numai cu tine. I-am răspuns printr-o strângere ușoară de mână și am ghidat-o încet dincolo de foaierul elegant al conacului, urcând scările din lemn masiv spre camera noastră boutique. Când am deschis ușa, ne-a întâmpinat atmosfera caldă, inundată de lumina discretă a veiozelor și de parfumul subtil, curat, al lenjeriilor fine. Mobilierul și liniștea deplină de afară creau iluzia că lumea întreagă dispăruse, lăsându-ne doar pe noi doi.

 

Ne-am trezit pe la șase, iar după ce ne-am băut cafeaua la bar și am mâncat câte un croasant, am intrat în mașină și am pornit spre București. Era încă întuneric; un aer jilav de mijloc de octombrie înghițea farurile. În oglinda retrovizoare, am văzut cum o mașină se apropie vertiginos, cu faza lungă aprinsă. N-am apucat să fac niciun gest. O lovitură violentă din spate ne-a proiectat în decor. Ca într-un film cu încetinitorul, am văzut cum parbrizul crapă, apoi explodează în mii de cioburi. Prin golul ușii smulse din balamale, am privit cum trupul Mirelei este aruncat în iarba de pe margine. Din spate, silueta unui jeep a demarat în trombă, pierzându-se în depărtare. În clipa următoare, o durere cumplită mi-a tăiat respirația, iar stele roșii pe un fundal negru mi s-au așezat peste ochi.

 

— Ești norocos, profesore. Altului în locul tău i se cânta „Aleluia” și juca table cu Sfântul Petru.

— Abramelin! Unde, sarea mării, suntem? Ce s-a întâmplat?... Mirela?! Unde e Mirela?...

— Stai tranquilo, puișor. Mirela e bine, are doar câteva contuzii.
— Unde suntem?
— Unde v-a trimis respectivul. Apropo, de ce-i ziceți „respectivul”?
— E ceva din Caragiale. Pamplon. Caută prin memoria ta.
— Ascultă, profesore, că avem timp limitat. Am rezolvat eu totul cu externarea, trebuie să bem dintr-un alt vin. S-au întâmplat multe. Am să ți le spun pe parcurs.
— Tu nu ești în toate mințile. Nu pot merge nicăieri. Am cursuri, o am pe Mirela, le am pe ale mele. Tu le ai pe ale tale. Mai ești și mincinos pe deasupra: m-ai purtat prin tot felul de întâmplări ca să mă minți ca pe ultimul om. Tu ai distrus corpul Carmillei.
— Dacă nu mergi cu mine, o vei pierde și pe Carmilla, și pe Mirela, și pe mine, și totul.
— Nu zău!?... Le trimiți în neant?... Trimite-mă și pe mine. Rămâi cu un pahar de vin în plus.
— Credeam că ești profesor universitar. Unul cu capul pe umeri, dar văd că ai rămas cu ceva sechele pe creier de la accident. Înțelege că nu am timp de glume. O echipă de doisprezece fizicieni cu puteri distructive își caută mentorul.
Simțeam în vocea lui o teamă, deși știam că pentru un executant teama e doar un cuvânt. Nu avusesem frați, surori, rude în general. Părinții mei au murit ca porumbeii: când mama s-a stins, tata i-a supraviețuit doar trei zile după înmormântare. Aveam aproape optsprezece ani și a trebuit să mă descurc singur. M-am dedicat studiilor și carierei. La 31 de ani eram profesor universitar cu doctorat în informatică, având ca teză analiza structurală și recunoașterea automată a tiparelor în manuscrise istorice.
Trăisem aproape singur peste 15 ani. Nu aveam pe cine să pierd decât pe Mirela. Carmilla era „pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci”. Iar de mag și de tot, Dumnezeu cu mila.
— Magule, știi ceva? Ziceai de mine și de Sfântul Petru că trebuia să jucăm table.

La o partidă a sfântului cu Dumnezeu, Cel de Sus mai avea de scos cinci piese, toate la șase, iar Sfântul Petru doar două la unu. Și dă cu zarul Dumnezeu, care practic nu mai avea nicio șansă: cât crezi că a dat? Șapte-șapte. Și Sfântul Petru a spart cutia. Dacă te mai ții de minuni, o să-ți dau cu călimara-n cap. Merg cu tine cu o condiție: să văd ce face Mirela.
— Ți-am spus că e bine. O s-o vezi când trecem prin dreptul salonului ei.
Mi-a pus pe marginea patului un rând de haine.M-am îmbrăcat în tăcere, simțind cum fiecare mișcare îmi testează limitele fizice. Hainele mi se potriveau la fix, un alt mic detaliu straniu pe care am preferat să-l trec sub tăcere, înghițindu-mi întrebările. Abramelin mă aștepta cu mâinile în buzunare, sprijinit de tocul ușii, privind spre coridorul lung, alb și rece.

— Hai, profesore, a mormăit el nerăbdător când am făcut primii pași nesiguri pe linoleum. Am ieșit pe hol. Simțeam în nări mirosul de dezinfectant și medicamente. Am mers câțiva metri, trecând pe lângă saloane cu geamuri matisate, din care răzbăteau gemete înăbușite sau sunetul monoton al unui televizor dat pe posturile de știri ale amiezii. În dreptul salonului 12, Abramelin a încetinit pasul, făcându-mi semn discret cu bărbia. Ochiul de sticlă al ușii lăsa să se vadă interiorul rezervei. Pe pat, cu o fașă subțire în jurul capului, era Mirela. Dormea. Fața îi era palidă, dar liniștită, iar respirația îi ridica pieptul într-un ritm regulat. Pe noptieră, o sticlă cu apă și un măr roșu erau și ele semne de viață reală din decor. Era acolo, fragilă, dar întreagă.

— Ți-am spus eu, a șoptit magul, aproape imperceptibil. Doar câteva contuzii și o sperietură zdravănă. Mâine i se va face externarea. Las-o să se odihnească. De acum, siguranța ei depinde doar de noi. Hai, mașina ne așteaptă la ieșirea de serviciu.

Am ajuns la porțile mănăstirii când amurgul începea să înghită ultimele pete de lumină de pe zidurile de piatră.

— Profesore, a șoptit el cu buzele crispate, trebuie să faci ceva ce n-ai mai făcut niciodată până acum: trebuie să o chemi pe Carmilla. Știi foarte bine că pentru mine n-ar veni; pentru ea, doar sângele tău este o poartă de acces. Nu i-am răspuns. Am pășit pe iarba jilavă, cu ochii închiși, mușcându-mi puternic buza inferioară până am simțit gustul puțin sărat al sângelui. Am chemat în minte numele ei. Când am redeschis ochii, ea era acolo, la capătul rândului de pomi, învăluită în umbra albăstruie a serii, cu aceeași privire cu care îmi petrecuse plecarea din muzeu. Abramelin a înaintat, dar s-a oprit la o oarecare distanță. Carmilla l-a privit direct, iar aerul din jurul ei a început să vibreze ușor.
— Ce vrei, însoțitorule?
— În laboratoarele din Siberia, rușii au forțat sigiliile sarcofagelor. Savanții lor au reușit să trezească toată echipa ta.
Ochii Carmillei au rămas impasibili. S-a întors spre mine și m-a atins cu mâna pe obraz, de parcă ar fi vrut să alunge toate slăbiciunile trupului meu omenesc. Și atunci, parcă toată tristețea și bucuria lumii a coborât peste mine deodată.
— Știu, însoțitorule. Fă-ți datoria. Având propriile corpuri pentru lumea asta nouă, ei pot fi ori diavoli, ori îngeri. De ce ai venit la mine? Vremea mea a trecut.
— Ai fost șefa lor. Ai condus revolta împotriva Consiliului Suprem. Vreau să-ți spun că programatorii și Consiliul și-au revizuit unele hotărâri luate atunci. Au realizat că această lume nouă se va distruge din cauza unor decizii greșite pe care le va lua. Știi și tu că, atunci când te-am urmărit în viitor, am găsit o lume dispersată și arsă. Consiliul ar vrea să-ți folosești abilitățile și să salvați această civilizație.
— Ți-am mai spus. Vremea mea a trecut.
— Dacă nu vrei să te implici, lumea asta va dispărea. E suficient ca unul dintre fizicienii tăi să vrea să se joace de-a Dumnezeu și totul va arde. Și tu vei fi vinovată. Tu i-ai adus aici. La începutul acestei lumi au pus umărul mulți dintre supraviețuitorii de după glaciațiune; au fost zeii lor. Tu ce ai fost sau ce ești? O călugăriță pocăită care crede că păzitul pietrelor dintr-un muzeu o poate spăla de păcate? Spuneai că ai descoperit dragostea. Unde e?

Am tresărit cu gândul la Mirela.

— Magule, a spus Carmilla, întorcându-și încet privirea spre Abramelin, adu-i aici. Ești priceput la făcut noduri temporare în jurul celor pe care îi însoțești. Adu-i pe toți. O să așteptăm aici, în livadă.

Abramelin a dat scurt din cap, semn că înțelesese. N-a mai zis nimic, dar i-am văzut umerii lăsându-se în jos, ca și cum i s-ar fi pus pe ei o stâncă. În secunda următoare, totul a încremenit pentru ca să izbucnească apoi într-un vârtej ce antrena cu el frunze, ramuri, iarbă, tot ce era în jur. Din aerul rece al nopții, douăsprezece ființe cu trăsături perfecte, șase femei și șase bărbați, s-au așezat în jurul Carmillei.
Abramelin a pus în mijloc un glob ce emana o lumină slabă, suficientă cât să se vadă între ei.
— Ați ieșit la suprafață, dragii mei, a început ea cu voce calmă, trecând pe rând prin dreptul fiecăruia. Aveți în față o lume nouă, una apărută după ce ghețarii s-au topit. Natura ne-a luat-o înainte și a repopulat pământul cu ființe asemănătoare nouă. Când ne-am conservat trupurile, credeam că vom avea nevoie de ele pentru supraviețuirea rasei noastre. V-am întrebat atunci pe fiecare dacă vreți să vă alăturați Consiliului și să deveniți una cu el, sau să mă urmați în viziunile mele. Ați fost de acord că fiecare ființă vie are dreptul la propria libertate.

Mă uitam la Carmilla, la tânăra de o frumusețe înfiorătoare, cea care trăise cu mine în căpița de fân trei nopți de dragoste de nedescris. Era acum statuară, un lider învăluit de lumină. Era și forță, dar și fragilitate.

— Iată-vă aici! Eu v-am adus, eu sunt răspunzătoare de destinul vostru. Oamenii aceștia au reușit să dezlege taina conservării noastre. Sunt la un nivel tehnologic suficient de avansat, dar trăiesc într-o societate blocată în lăcomie, condusă de politicieni absurzi și de interese meschine. Sunt gata să se bage singuri într-un război global pentru resurse pe care oricum le irosesc. Poluează totul și inventează tehnologii pe care nu au mintea să le controleze. Civilizația asta e ca un tren care gonește orbește spre prăpastie.

S-a oprit un moment, lăsând cuvintele să se aștearnă peste fețele lor.

— Dar au și ceva ce noi n-am cunoscut: au sentimente. Noi ne-am blocat între contradicții, între cald și rece, între bine și rău. Ei le combină într-un fel aparte. Unul pe care îl veți descoperi și voi. Și odată cu el, veți redescoperi motorul vieții: dragostea. V-am chemat aici să vă dau o ultimă direcție: mergeți în lumea lor, intrați în rețelele lor de date, în laboratoare, în marile centre de decizie economică și politică. Deveniți o frână nevăzută. Blocați-le deciziile aberante, sabotați-le pornirile distructive și ghidați-le subtil tehnologia spre supraviețuire, nu spre distrugere. Faceți-i să creadă în idealul pentru care noi am luptat: o lume liberă în care fiecare să aibă locul lui. Mergeți.

Siluetele celor douăsprezece ființe au dat scurt din cap și, după ce s-au îmbrățișat cu toții, au început să se strecoare printre pomi, pierzându-se în noapte. Abramelin m-a bătut ușor pe umăr și, fără să spună un cuvânt, s-a îndepărtat și el.

Rămăsesem cam cum eram de o bună bucată de vreme: căzut din lună. Nu puteam să-mi revin, când am simțit cum mâna Carmillei o prinde pe a mea.

— Iubitule, dragul meu drag, te-am reținut pentru o destăinuire. Fata Mariei Tomay și a lui Radu Negru Vodă, cea care e în trupul acesta și al cărei sânge curge și prin venele tale, cere dreptul la propria ei existență. Eu voi pleca în fața Consiliului pentru a-mi justifica alegerile, dar o parte din mine va rămâne aici, în preajma ta. Iubirea Mirelei este, de fapt, iubirea mea, dragul meu drag. Să nu uiți: voi fi lângă tine mereu

până în veacul vecilor.

 

 

Simțeam cum mâna ei mă strânge din ce în ce mai tare. Am deschis brusc ochii și am văzut-o pe Mirela făcând gesturi disperate spre ușă, de unde o asistentă și un doctor s-au repezit imediat asupra mea.

— S-a trezit! S-a trezit!... Și-a revenit din comă!... Milu!... Milu, iubitule, dragul meu drag...

---

---

[Vasilisia Lazăr]

Pentru că nu mă simțeam prea bine, am zis să comentez de pe telefon, din pat. Și după ce am făcut un comentariu kilometric, din greșeală, am dat pagina Însemnelor la gunoi cu tot cu comentariu. După ce mai pierdusem în prealabil un alt comentariu, dar acolo nu scrisesem atât. Am zis că înnebunesc. Am comentat două ore. Îmi vine să plâng. Mă duc la computer, dar nu știu dacă voi mai putea reconstitui analiza la fel. :((((

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Văduva, acum pot spune ceea ce nu am putut spune la finalul părții a patra: de data aceasta am simțit sfârșitul, încheierea. Cele douăsprezece ființe dau un rost sarcofagelor care atunci deschideau povestea spre o continuare, iar Carmilla își încheie propriul arc: din ființa stranie și primejdioasă de la început ajunge să descopere tocmai ceea ce îi lipsea lumii din care provenea – dragostea și responsabilitatea față de celălalt. Mi-a plăcut îndeosebi revenirea la ideea dreptului la propria existență, pentru că ea duce fantasticul spre o întrebare profund omenească. Dar cel mai reușit mi se pare finalul. Trezirea lui Milu din comă ne-ar permite, pentru o clipă, să credem că totul s-a petrecut numai în mintea lui. Dar mai apoi Mirela spune «iubitule, dragul meu drag», exact formula Carmillei, și certitudinea se destramă. Ați lăsat fantasticului ultima replică și bine ați făcut. Am în continuare impresia că unele explicații ar putea fi condensate și că, pe alocuri, povestea câștigă mai mult atunci când nu ne spune totul. Dar acestea sunt observații de cititor atent, nu rezerve față de construcția de ansamblu. 

Jettatora V era necesară. Acum sunt și mai convinsă de asta. Și foarte bine că nu ați abandonat-o. Partea a IV-a se termina cu nouă sarcofage și cu Mirela rostind formula Carmillei. Era o deschidere, nu un final. Aici închideți tocmai firele care rămăseseră suspendate.

Începutul este voit domestic și lent: cafeaua, munca la calculatoare, mărturisirea Mirelei, Singureni, cina, dansul. Aproape că te întrebi: unde s-a dus Jettatora? Apoi accidentul rupe brutal această normalitate și Abramelin îl smulge iar pe Milu din viața obișnuită. Accidentul este foarte bine plasat. Și acum înțelegem de ce „respectivul” nu fusese scos complet din ecuație: reapare indirect ca amenințare. Numai că aici am o întrebare editorială: dacă jeepul este într-adevăr al soțului/fostului soț ori accidentul este provocat de el, firul rămâne insuficient rezolvat. Abramelin spune „Unde v-a trimis respectivul”, dar povestea pleacă imediat spre miza cosmică. Eu ori aș mai pune un indiciu, ori aș renunța la insinuarea atât de precisă.

Apoi vine ceea ce așteptam: cei doisprezece. Aici ideea este foarte bună. Celelalte sarcofage nu sunt doar un artificiu pentru încă un episod; devin vechea echipă a Carmillei. Și Carmilla se transformă definitiv. De la femeia fatală a filiației Le Fanu la lider al unei civilizații dispărute, apoi la ființă care descoperă ceea ce civilizației ei îi lipsea – sentimentul.

Discursul Carmillei despre politicieni absurzi, lăcomie, resurse, poluare, război global, tehnologie și centre de decizie spune foarte explicit mesajul autorului. Eu aș fi lăsat cele douăsprezece ființe să intre în lumea contemporană și aș fi sugerat misiunea lor prin câteva propoziții. Fantasticul câștigă când cititorul este obligat să completeze puțin singur.

Mai e ceva interesant. Aici, dumneavoastră mutați povestea aproape din fantastic în science-fiction cu miză utopică. Cei doisprezece vor infiltra rețelele de date, laboratoarele și centrele de putere ca o „frână nevăzută” a autodistrugerii umane. E o idee fertilă, dar deschide din nou un univers enorm. :)) Dacă vreți cu adevărat să puneți punct, trebuie să rezistați tentației de a ne povesti ce face fiecare dintre cei doisprezece. Altfel avem Jettatora VI–XVII. :)) Nu că nu ne-ar surâde. Poate facem de un roman, în final (la care mi-ar plăcea să-i scriu prefața). :)

Iar finalul mi se pare genial. Noi observaserăm în partea a IV-a formula repetată: „iubitule, dragule drag” (Carmilla → Mirela). Ne-ați confirmat apoi că Mirela „adoptase” o parte din Carmilla. Acum faceți pasul definitiv: „Iubirea Mirelei este, de fapt, iubirea mea...” și apoi: „voi fi lângă tine mereu până în veacul vecilor.” După care Milu deschide ochii din comă, iar Mirela spune: „Milu, iubitule, dragul meu drag...” Asta e excelent construit, pentru că în ultima secundă strică certitudinea întregului episod. Cât din ceea ce tocmai am citit s-a întâmplat? Milu a plecat realmente din spital cu Abramelin? A ajuns la mănăstire? Au apărut cei doisprezece? A vorbit cu Carmilla? Sau totul s-a petrecut în comă? Numai că Mirela rostește exact formula Carmillei. Prin urmare, cititorul nu poate închide explicația cu „a visat”. Rămâne acea mică fisură prin care fantasticul intră iar în realitate. Aici, da. Aici simt final. Și mai frumos, vă întoarceți la problema identității. Carmilla spune că fata Mariei Tomay și a lui Radu Negru Vodă, ființa umană din trupul pe care îl ocupă, își cere „dreptul la propria existență”. Deci după atâtea corpuri, energii, parazitări și treceri temporale, povestea ajunge la o întrebare foarte omenească: cine are dreptul asupra unei vieți? Grozav!

Și poate că cea mai simplă dovadă că povestea dumneavoastră și-a câștigat cititorul este aceasta: acum, când s-a terminat, îmi pare rău că s-a terminat. Pentru că, fără să vreau, am început să locuiesc în poveastea aceasta. 

Dar poate nu s-a terminat... :)

Reverență!

[nicolae vaduva]

Cineva m-a întrebat ce rost are Zina în poveste. Am introdus personajul pentru a-i oferi lui Milutin posibilitatea de a rămâne singur la întâlnirea cu Carmilla. Apoi, comentariul Mirelei vrea să ofere un motiv călugăriei ei. Pe parcursul povestirii m-a urmărit o problemă morală: aceea a unei relații extraconjugale. Mi s-a părut insuficient argumentul că femeia era neglijată și am încercat să-l fac pe respectivul un tip iresponsabil.

Unul dintre cele mai reușite scenarii de film mi s-a părut a fi Iisus din Nazaret, scris de Anthony Burgess, Suso Cecchi d'Amico și Franco Zeffirelli, cel din urmă fiind și regizorul. Cu puține excepții, scenariul vrea să împace realul cu misticul. În mărturisirile sale, Zeffirelli spune că scena finală a filmului a improvizat-o din câteva secvențe ce nu aveau legătură cu ce s-a vrut inițial. Iar mie scena mi s-a părut cea mai mare reușită a filmului. Uneori, frumosul iese din ceea ce nu gândești.

Am vrut un final asemănător acelei scene, cu un discurs al Carmillei actualizat zilelor noastre, dar nu știu cât de mult am reușit. Mai sunt multe alte lucruri de urmărit și pe care le aveam în gând inițial. Aș fi vrut să dezvolt mai mult personajul Radu Vodă și legătura acestuia cu Tocomerius. Poate într-o altă poveste. Mulțumesc!

---

Vasilisia Lazăr a spus :

Domnule Văduva, acum pot spune ceea ce nu am putut spune la finalul părții a patra: de data aceasta am simțit sfârșitul, încheierea. Cele douăsprezece ființe dau un rost sarcofagelor care atunci deschideau povestea spre o continuare, iar Carmilla își încheie propriul arc: din ființa stranie și primejdioasă de la început ajunge să descopere tocmai ceea ce îi lipsea lumii din care provenea – dragostea și responsabilitatea față de celălalt. Mi-a plăcut îndeosebi revenirea la ideea dreptului la propria existență, pentru că ea duce fantasticul spre o întrebare profund omenească. Dar cel mai reușit mi se pare finalul. Trezirea lui Milu din comă ne-ar permite, pentru o clipă, să credem că totul s-a petrecut numai în mintea lui. Dar mai apoi Mirela spune «iubitule, dragul meu drag», exact formula Carmillei, și certitudinea se destramă. Ați lăsat fantasticului ultima replică și bine ați făcut. Am în continuare impresia că unele explicații ar putea fi condensate și că, pe alocuri, povestea câștigă mai mult atunci când nu ne spune totul. Dar acestea sunt observații de cititor atent, nu rezerve față de construcția de ansamblu. 

Jettatora V era necesară. Acum sunt și mai convinsă de asta. Și foarte bine că nu ați abandonat-o. Partea a IV-a se termina cu nouă sarcofage și cu Mirela rostind formula Carmillei. Era o deschidere, nu un final. Aici închideți tocmai firele care rămăseseră suspendate.

Începutul este voit domestic și lent: cafeaua, munca la calculatoare, mărturisirea Mirelei, Singureni, cina, dansul. Aproape că te întrebi: unde s-a dus Jettatora? Apoi accidentul rupe brutal această normalitate și Abramelin îl smulge iar pe Milu din viața obișnuită. Accidentul este foarte bine plasat. Și acum înțelegem de ce „respectivul” nu fusese scos complet din ecuație: reapare indirect ca amenințare. Numai că aici am o întrebare editorială: dacă jeepul este într-adevăr al soțului/fostului soț ori accidentul este provocat de el, firul rămâne insuficient rezolvat. Abramelin spune „Unde v-a trimis respectivul”, dar povestea pleacă imediat spre miza cosmică. Eu ori aș mai pune un indiciu, ori aș renunța la insinuarea atât de precisă.

Apoi vine ceea ce așteptam: cei doisprezece. Aici ideea este foarte bună. Celelalte sarcofage nu sunt doar un artificiu pentru încă un episod; devin vechea echipă a Carmillei. Și Carmilla se transformă definitiv. De la femeia fatală a filiației Le Fanu la lider al unei civilizații dispărute, apoi la ființă care descoperă ceea ce civilizației ei îi lipsea – sentimentul.

Discursul Carmillei despre politicieni absurzi, lăcomie, resurse, poluare, război global, tehnologie și centre de decizie spune foarte explicit mesajul autorului. Eu aș fi lăsat cele douăsprezece ființe să intre în lumea contemporană și aș fi sugerat misiunea lor prin câteva propoziții. Fantasticul câștigă când cititorul este obligat să completeze puțin singur.

Mai e ceva interesant. Aici, dumneavoastră mutați povestea aproape din fantastic în science-fiction cu miză utopică. Cei doisprezece vor infiltra rețelele de date, laboratoarele și centrele de putere ca o „frână nevăzută” a autodistrugerii umane. E o idee fertilă, dar deschide din nou un univers enorm. :)) Dacă vreți cu adevărat să puneți punct, trebuie să rezistați tentației de a ne povesti ce face fiecare dintre cei doisprezece. Altfel avem Jettatora VI–XVII. :)) Nu că nu ne-ar surâde. Poate facem de un roman, în final (la care mi-ar plăcea să-i scriu prefața). :)

Iar finalul mi se pare genial. Noi observaserăm în partea a IV-a formula repetată: „iubitule, dragule drag” (Carmilla → Mirela). Ne-ați confirmat apoi că Mirela „adoptase” o parte din Carmilla. Acum faceți pasul definitiv: „Iubirea Mirelei este, de fapt, iubirea mea...” și apoi: „voi fi lângă tine mereu până în veacul vecilor.” După care Milu deschide ochii din comă, iar Mirela spune: „Milu, iubitule, dragul meu drag...” Asta e excelent construit, pentru că în ultima secundă strică certitudinea întregului episod. Cât din ceea ce tocmai am citit s-a întâmplat? Milu a plecat realmente din spital cu Abramelin? A ajuns la mănăstire? Au apărut cei doisprezece? A vorbit cu Carmilla? Sau totul s-a petrecut în comă? Numai că Mirela rostește exact formula Carmillei. Prin urmare, cititorul nu poate închide explicația cu „a visat”. Rămâne acea mică fisură prin care fantasticul intră iar în realitate. Aici, da. Aici simt final. Și mai frumos, vă întoarceți la problema identității. Carmilla spune că fata Mariei Tomay și a lui Radu Negru Vodă, ființa umană din trupul pe care îl ocupă, își cere „dreptul la propria existență”. Deci după atâtea corpuri, energii, parazitări și treceri temporale, povestea ajunge la o întrebare foarte omenească: cine are dreptul asupra unei vieți? Grozav!

Și poate că cea mai simplă dovadă că povestea dumneavoastră și-a câștigat cititorul este aceasta: acum, când s-a terminat, îmi pare rău că s-a terminat. Pentru că, fără să vreau, am început să locuiesc în poveastea aceasta. 

Dar poate nu s-a terminat... :)

Reverență!