IUS şi ISA . XXXV .

[Emil Dumitru]

          Trecuseră doar două zile de la aflarea tristei veşti, şi Maria împreună cu Marius se aflau în avionul spre Bucureşti. Băiatul, observă ea în avion – mirată că zborul nu-l înveselise – era şi acum puţin trist, cum dealfel, fusese tot drumul spre aeroport. Mai observase şi alte chestii cam nefireşti în comportamentul lui în ultimele două zile, dar cuprinsă de febra plecării, nu le dăduse prea mare importanţă. Totuşi îi atrăsese în mod expres atenţia că, în ultimul timp, nu se despărţise de o minge nouă, iar la plecare, în geanta lui, el pusese o cutie, la fel de nouă, cutie pe care ea n-o mai văzuse până atunci.

      − Te simţi bine, dragul meu? îl întrebă mângâindu-l uşor pe creştet.

      − Da, mami.

      − Nu mă minţi? Văd că eşti foarte trist, nu cumva, îţi face rău avionul?

      − Nu… adică, nu ştiu.

      − Simţi ceva ameţeală sau rău de la burtică?

      − Nu, mami.

      − Atunci, ce ai? Care este motivul?

      − Nu ştiu.

      − Nu ştii! Vreau să te întreb ceva, continuă ea mângâindu-l pe păr, în ultimul timp, mai precis, în ultimele două zile, am fost foarte ocupată şi am omis să te întreb. De unde ai mingea asta nouă, de care nu te-ai despărţit nici când ai dormit?

      − De la… de la un prieten, mormăi el ferindu-şi privirea.

      − Un prieten!? încercă Maria să-l imite. Şi în cutia aceea nouă, pe care ai pus-o în geanta ta, ce ai?

      − Am… am o pereche de ghete.

      − Ghete!? Ce fel de ghete?

      − Ghete de fotbal.

      − Şi, mă rog, de unde le ai?... Cine ţi le-a dat, tot acelaşi prieten?

      Marius lăsă capul în jos şi nu mai spuse nimic. Maria continua să-l privească foarte insistent, aşteptând un răspuns. Copilul mângâind mingea, ridică ochii spre ea, parcă implorând iertare.

      Brusc o fulgeră un gând:

      − Nu cumva, nenea acela, lustragiul, e prietenul misterios care ţi-a dat toate acestea?

      Din privirea lui şi tremurul uşor al bărbiţei, Maria înţelese totul, apoi îl auzi mai mult şoptind:

      − Da, nenea lustragiul.

      − Da!? Şi, mă rog, aseară de ce nu mi-ai spus? De ce nu mi-ai spus aşa de la tine, din propria ta iniţiativă?

      − Mi-a fost teamă… să nu mă cerţi.

      − Bine! Să ştii că m-am supărat pe tine! Apoi Maria fulgerată de un gând se întoarse către el: Sunt sigură că i-ai spus şi unde plecăm, aşa e?

      − Da, mami, i-am spus… Nu trebuia să-i spun, mami? Dar  cine e nenea lustragiul?

      Întrebarea avu efectul unui pumn bine plasat, primit drept în bărbie, care, în prima fază te paralizează şi apoi te face să pluteşti – chiar, spun unii – să vezi şi steluţe verzi. Probabil că trecuseră secunde bune de când îl tot privea fix, căci îi vedea buzele mişcându-se, semn că-i spunea ceva, dar ea încă paralizată de întrebare, nu auzea şi nu pricepea nimic. Simţi apoi cum, ceva, o strânge şi o mişcă cam brutal de antebraţ. Îl vedea ca prin ceaţă. Uşor, uşor, îşi reveni.

      − Mami, vorbeşte! De ce nu mai vorbeşti? Cine e nenea lustragiul? desluşi ea cu greu întrebarea lui, continuând să-l privească.  

      − Nu ştiu, puiul meu, de unde vrei să ştiu eu, cine e… nenea lustragiul! Un om, un străin care ţi-a făcut o surpriză, îndeplinindu-ţi o dorinţă.

      Ce să-i mai spună copilului? Nu era ferm convinsă şi nu ştia în mod  sigur dacă nenea lustragiul e sau nu, Luis.

      Deodată, Marius ridică privirea spre ea şi-l auzi spunând:

      − Mami, prietenii mei, după ce a murit tata, mi-au spus că… se opri, apoi cu vocea şi mai slabă continuă: că Michel nu a fost tatăl meu de… de adevăratelea, aşa e?

      Nici nu-şi revenise prea bine, că altă lovitură şi mai directă şi mai bine plasată decât prima, exact în plexul solar, venise şi mai ucigătoare. Trase adânc aer în piept, inspirând și expirând, o dată, de două ori, încercând să-şi regleze bătăile inimi. După câteva momente, răsuflă puțin uşurată – cel puţin pentru moment scăpase de prima întrebare – și încercând să-şi ordoneze gândurile, vorbi:

      − Of, dragul meu… prietenii tăi!? Ce ştiu prietenii tăi? De unde să ştie ei acest amănunt! răspunse ea mai mult în şoaptă, ridicându-şi mâna spre fruntea lui, începând să-i  aşeze, mai mult mângâindu-l, firele rebele de păr de pe frunte. Privirea i se opri asupra ochilor. Dacă în urmă cu ceva timp, suporta fără să clipească privirea lui inocentă, acum, nu rezistă mai mult de câteva secunde. Văzuse şi simţise acut în ochii lui, multă încărcătură emoţională, multă sete de a şti adevărul. Şi mai trăi, ceva dintr-un trecut foarte îndepărtat: tot aşa o privea şi Luis când dorea un răspuns sau altceva de la ea. Trase iarăşi adânc aer în piept şi-şi scutură uşor capul. Simţea că de data asta nu mai are scăpare și: trebuie să-i spun adevărul. Odată ş-odată, tot o să afle, tot o să trebuiască să-i spun. Să-i spun chiar tot adevărul?  se pomeni ea întrebându-se.

      − Este adevărat mami? Spune-mi, te rog frumos, este adevărat? n-o slăbi el, folosind şi formula magică, ştiind că astfel obţine răspunsul mai repede.

Maria îl mai privi tăcută, încă preţ de câteva clipe, apoi, luându-şi inima în dinţi, spuse dintr-o răsuflare:

      − Da, dragul meu puiuţ, este adevărat. Michel nu a fost tatăl tău natural sau adevărat, cum zici tu, dar ţi-a fost ca un tată adevărat, şi asta, te rog, să nu uiţi niciodată!

      − Dar cine e tatăl meu adevărat? veni întrebarea promptă a copilului.

      Mâna ei se opri brusc din mângâiere. Câteva secunde, ochii lor se întâlniră iarăşi. Inocenţa din privirea copilului, pur şi simplu o tulburară pe Maria. Din ea se născuse acum ceva greu de descris în cuvinte: o sete, o dorinţă şi mai mare, nestăvilită de aflare a adevărului. Poftim de rezistă la o asemenea privire, şi poftim de răspunde la asemenea întrebare tulburătoare… poţi să  minţi sub vraja acestei priviri pure, inocente? 

      Trecu un timp, mai mult şoptind, ea spuse:

      − …Of, Doamne, a fost altcineva.

      − Cum, altcineva!? Cum îl cheamă? o întrebă el şi mai curios.

      − Când erai tu mic, tatăl tău adevărat, ne-a părăsit, începu ea ocolind răspunsul. Şi-a luat lumea-n cap şi a plecat. Maria tăcu şi aranjându-i bretonul, mai spuse: Puiul meu, acum odihneşte-te. Mai avem mult de mers, am să-ţi povestesc mai târziu…

      − De zburat, nu de mers.

      − Bine, isteţule, de zburat, cum spui tu. Acum culcă-te! Dar vreau să mai adaog ceva: să nu crezi că ne-a părăsit, că nu te mai iubea pe tine! Aşa a vrut el să plece, aşa a dorit el, să facă o schimbare în viaţa lui.

      − Mami, crezi că mă mai iubeşte şi acum?

      Maria zâmbi uşor trist şi-şi mută privirea spre hublou. Avionul zbura pe deasupra unor nori, creindu-ți impresia că era susținut de ei.

      − Desigur, dragul meu, că te mai iubeşte, doar e tatăl tău, nu? Mereu taţii şi-au iubit fii! Cel puţin aşa am citit în manualele de specialitate,  continuă ea în gând.

      − O să-l cunosc la Bucureşti?

      − Nu ştiu, dragul meu! Poate că da! Acum, hai culcă-te că poate deran…

      − De ce-mi spui să mă culc? Nu-mi este somn.

      − Bine, atunci taci că deranjezi. Nu vezi că cei din jurul nostru vor să doarmă?

      Marius îşi ascultă mama, se aşeză mai comod şi închise ochii. Nu după mult timp, nişte secvenţe, imagini foarte scurte aşa ca în desenele lui animate, începură să se deruleze în mintea lui. Erau frânturi de imagini din trecut, din copilărie şi din ce în ce mai clare. Deodată, în faţa ochilor lui se derulă scena, când, mama lui avea ochii închişi, sta nemişcată, era culcată pe jos iar din nas şi buze îi curgea mereu, lichidul acela roşu, cald şi lipicios. În mintea lui de copil, rămăsese adânc întipărită această scenă, cu mama care nu răspundea la strigătele lui şi spatele acela mare, al bărbatului, care părăsea încăperea. Deschise ochii brusc şi zgâlţâind-o puternic de mână, o întrebă:

      − Cum îl chemă? Spune-mi, cum îl chemă pe el?

      O zgâlţâise atât de tare, cu o putere nebănuită pentru vârsta lui, încât Maria se sperie şi încercă mai întâi să-l liniştească, văzându-l aşa de agitat.

      − Dragul meu, mai speriat! Te rog, linişteşte-te. Dacă vrei să-ţi spun, te rog, să te calmezi și să vorbești mai încet.

      Marius se opri din zgâlţâit, dar rămase cu mâinile prinse de braţul ei. 

      − Îl cheamă… şi Maria se opri. Simţise brusc un nod în gât şi că nu mai are aer. Parcă spaţiul din jurul ei se micşorase instantaneu. În definitiv, de ce să nu-i spun? Cândva tot va afla numele lui, sigur de la altcineva, şi atunci se va supăra pe mine. Trase adânc aer în piept, vrând parcă să inspire tot aerul din avion şi dintr-o răsuflare spuse, închizând ochii: Îl cheamă Luis. Simţise o uşurare, o descătuşare, o eliberare, parcă scăpase de cea mai grea povară din lume.

      − Luis!?... Şi unde este el acum?

      − Nu știu, dragul meu.

      − Este acolo la… Bucureşti, ne aşteptă acolo?

      − Nu ştiu, dragul meu, dar nu cred că este la Bucureşti! şi oftă adânc. Nici eu nu ştiu unde este acum, chiar de mulţi ani… nu  ştiu unde e.

      − Mami, îmi amintesc de cineva… de cineva care ţipa mult la tine, el este Luis?

      − Cine ştie ce desene animate ai tu în cap.

      − Acum nu am desene animate în cap! spuse el bosumflându-se uşor. Nu, eu îmi amintesc de un bărbat care ţipa la tine! El era tatăl meu adevărat, el era… Luis?

      Nu îi răspunse, nu putuse să-i spună ceva categoric, deoarece nu ştia ce bărbat şi ce imagine avea el în cap!

      − Povestește-mi ce-ți amintești, poate așa voi reuși să-ți răspund.

      Și Marius, cu lux de amănunte, îi povesti scena.

      Uimită de exactitatea celor povestite de copil, îşi mută privirea spre hubloul avionului, deoarece îşi simţise ochii inundaţi de lacrimi şi îi era ciudă că nu-şi putea stăpâni plânsul. Prin hublou nu văzu decât un nor pufos şi alb în depărtare, care părea că pluteşte suspendat de razele soarelui. Brusc o cuprinse o stare de ciudă când conştientiză că gândul îi rătăcea prin trecut, căutându-l pe Luis, undeva prin lume, și imaginea lui prinse formă în mintea ei instantaneu. Uneori, ceva din mediul înconjurător, un fragment dintr-o melodie, o floare – şi întotdeauna când vedea un trandafir alb – declanşau imagini complexe, fragmente mai scurte sau mai lungi, triste sau mai puţin triste, din scurta ei perioadă petrecută alături de Luis, așa și acum norul acela o dusese cu gândul la el. După un timp, se întoarse spre copil – el o privea tăcând, încă mai aştepta răspunsul ei.

      − El este tatal meu?

      − Dragul meu pui, având în vedere că tu îți amintești cu atâta exactitate totul, înclin să cred că da, el este tatăl tău.

      − Povestește-mi mai multe despre el.

      − Am să-ți povestesc altă dată, nu pot acum, nu mă simt prea bine, acum încearcă să dormi, te rog!

      − Da, mami! și Marius închise ochii, strângând cu putere mingea la piept.

      - va urma -

[Corina Militaru]

Momentul adevarului pentru copil, dar doua aspecte mi se par neveromile. Unul ca Maria nu a observat cadourile primite de puiul ei, mai ales ca, deducem din capitolele precedente ca era foarte atenta in privinta aceasta. Apoi faptul ca Luis cel mic ar fi putut crede ca Michel a fost tatal lui natural. Daca imi amintesc bine Marius era destul de marisor cand au fost primiti de Michel. Poate ma insel deoarece citesc pe bucatele, tu ai imaginea de ansamblu mai clara. Te gandesti si vezi daca este cazul sa ma iei in seama. :)

Aici as reformula:  "Poftim, de rezistă la o asemenea privire, şi poftim de răspunde la o asemenea întrebare tulburătoare… poţi să  minţi sub vraja acestei priviri pure, de copil?"

Episodul este scris cu sensibilitate si, cred, ne pregateste pentru intrarea in scena a tatalui(Luis). Nerabdatoare in continuare.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

De aici început şi pentru mine noutatea. Un capitol psihologic, bine scris. Prin amintiri, trăiri, simţiri nostalgice şi curiozitate de copil. Adică, mai mult decât curiozitate - presupunere, bănuială. Se spune că apropierea de sânge dă năvală cu telepatia, mai ales la copii.

''cu o putere nebănuită pentru vârsta lui,'' - cred că nu ar prisosi să ne spui chiar vârsta copilului, Emil. Eu cel puţin sunt în ceaţă dacă nu cunosc spaţiul teporar al unei acţiuni. Ai spus doar câţiva ani, de fiecare dată, raportându-te la Maria. Este necesar chiar, copiii merg la şcoală, este foarte importantă vârsta lor.

În rest, nimic de cârcotit, textul este curat, scris impecabil, în stiul tău cu amănunte la clipă, poate uneori exagerat, drep pentru care ai repeţat unele expresii.

Am citit cu deosebită plăcere, iar curiozitatea de acum începe.

Sofy