IUS şi ISA . XXXIV .

[Emil Dumitru]

            A doua zi, în timp ce Maria era preocupată cu „împachetatul” amintirilor, Marius ieşind în stradă după minge, îl zări pe Luis. Alergă spre el, şi-i spuse:

      − Bună ziua, nene lustragiule! Ce bine că te-am văzut! Trebuie să-ţi spun că nu mai este nevoie să-mi faci surpriza aceea.

      Luis îl privi mirat.

      − De ce!? Ce s-a întâmplat, nu-ţi plac surprizele? Eu când eram ca tine, adoram surprizele!

      − Îmi plac şi mie, dar voi pleca cu mami, cât de curând la… la Bucu… am uitat cum a spus unde mergem!

      − Cumva, a spus, Bucureşti?

      − Da, aşa a spus, că mergem la Bucureşti.

      − Mergeţi în vacanţă sau în vizită?  întrebă el şi mai uimit.

      − Nu ştiu! Mami mi-a spus că bunicul meu e în comă, e… e aşa ca un om care doarme, ştii?

      E bolnav  Mihai! realiză Luis.

      − A, da, ştiu! Deci… nu plecaţi de tot! Vă întoarceţi, nu-i aşa?

      − Nu ştiu, nene!

      Luis reflectă câteva momente:

      − Atunci, hai să mergem acum să cumpărăm amândoi surpriza?

      − Nu pot să merg, nene! Eşti un străin şi mami nu-mi dă voie să vorbesc cu străinii, nici să merg cu ei.

      − Bine, atunci am să mă duc singur! Voi reveni foarte repede.

      − Ok ! şi Marius făcu stânga-mprejur şi-o rupse la fugă.

      Luis rămase în loc privindu-l cum alergă.

 

 

      Spre seară, Maria terminase cu împachetatul. Tocmai închidea fermoarul celui de-al doilea geamantan, când, auzi o bătaie scurtă în uşă:

      − Intră, te rog!

      − Maria, te caută domnul notar şi încă doi domni! o informă Connie. 

      − Ok! Pofteşte-i în biroul meu, apoi pregăteşte şi adu-mi, te rog, trei cafele – se opri, privi ceasul de pe birou – ba nu, chiar patru, pentru că în mod sigur o să mai vină cineva, pune şi o şampanie din rezerva specială, ştii tu din care, la frapat, poate, cine ştie, va fi nevoie de ea.

      − Da, imediat! spuse Connie, foarte mirată. Dar ce se întâmplă? îndrăzni ea să întrebe.

      − Draga mea, toate la timpul lor, şi nu te impacienta, am să-ţi spun la momentul oportun ce se întâmplă, acum, hai grăbeşte-te, domnii aşteaptă.

      Rămasă singură, Maria se opri în faţa oglinzii, privindu-se o clipă de sus şi până jos. Nu-i plăcu cum era îmbrăcată şi se hotărî să se schimbe. Deschise dulapul cu haine, iar privirea îi fu atrasă ca de un magnet de cele două rochii: cea roşie şi cea albastră. Le mângâie simţind cum i se umezesc ochii şi mâna i se opri asupra celei roşii, o alese cu inima cât un purice – fiindu-i teamă că nu o mai încape – dar totodată, fiind sigură, că de acolo de sus, din ceruri, Michel o urmărea, iar dacă ar fi fost lângă ea, în mod sigur ar fi sfătuit-o s-o aleagă  pe aceasta.                                                        

      Auzi voci şi paşi pe scară, semn că cei trei erau conduşi de Connie, în biroul ei. După ce-şi puse rochia – răsuflase uşurată: o încăpuse! – acum, în oglindă, îşi aranja părul, încă bogat şi mătăsos, admirându-se de sus și până jos, oprindu-se mai insistent asupra rochiei. O îmbrăca pentru a treia oară şi încă îi venea bine: am îmbrăcat-o pentru două evenimente foarte importante din viaţa mea, şi chiar mi-a purtat noroc trăind clipe minunate alături de Michel!  Acum, pentru alt eveniment, în mod sigur alt început!… Of, viaţa asta ca o roată!

      O bătaie scurtă în uşă, o făcu să tresară.

      − Da.

      − A mai venit un domn, spuse Connie, de cum băgă capul pe uşă.

      − Bine, pofteşte-l şi pe dumnealui, tot la mine în birou.

      − Da, Maria, dar…

      − Connie, te rog, nu insista! Ai să vezi, c-o să fie bine! Am să-ţi explic mai târziu totul, acum fă, te rog , ce ţi-am spus.

      Maria, după ce auzi cum coboară Connie treptele, ridică receptorul şi formă un număr scurt:

      − Alo, Paul?

      − Da, doamna Maria.

      − Paul, fii atent, te rog, fix peste trei minute, da fix peste trei, să mă suni la mine în birou! Doar atât, mă suni şi nu spui nimic, apoi închizi după ce-ţi închid eu! Ai înţeles?

      − Da, doamnă, am înţeles.

 

       Maria se opri în dreptul uşii biroului în care o aşteptau cei patru domni şi trase adânc aer în piept. Duse mâna să deschidă uşa, dar se opri o clipă: ce Marie intra pe această uşă în urmă cu ceva ani şi ce Marie intră acum!? zâmbi gândului şi-şi făcu semnul crucii, iar cu acel zâmbet pe buze, deschise larg uşa, intrând în birou, fermă şi sigură pe sine.

      − Bună seara domnilor!... Bine aţi venit! Mă scuzaţi de întârziere.

      Cei patru bărbaţi se ridicară aproape simultan, răspunzând la salut. Maria le făcu semn să ia loc, ea îndreptându-se spre birou. Chiar în momentul când se aşeză, sună telefonul.

      − Mă scuzaţi, o clipă, domnilor! spuse ea ridicând receptorul.

      Bărbații deranjaţi, schimbară între ei priviri discrete – aşa crezuseră – dar Maria îi observă.

      − Da… la telefon… îmi pare rău, dar birtul l-am şi vândut, domnule!

      − Ce-aţi făcut!? Aţi vândut? îl auzi ea pe Paul.

      Bietul de el, fusese atât de şocat, că uitase ce-i spusese Maria şi întrebase atât de tare, că sigur, cei patru auziseră. Maria îl observă pe prietenul notarului, cum îl întreabă din priviri, iar acesta ridicase uşor din umeri.

      − Îmi pare rău, bună seara! şi Maria aşeză calmă receptorul în furcă, zâmbindu-i domnului Bernard, care-i răspunse la fel. Dar, observă Maria, lucirea uşoară din ochii lui spunea altceva şi conchise în sinea ei: stratagema mea pare să fi avut efectul scontat!

      − Domnilor, începu Maria, după cum bine ştiţi, m-am hotărât… se opri auzind nişte bătăi în uşă.

      − Da, intră, te rog!

      Connie intră cu o tavă pe care se aflau cafelele.

     − Mulţumesc Connie! spuse Maria, după ce aceasta termină de servit. Spune-i lui Paul, să comute linia telefonică cu exteriorul, numai pe aparatul de la bar, nu vreau să mai fiu deranjată de nimeni.

      − Da, doamnă! spuse Connie părăsind biroul.

      − Domnilor, putem începe!

 

      Cele spuse de Maria fuseseră un şoc pentru Paul. Connie îl găsi lângă telefon, prăbuşit pe scaun, având faţa albă, ca varul:

      − Paul, ce e cu tine, ce s-a întâmplat, ţi-e rău? îl întrebă ea foarte speriată.

      − Da… adică nu! Nu-mi e rău… sunt şocat… Maria… doamna Maria vinde birtul!… reuşi el să articuleze, cu privirea rătăcită.

      Connie, în câteva secunde, înţelese totul. Deci, asta era, de aceea venise notarul, secretarul lui şi cei doi domni. Poate unul dintre ei, va fi viitorul patron! gândi ea.

 

       În acest timp, jos, în curtea interioară, Marius privea cu admiraţie şi foarte fericit, ghetele noi de fotbal, care erau ,,de adevăratelea şi de firmă’’ îl asigurase nenea lustragiul. Luis se ţinuse de promisiune onorând surpriza, iar pe lângă ghete, îi mai cumpărase şi o minge de fotbal, tot „adevărată’’, acestea fiind primele lucruri mai valoroase pe care le dăruia fiului său.

      − Ei, ce zici puştiule, îţi plac?... Vrei să le probezi, să vezi dacă ţi se potrivesc? îl întrebă Luis.

      − Da, îmi plac foarte mult, sunt exact ghetele pe care mi le-am dorit!  Am să le iau cu mine, acolo!... Nene, tu ai auzit de oraşul asta, Bucu…, iar am uitat, cum ai spus că se cheamă?

      − Bucureşti!... apoi Luis continuă vădit surprins: Da, am… auzit. Voise să spună că a fost chiar şi acolo, dar se oprise.

      − E departe?

      − Nu chiar foarte departe! răspunse el cu tristeţe în glas.

      Puştiul simţi că ceva nu este în regulă cu nenea lustragiul şi-l întrebă:

      − De ce te-ai întristat, că plec eu?

      − Da! Rămân fără un… prieten!…

 

 

      − Vezi ce laş eşti? Nu ai curajul să-i spui ce simţi, să-i spui că e copilul tău.

      − Nu ştiu de ce nu pot Superego, nu ştiu de ce.

      − Veşnica ta teamă de urmări şi consecinţe,  fuga de răspundere, asta e!

      − Şi dacă nu e copilul meu!?

      − E clar, dacă iar începi… dacă iar te îndoieşti, eu plec.

      − Stai, nu pleca, am să-i spun că.

      − Fii liniştit, eu am să te aud.

 

 

      − Păi, dă-mi adresa ta şi am să-ţi scriu.

      − Adresa!? repetă Luis încurcat. Eu… eu nu am o adresă, dar poţi să-mi scrii pe adresa birtului şi pe numele lui Connie…

      − O cunoşti pe Connie?

      − Da! Am… servit de câteva ori masa la birt şi ne-am împrietenit.

      Între timp, Marius îşi pusese ghetele, Luis se aplecă şi începu să-i lege şireturile, arătându-i cum se procedează.

      − Ok, atunci aşa rămâne! apoi Marius se aplecă şi-l sărută brusc pe obraz. Luis rămase paralizat, era primul sărut, pe care-l primea de la fiul său.                

      − Mulţumesc pentru tot, eşti un om bun, spuse Marius, după care plecă aproape  în fugă.

      Luis rămase secunde bune, aşa pe vine, privind în urma lui. Îşi ridică cu greu atelierul în spate, pornind agale spre nicăieri cu mâinile în buzunare şi lacrimi în ochi. Sărutul lui Marius, încă îl mai simţea pe obraz. Primul sărut al fiului său parcă îl arsese. Nu se mai putu abţine şi începu uşor să plângă de-a binelea. În colţurile ochilor lui, izvorau din abundență bobiţe de lacrimi, care se rostogoleau în voie spre umerii obrajilor. Acolo poposeau o clipă, aşteptând să se unească două-trei sau chiar patru, formând un bob de lacrimă mai mare care îşi continua rostogolirea spre pământ. Luis mergea… mergea şi suspina uşor: nu urla, nu ţipa, doar plângea şi atât, plângea liniştit ca o ploaie călduță de vară, care face bine florilor, dar floarea lui, copilul lui, nu era lângă el şi avea să plece curând şi mai departe.

 

 

      Seara târziu, după plecarea celor trei domni: notarul, secretarul şi prietenul notarului,  la câteva minute după ora închiderii, Maria coborî în local însoţită de domnul Bernard Pascal. Connie şi Paul făceau curăţenie.   

      − E adevărat? Mi-a spus Paul că vindeţi? o întrebă Connie, direct, cu lacrimi în ochi, fără să-i pese de prezența acelui domn.

      − Da, Connie, e adevărat! De fapt, am şi vândut!... Vi-l prezint pe domnul Bernard, noul patron al birtului. Dar staţi liniştiţi! continuă ea, văzându-i aşa de trişti şi abătuţi. M-am gândit mult şi la voi… aşadar, în contractul de vânzare-cumpărare – iar domnul Bernard poate să vă confirme acest lucru – am stipulat o clauză specială, numai şi numai pentru voi: să nu fiţi concediaţi, cel puţin un an. Domnul Bernard, m-a asigurat că va respecta clauza, iar eu vă garantez că e un om de afaceri care respectă contractul, însă mai depinde şi de voi cum veţi onora această clauză. Apoi le înmână câte un plic: Vă mulţumesc, şi vă rog din suflet să primiţi această mică atenţie. Știu, nu sunt suficienţi şi indiferent ce sumă aş fi pus, n-ar fi răsplătit pe deplin, ajutorul acordat de voi la momentul oportun! Și voi știți, când spun asta, la ce mă refer. Vă mulţumesc, încă o dată, din toată inima pentru tot ce aţi făcut, recunoscând sincer: fără voi nu aş fi reuşit… Aveţi grijă de voi, Domnul să vă binecuvânteze.

 

       Aproape de miezul nopţii, Eleonora o sună, anunţând-o că tatăl ei, Mihai, decedase, şi din nou o rugase să vină şi ea în ţară, cel puţin, la înmormântare.

      − Bine, mamă, am să vin!

      Mai voise să-i spună şi alte amănunte, dar Eleonora închisese repede.

- va urma -

[Corina Militaru]

Un episod alert, bine lucrat. Astept cu nerabdare continuarea.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Dragă Corina, mulţumesc pentru lectură!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Un episod alert, bine lucrat. Astept cu nerabdare continuarea.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Un capitol emoţionant, o răscruce a destinelor. Luis, în sfârşit, maturizat, se pare că şi-a revenit din peregrinajul beţiilor şi ale drogurilor, dar pierde ultimul tren: cei pe care-i iubeşte pleacă din preajma lui... destul de departe. Iar Maria, Maria  face ce ştie românul: vinde. În sfârşit, este o ideea de a mea, nu şi a lui Emil sau a personajului principal. După câte ştiu romanul este conceput după fapte reale, după un destin.

Retractez, am mai citit şi acest capitol. Nu ştiu când va începe noutatea pentru mine. :)))

Şi acum cârcotealea:

După ce-şi puse rochia – şi răsuflase uşurată, - dacă ai pus liniuţa despărţitoare care ţine loc şi de virgulă, nu mai era nesear şi-ul.

încă bogat şi mătăsos, admirându-şi şi rochia.- şi, şi, şi-uri prea mulţi. ori faci altfel legătura pentru a întări reacţia, ori scoţi cel puţin un şi

viaţa mea, şi chiar mi-a purtat noroc şi am trăit; prăbușit pe scaun şi alb ca varul: - din nou şi care deranjează pe tot cursul capitolului. Prea mulţi. Mai scoate din ei cu o virgulă, cu un iar, cu un din nou...

l-am şi vândut, ca să zic aşa, domnule! - de ce ca să zic aşa? Apoi, vezi că este expresia bărbaţilor, în general sau a celor care au vocabular sărac şi nu-şi găsesc cuvinte în completarea frazei şi încheie cu un ca să zic aşa.

De data aceasta curiozitatea continuării este foarte mare.

Sofy

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc mult pentru ajutor! Am refăcut integral textul. Şi te asigur că peste puţin timp, începe şi noutatea.

Cu prietenie, 

Sofia Sincă a spus :

Un capitol emoţionant, o răscruce a destinelor. Luis, în sfârşit, maturizat, se pare că şi-a revenit din peregrinajul beţiilor şi ale drogurilor, dar pierde ultimul tren: cei pe care-i iubeşte pleacă din preajma lui... destul de departe. Iar Maria, Maria  face ce ştie românul: vinde. În sfârşit, este o ideea de a mea, nu şi a lui Emil sau a personajului principal. După câte ştiu romanul este conceput după fapte reale, după un destin.

Retractez, am mai citit şi acest capitol. Nu ştiu când va începe noutatea pentru mine. :)))

Şi acum cârcotealea:

După ce-şi puse rochia – şi răsuflase uşurată, - dacă ai pus liniuţa despărţitoare care ţine loc şi de virgulă, nu mai era nesear şi-ul.

încă bogat şi mătăsos, admirându-şi şi rochia.- şi, şi, şi-uri prea mulţi. ori faci altfel legătura pentru a întări reacţia, ori scoţi cel puţin un şi

viaţa mea, şi chiar mi-a purtat noroc şi am trăit; prăbușit pe scaun şi alb ca varul: - din nou şi care deranjează pe tot cursul capitolului. Prea mulţi. Mai scoate din ei cu o virgulă, cu un iar, cu un din nou...

l-am şi vândut, ca să zic aşa, domnule! - de ce ca să zic aşa? Apoi, vezi că este expresia bărbaţilor, în general sau a celor care au vocabular sărac şi nu-şi găsesc cuvinte în completarea frazei şi încheie cu un ca să zic aşa.

De data aceasta curiozitatea continuării este foarte mare.

Sofy

[Mihaela Roxana Boboc]

Mi-a plăcut concizia cu care a fost scris acest capitol. Și lumina pare să reapară.