Cu tatăl ei, Mihai Dinulescu, Maria şi Luis au considerat că vor duce o luptă grea, o trudă de Sisif, o muncă de lămurire de ore întregi, cu rugăminţi, cu argumente şi chiar cu lacrimi de va fi nevoie, dar, după ce Maria îi explicase cum stau lucrurile, omiţând însă faptul că este gravidă, Mihai vorbise:

      − Şi tu… tu ce spui Eleonora? întrebă el alb şi cu o voce monotonă.

Maria şi Luis întoarseră simultan capul spre Eleonora, care, biata de ea, luată prin surprindere, deoarece Mihai, niciodată nu catadicsea să-i ceară şi ei sfatul, începu să se foiască pe scaun, se înroşi brusc şi bolborosi totuşi ceva:

      − De… ştiu şi eu... eu... eu n-am nimica împotrivă...

      Dar spusele ei, aşa bolborosite, nu estompară ecoul vorbelor lui Mihai, ce încă mai stăruia în cameră. Răspunsul ei anemic nu reuşise să-l potolească, dimpotrivă, ecoul şi mai sprinten, se cocoţase pe spinarea vorbelor abia rostite de Eleonora, agăţându-se vioi în ascensiunea lui, de perdele, şi acum se revărsa pulsatoriu, prin reverberaţie în urechile fine ale Mariei. Ea înţelese rapid tactica lui Mihai. Ca să obţină puţin timp de gândire, pasase întrebarea de formă Eleonorei, fiind sigură că răspunsul ei, în situaţia de faţă,  nu conta nici cât o ceapă degerată.

      Acum, Mihai, cu mâinile lui mari, bătucite de muncă şi cu degetele groase ca nişte cârnaţi proaspeţi de casă, căuta o ţigară în pachet, făcându-şi şi mai mult de lucru, trăgând şi mai mult de timp. Luis observând gestul, scoase pachetul lui de ţigări şi cu teamă ca va fi din nou refuzat, îl întinse spre el. Mihai, mai întâi privi mâna întinsă câteva clipe, apoi, ridicându-şi privirea spre Luis, se opri din căutat şi luă cu mişcări sigure pachetul cu ţigări, din mâna acestuia. Îl bătu uşor de mână – aşa cum văzuse, că face şeful lui – şi mai multe ţigări ieşiră prin mica deschizătură, luă una la întâmplare şi o aprinse:

      − Hm, slabe ţigări!... spuse el după primul fum. Paie zici că fumezi sau mătase dă porumb! Din astea fumează şi şeful meu… da'  ţi-am mai spus.  Trase un alt fum mai adânc şi reluă, privind şi mai contemplativ ţigara: Mai zilele trecute, mai mi-a dat una, l-am întrebat, tovarăşe inginer, dă unde cumperi dumneata aşa bunătăţuri? A început să râdă şi nu mi-a răspuns.

      Se opri, mai trase din ţigară cu mulă poftă, privind-o foarte surprins – ţigara deja se arsese jumătate. Apoi lung şi foarte cercetător, ca o performantă cameră de filmat, îşi fixă ochiul-obiectiv pe amândoi fără nici o sfială, direct, cum numai ţăranul român poate şi ştie s-o facă, atunci când, pur şi simplu te scaldă în privirea lui pură, inocentă, senină şi directă, când nu poţi să minţi şi spui adevărul mirându-te de forţa transmisă de ochi.

      − Hai Eleonora, zi şi tu ceva, că tinerii aşteptă un răspuns dă la noi! zise el cu acelaşi glas liniştit, molcom.

      − Păi, începu ea din nou timid, frecându-şi mâinile în poală, eu... eu ce să zic, dacă ei să înţeleg… dacă ei să plac, eu... eu sunt dă acord... Şi se opri privindu-l pe Mihai, parcă intimidată de comportamentul lui nefiresc de calm.

      În gândul ei însă se bucura enorm de mult: o să moară vecinele dă ciudă, da’ mai ales madam Veronica, când o să afle că fata mea, o să se căsătorească cu un străin!

      − Şi... voi vă... dar Mihai se opri şi înghiţi în sec.  Ţăranul simplu din el, ar fi vrut să-i întrebe dacă ei „se iubesc’’, însă în mintea lui cuvântul ’’iubire’’ avea altă semnificaţie, însemna că întrei cei doi să aibă loc relaţii intime, şi, Doamne fereşte, cum să-i întrebe el pe tineri aşa ceva, căci în satul lui, acest lucru era interzis cu desăvârşire şi băiatul nu se „iubea” cu fata până în noaptea nunţii, când, spre dimineaţă se juca „cămaşa miresei”.  De se întâmpla ca mireasa să nu fie fecioară, era vai şi amar: dimineaţa era urcată pe o grapă trasă de un bou sau măgar, şi cu tot alaiul de nuntaşi era dusă la casa ei, cel puţin aşa era datina în satul lui.

      Şi Maria înţelegând întrebarea lui Mihai, chiar şi aşa doar rostită pe jumătate,  aprobă, printr-o înclinare uşoară a capului, că da: ei se iubesc!

      − Tu Luis, eşti hotărât?

      − Da! răspunse Luis, surprins că Mihai, nu-i mai spune domnule.

      − Părinţii tăi ştiu?... Le-ai spus… ai aprobarea lor?

      − Da, au fost de acord.

      Mihai îi mai privi încă o dată, reflectând:  uite, domne, cum moare frumuseţea datinilor noastre… cum să duce dracu’ tradiţia şi obiceiurile noastre, păstrate sute de ani, din generaţie în generaţie, până la generaţia asta, din faţa mea. Să pierde toate datinili şi nu să mai transmit dă la o generaţie la alta. Conform tradiţiei, acum eu, trebuia să mă întâlnesc cu viitoru’ socru mare, să discutăm despre dota fetei, să cădem la învoială când şi cum facem nunta… acu!?

      Se opri cu privirea asupra Mariei şi după câteva clipe zise:

      − Pe tine, Mărie, nu te mai întreb, pă chipul tău să vede totul! La dumnealui e cam problematic, îmi alunecă, chipul lui nu pot să-l citesc! continuă Mihai în gând. Mai trase adânc din ţigară, slobozi uşor fumul, apoi se ridică, spunând simplu şi cu multă solemnitate:

      − Atunci, să fie într-un ceas bun, mă copii! Aveţi şi acordu’ nostru. Eleonora, adu mamă, te rog, neşte pahare şi trăscăul ăla, vechi şi galben, dă-l ţii ascuns în debara.

      Eleonora se ridică şi mai mult alergă spre vitrină de unde scoase cele mai colorate pahare, crezând ea, că acelea sunt şi cele mai frumoase şi potrivite pentru asemenea eveniment. 

      Maria parcă se trezea dintr-un somn greu, şi, uşor, uşor, mintea ei începu să proceseze vorbele lui Mihai: cum… gata!? Aşa de repede şi uşor, tatăl meu a fost de acord. Nu ne-am luptat cu el?Acum, cred că eu l-am judecat, în unele privinţe, greşit pe tata. S-a purtat dur cu mine, dar scopul lui a fost să mă educe după principiile lui, sănătoase, de la ţară, căci aşa a crezut el de cuviinţă că e bine. Lumea din jurul lui, mai ales, aceasta de la oraş, s-a schimbat mai repede decât a avut el puterea s-o înţeleagă! Nici eu nu am făcut - şi-mi reproşez asta, deoarece acum înţeleg mai bine situaţia - nici cel mai mic efort să-l înţeleg, dar să-i mai şi explic lui transformările. Poate că-n subconştientul meu l-am urât că s-a despărţit de mama şi niciodată nu mi-a spus motivul. El a crezut şi mai crede încă, acolo în mintea lui de ţăran, că nu trebuie să-mi explice nimic despre episodul cu mama. Acum, iată alt Mihai în faţa mea, nu ştiu dacă este mai bun, dar mai înţelegător sigur este!

 

      Între timp, Eleonora pusese paharele pe masă şi Mihai turnase trăscăul, în frumoasele pahare colorate şi cu picior, o ţuică veche de zece ani, galbenă ca aurul sau culoarea spicului de grâu înainte de secerat şi răspândind în aer parfumul prunelor brumate toamna.

      − Să fiţi sănătoşi şi fericiţi, dragii mei! le ură Mihai ridicând paharul. Apoi, îşi spuse în gând: barim voi să fiţi fericiţi, că eu…

      Maria se apropie de el şi-l sărută pe obraz. Pentru prima dată văzu ochii lui Mihai umeziţi de lacrimi, şi tot pentru prima dată, frica şi teama aceea de a se apropia de el, n-o mai opriră şi simţindu-l altfel acum, Maria luându-şi inima în dinţi, spuse:

      − Mai avem o veste tată! Cât de curând vei fi bunic.

      Şoc. Mihai se lăsă uşor şi moale în scaun, cu paharul în mână, privindu-l parcă hipnotizat, apoi îl goli calm dintr-o înghiţitură.

      Eleonora moţăi din cap, în semn că: aha, am bănuit eu ceva, ceva… şi precaută, făcu doi paşi în spate, îndepărtându-se de Mihai, luându-şi o măsură de siguranţă, în cazul în care el, ar fi făcut explozie.

      − Eleonora!... Eleonora, repetă Mihai privind paharul gol. Mai umple-l încă o dată! Primul, l-am băut în cinstea copiilor, pentru fericirea lor, al doilea vreau să-l beau în cinstea nepotului care o să vină! spuse el gâtuit de emoţie.

      Eleonora şi Maria nu-l mai văzuseră niciodată aşa de emoţionat pe Mihai şi-l priveau tăcute şi foarte circumspecte. Se aşteptau din clipă în clipă ca el să facă explozie sau să răcnească ca un feroce animal sălbatic, dar Mihai le linişti:

      − Plâng dă fericire, d’asta plâng… nu vă fie teamă, că n-am bolânzit!... da’, ar fi bine, să vă şi cununaţi la biserică până vine ăsta micu’ pă lume. Aşa scăpăm mai repede dă bârfa vecinilor... că, aşa e la noi… eu am priceput că lumea s-a schimbat, mai abitir la oraş… şi la oraş tradiţia nu să mai respectă, da’ ar fi bine să facem cum e datina la noi la ţară, că până la urmă, toţi ne tragem din vatra satului, că şi oraşu’, la începuturi, tot sat a fost, nu?...  Şi mai plâng dă o ciudă mare: că aici la bloc nu am bătătură, să-mi plimb nepotu’ cu picioruşele  goale prin iarbă, să facă primi paşi şi să simtă firul de iarbă…

      Luis privea toată scena ca şi cum totul se întâmpla în alt plan, în altă lume şi el era doar un simplu spectator, apoi se uită întrebător la Maria. Ea îl privi blând, parcă explicându-i: lasă dragule, am să-ţi explic eu, ce-a vrut să spună tata.

 

 

      Urmă o perioadă frumoasă şi liniştită în viaţa Mariei. La puţin timp după ce primiseră acordul celor două familii, fără prea mult fast şi într-un cadru foarte restrâns, făcură doar cununia civilă, şi asta îl supără puţin pe Mihai, dar până la urmă se linişti singur: e bine şi aşa, dă cât dă loc!...

      Cununia religioasă, urmând să se facă în Franţa, conform asigurărilor lui Luis, care foarte diplomatic, o liniştise: draga mea, am să-ţi cumpăr rochia de mireasă, cea mai scumpă dar şi cea mai frumoasă de pe Champs Elise!

 

      La câteva zile după cununia civilă, Maria fericită, nota în jurnalul ei:

                            Încă din primii ani de liceu, pe când eram o adolescentă pe care băieţii nu o prea băgau în seamă - eram înaltă şi fără acele forme vizibile pe care le caută din priviri, bărbaţii la o femeie -  mi-am propus, apoi mi-am dorit enorm de mult,  să mă dăruiesc numai şi numai din iubire, primului bărbat care-mi va aprinde scânteia mea interioară…  şi primul ai fost tu, Luis, iubitul meu drag.

      Acum sunt fericită, dorinţa mea cea mai fierbinte s-a îndeplinit.

      După ce-am avut prima experienţă a dragostei cu tine (altele ar spune sexuală), am început să privesc bărbaţii cu alţi ochi. Nu mai vedeam în ei nişte brute, nişte animale impulsive conduse doar de instinctul acela animalic: reproducerea şi perpetuarea speciei.

      Am început să văd în toţi bărbaţii un Luis multiplicat.

      Dar, ce mă pune pe gânduri, este faptul că uneori te simt, iubitul meu, cum năvăleşti peste mine, ca să zic aşa, şi alteori cum te retragi, privindu-mă chiar circumspect.

      De ce? Mă tot întreb şi nu găsesc o explicaţie care să mă satisfacă…

      Acest comportament oscilatoriu îmi pune un imens semn de întrebare. Mă duci în rai, îmi dezvălui doar un colţ din el, apoi brusc, mă duci în iad şi, de cele mai multe ori,  mă uiţi acolo… Dar suport totul, pentru că te iubesc mai presus de iubire, aşa cum am mai spus şi tot repet ca proasta, dar tu nu înţelegi sau te prefaci…

      Mi-e ciudă pe mine că nu reuşesc să te înţeleg EU mai bine, că nu reuşesc să-ţi descifrez masca sub care te ascunzi, dar nici nu am curajul să te întreb… (semn de laşitate sau mi-e teamă că vei râde de mine dacă te întreb?)

      Am citit undeva că bărbaţii joacă teatru când nu sunt îndrăgostiţi iar când sunt se comportă ca nişte copii…  Oare tu joci teatru şi eu nu te înţeleg, fiind atât de îndrăgostită?

      Totuşi îmi propun că, indiferent, da indiferent cât va dura această iubire, vreau  s-o savurez la maximum, cu o dăruire şi o trăire totală, chiar şi necondiţionată, exact aşa cum o simt eu, fără să mă las influenţată de tabuuri sau alte meschinării.

      Simt că eu sunt o femeie care nu pot trăi fără iubire.

      Sunt ferm convinsă că viaţa mea fără iubire, ar fi doar o înşiruire de clipe goale şi seci fără să simt că trăiesc pentru şi din iubire.

      Sunt sigură că nu întâmplător, TU, m-ai urmărit atunci peste tot.

      Undeva, cineva, programase întâlnirea şi corpurile noastre astrale se cunoscuseră deja, se plăcuseră, poate chiar se şi iubiseră şi ajunseseră la concluzia că se potrivesc.

      Ele, corpurile au zis: hai să aranjăm lucrurile şi să se întâlnească şi corpurile fizice!

      Poate că, de aceea simt mereu că Luis este în preajma mea, fără ca el să fie!

 

      Trecu şi vara pe furiş şi la începutul primelor zile de toamnă, bucurie mare în familia Dinulescu: Mihai şi Eleonora deveniră bunici, Maria născu un băieţel de toată frumuseţea şi-l botezară Marius, după ce Maria şi Luis se jucaseră cu numele lor, anagramându-le puţin.

      Tot cam în aceiaşi perioadă, Maria Douval, născu şi ea o fetiţă. Fără să stea prea mult pe gânduri o boteză Luisa. Fireşte că Luis înţelese mesajul. Însă, cu timpul se va dovedi că, alegerea acestui nume, care fusese doar o răzbunare meschină din partea ei, nu a fost cea mai potrivită alegere: ba din contră, va trezi în Michel multe semne de întrebare…

 

      Evenimentele din decembrie 1989, nu-i surprinseră prea tare pe Maria şi Luis, având în vedere schimbările care surveniseră în blocul European, de est, comunist, cu ceva luni înainte. Trecuse puţin timp de la terminarea  studiilor şi acum erau în căutarea unui loc de muncă. Luis nu apelă la ajutorul lui Michel, din două motive: primul, relaţia dintre ei se răcise rău de tot, şi al doilea, din prea mult orgoliu. Motivul oficial de răcire a relaţiilor dintre cei doi - aşa înţelesese Maria de la Luis - era că el îşi vizita foarte rar tatăl. Dar, după cum bine ştiţi, motivul era cu totul şi cu totul altul.

 

      Apoi, când într-o zi Luis îi spuse lui Michel că vrea să se mute la Lyon − deoarece aici în România, în urma evenimentelor din ’89 totul era într-o permanentă schimbare, motivă el − şi-l rugă să le permită să locuiască în apartamentul ce-l deţinea acolo, acesta îi reproşă:

      − Unde să  mergi? Ce dracu’ crezi tu că faci acolo singur?

      − Voi munci, tată!… Mă voi descurca eu…

      − Te descurci tu singur!? Mereu te-am ajutat şi te-am împins de la spate. Stai aici şi fii băiat deştept, situaţia asta de haos general te poate ajuta, nu-i da cu piciorul. Profită de faptul că românii încă nu ştiu ce înseamnă cu adevărat, democraţie. Vidul legislativ în care se complace această ţară te poate ajuta să faci o avere frumuşică. O societate comercială ,,impex’’, este colacul tău de salvare. Eu te pot ajuta din umbră… 

 

 

      Dar Luis se încăpăţânase şi dorind să-i demonstreze că se poate descurca şi singur, se mutase cu Maria, la Paris. Trecuse aproape un an de când erau aici. Maria nu lucra, se ocupa de creşterea copilului, care se apropia de trei anişori. Din punct de vedere financiar nu stăteau pe roze, dar când dragoste e, ce mai contează restul! La un moment dat, banii, hârtiile acelea colorate, după care alergăm toată viaţa, uitând uneori chiar şi de propria noastră persoană, ce să mai vorbim de cei apropiaţi, începuseră să nu mai acopere decât costurile micilor cheltuieli zilnice.

      Luis se transformă şi alt om simţi Maria în persoana lui. Poate devenise chiar el însăşi, omul pe care Maria abia acum îl percepea cu adevărat. Însă această schimbare majoră din viaţa lor, Maria o puse pe seama lipsei din ce în ce mai acute a banilor, dar Luis îşi schimbase radical comportamentul şi începuse să vină din ce în ce mai târziu acasă − uneori chiar să lipsească −, atunci puţin afumat şi cu chef de ceartă.

      Şi uite aşa, în paradis începu să bată vântul, iar, dacă ceva nu se schimbă,  peste puţin timp avea să vină şi furtuna. Deoarece nu mai putură să plătească chiria fură evacuaţi şi căutară o altă gazdă, mai ieftină, undeva pe la periferia oraşului. Găsiră o cameră mică, insalubră, într-o casă veche şi prost întreţinută. Proprietara, o femeie în vârstă, bucurându-se în primul rând că nu mai locuieşte singură, şi foarte înţelegătoare din firea ei, le ceru o chirie mică şi le oferi, camera cea mai bună, cum tot repetase ea de mai multe ori. Era atât de „bună’’, că nici nu putură să locuiască în ea până nu făcură o curăţenie totală, şi până nu repară fereastra şi uşa. Deci, altă schimbare şi alt început. De data aceasta, proverbul nostru popular, cel cu: „Dacă îţi schimbi locul, îţi schimbi şi norocul”, la Maria nu se mai adeveri.

      Uşor, uşor, iubirea lui Luis – pusă, în ultima perioadă, foarte acut sub semnul întrebării de Maria − se răci şi dispăru totalmente. Pe lângă lipsa banilor şi consumul excesiv de alcool, se mai adăugă în viaţa lui Luis, şi consumul de droguri. Acest din urmă viciu, începu să altereze radical relaţia dintre ei. Drogul şi alcoolul! Câţi oameni, chiar cu funcţii importante şi cu studii superioare, au fost distruşi de această  combinaţie letală, drogul şi alcoolul? Câte crime nu s-au comis sub influenţa lor, şi câte familii nu a stricat şi destrămat această combinaţie fatală? Dar, pentru Bacchus nu mai conta acum, una în plus, nu? Consumul excesiv de alcool − cu drogurile, mai rar că erau scumpe! −  îl schimbase pe Luis enorm de mult. Devenise o brută. Pe Maria o certa şi o insulta din orice fleac şi chiar o lovise, beat fiind, de mai multe ori. Ea suporta totul cu stoicism din cauza copilului, şi culmea, încă îl mai iubea pe Luis.  Apoi, ce să facă: să se întoarcă în ţară, la ai ei?  Sigur, Mihai ar fi comentat: mă miram eu să te dăscurci, să faci mare brânză pă acolo! Dă ce te-ai dăspărţit dă el? Din cauza băuturii? Toţi bărbaţii beau! Care bărbat  nu bea, însemnează că e bolnav!

 

       Mai trecu o perioadă de chin şi multă suferinţă, şi Maria, într-o zi, după o porţie zdravănă de plâns, se confesă prin scris prietenului ei drag, jurnalul:

      

      Doamne, Dumnezeule, unde sunt clipele – chiar dacă au fost rare şi puţine -  frumoase, fericite, când Luis îmi spunea, că sunt marea lui dragoste? Sau că, iubirea nu doare, iubirea te înalţă! S-au dus… s-au dus şi s-au risipit ca ceaţa. Luis s-a transformat enorm. Alcoolul parcă i-a luat minţile. Nu mi-am imaginat nici în cele mai pesimiste momente că iubitul meu va deveni un monstru. Pentru că asta este el acum, un monstru cu chip uman. Nici cea mai vagă urmă din Luis de altă dată… Şi totuşi încă aştept un miracol, aştept să se întâmple o minune şi el să se transforme în bărbatul  de care m-am îndrăgostit. Acum, din marea lui dragoste, m-am transformat în... draga mea... apoi în dragă... şi acum în ,,fă”, că, îmi tot repetă el, aşa se alintă la voi în România femeile!

 

      Scria acasă foarte rar, scrisori scurte în care minţea că totul este bine şi frumos. Uneori, când avea bani, mai şi telefona, dar asta se întâmpla rar de tot. În schimb, primi de la Eleonora o scrisoare lungă, de o pagină, căci mai mereu îi scria doar o jumătate, în care îi scria că Mihai, tatăl ei, s-a apucat şi mai straşnic de băutură, supărat că-şi pierduse locul de muncă, că o bate şi o alungă din casă. În final o întreba, dacă poate s-o ia la ea, că s-a săturat de viaţa dusă lângă Mihai.

 

      Da mamă, exact dumneata mai lipseai acum, ai nimerit în perioada cea mai „frumoasă’’ din viaţa mea ca să vii la mine, să stai aici... Pleci de lângă un beţiv bătrân şi dai peste altul mai tânăr… Luis nu mai munceşte, e şomer, şi toţi banii pe care îi primeşte ca ajutor social, îi bea mamă, pe toţi, pe toţi… La noi vine cu mâna goală şi capul plin de băutură. Nu-i pasă de copil, nu-i pasă că plânge de foame! Ţipă la mine să-l potolesc… Şi acum, colac peste pupăză, doamna Julia,  femeia care ne ţine mai mult de milă în gazdă, este grav bolnavă şi  în spital... Eu, eu nu am  de muncă... aşa că: te aştept cu drag!  îi răspunse Maria în gând.

 

      Sunetul prelung al telefonului, răsună sinistru pe hol şi o trezi la realitate. Îl privi lung, împăturind scrisoarea, presimţind că de la celălalt capăt va auzi o veste proastă: opreşte-te, te rog,  nu mai vreau veşti triste! Ridică totuşi receptorul cu teamă şi ascultă. O voce de femeie, telegrafic şi foarte anostă o anunţă sec că, doamna Julia, gazda, decedase la spital în urmă cu  puţin timp.

 

După nici o lună de la moartea gazdei, la toate suferinţele şi necazurile ei se mai adăugă unul: nepotul doamnei Julia, Fabian, prieten cu drogurile şi alcoolul, mult mai agresiv decât Luis, care se mutase în casă împreună cu o femeie, la fel de beţivă ca şi el, începu să-i facă zilele şi mai nefericite. La început, individul o luă cu binişorul pe Maria, aluzii fine, priviri lascive şi mai insistente, avansuri mai subtile, şi toate culminară într-o zi, când beat fiind sau sub influenţa drogurilor o prinse în hol. Foarte agresiv o luase în braţe şi începuse s-o pipăie. Maria reuşi să scape şi tăcu, nu-i spuse despre incident nimic lui Luis - cine ştie ce faptă cumplită s-ar fi întâmplat când s-ar fi întâlnit cei doi -  şi puse totul pe seama băuturii, dar greşi enorm, Fabian înţelese tăcerea Mariei, ca pe un fel de acceptare, prinse mai mult curaj, şi profitând de faptul că Luis era mai tot timpul plecat, încercă să intre peste ea cu forţa. Maria găsise şi pentru asta o soluţie: stătea cu uşa zăvorâtă, toată ziua. Văzând că nici aşa nu poate să-şi satisfacă poftele, drogatul recurse la altă metodă, şantajul: o somă să plătească în avans chiria şi pe deasupra o mai anunţă că le-o măreşte chiar de luna viitoare dacă nu se culcă cu el.

      Şi în ziua aceea, Maria îl aşteptă pe Luis, să-i spună trista veste. Spre seară, acesta se întoarse din oraş, beat şi murdar, lovit la nas, la un ochi şi cu alte semne vizibile pe faţă, semn clar că se bătuse cu cineva. Maria îl întrebă dacă a găsit ceva de muncă.

      − Nu, fă… doar promisiuni...

      − Şi atunci ce facem? Fabian, beţivanul şi drogatul ăsta nenorocit, ne ameninţă cu evacuarea, dacă nu-i plătim restanţa şi chiria în avans… plus că ne-o măreşte de luna viitoare!

      − Nu ştiu fă dragă!… Nu mă întreba pe mine, descurcă-te… ăăă, ieşi la produs, eşti încă bună de… şi făcu un semn obscen.

      Maria şocată îl privi. Mai mult, privi prin el, căutându-l pe Luis al ei, pe cel care îi spusese cândva: ,,dragostea mea mare” sau pe cel care-i spusese atunci în noaptea aceea unică că ,,iubirea nu doare, iubirea te înalţă!”

      − Şi ce te holbezi aşa, la mine, fă ţăranco?...  Nu mai sunt frumos?  o întrebă el rânjind ironic.

      − Mă gândeam şi eu...

      − Şi mă rog, la ce te gândeai?

      − La noi, la... şi se opri realizând că era inutil să-şi mai continue gândurile, cu voce tare. Luis, dragul ei drag, dispăruse. O copie hidoasă sta acum în faţa ei.

      − Nu merită fă… Nu merită să te gândeşti la nimic... mai ales la noi… Cine suntem noi?  Şi la care ,,noi’’?  Pe mine să mă scoţi din calcul… Gândeşte-te la altceva…

      − Şi la copil, tu nu te gândeşti, Luis?  Îi este foame, nu a mai mâncat să se sature de…

      − Care copil? Tu l-ai făcut, tu să-l creşti…

      − L-am făcut împreună, Luis! Trebuie să-l creştem tot împreună…

      − Nu mă mai interesează! spuse el ameninţător, venind spre ea. Vreau să beau, mai e ceva de băut în casa asta?

      − Apă…

      − Apă să bei tu, fă, cu toţi... cu toţi.. ăia... nenorociţii, comuniştii, de la tine! ţipă el parcă intrat în sevraj, după care se repezi la frigider şi-l deschise cu violenţă: Poftim privelişte! Gol! De ce n-ai pus, fă, măcar o bere?... şi trânti cu putere uşa.

      − Luis, vreau să discutăm o problemă foarte importantă, o problemă care ne priveşte pe noi şi de care depinde viitorul nostru şi viitorul copilului nostru...

      − Amân-o pe altă dată, am treabă acum.

      − Luis, te rog, cel puţin ascultă-mă! şi Maria se agăţă de mâna lui, umilindu-se şi îngenunchind lângă el.

      Luis o îmbrânci cu violenţă şi o trânti.

      Maria scoase un geamăt de durere, se ridică din nou, agăţându-se cu şi mai multă disperare de mâna lui. Enervat de insistenţa ei, el o plesni puternic cu dosul palmei, atât de violent, încât Maria se prăbuşi pe spate, scoţând un ţipăt şi rămase nemişcată. În acel moment, alertat de ţipetele din cameră, uşa se deschise şi intră Marius. Veni în fugă şi îngenunche lângă mamă. Începu să plângă văzând că ceva roşu i se prelinge mamei din nas şi gură. Ridică ochişorii lui inocenţi, întrebători şi plini de lacrimi spre Luis. Acesta, fără să fie impresionat de suferinţa copilului, îi întoarse spatele şi părăsi încăperea.

      − Mami, mami! strigă Marius cu disperare, zgâlţâind-o.

      Lacrimile îi curgeau pe obrajii lui mici, împreunându-se în bărbiţă. Întinse mânuţa şi pipăi nasul şi buzele mamei, simţind că lichidul acela roşu era cald. Apoi, cu aceiaşi mână se şterse pe faţă de lacrimi şi se mânji de sânge. Începu din nou s-o zgâlţâie pe Maria, strigând-o cu o disperare sfâşietoare în glas:

      − Maaamiii… maaamiii!…

      Maria îşi reveni. Deschise ochii şi când văzu faţa micuţului plină de sânge scoase un geamăt de animal lovit fără milă, şi aproape că leşină iarăşi, crezând că-n furia lui oarbă, Luis îl lovise şi pe copil.

      − …Te-a lovit şi pe tine? îl întrebă după câteva clipe, trăgându-l spre ea şi strângându-l în braţe, să-l liniştească.

      După ce copilul se mai potoli din plâns, Maria se ridică cu greu în şezut apoi în picioare, îl luă în braţe şi merse în colţul camerei, unde avea o improvizaţie de duş şi-l spălă pe faţă. Îl cercetă mai atent şi-l întrebă din nou, dacă l-a lovit. Marius negă. După ce-l aşeză în pat, se repezi la uşă şi trase zăvorul, apoi reveni în faţa oglinzii şi-şi pipăi nasul. O durea, dar scăpase, piramida nazală nu fusese ruptă, se consolă ea, dacă acest lucru se poate numi consolare, în schimb, ambele buze, erau  sparte.

      Trase perdeaua şi se dezbrăcă. Simţise brusc nevoia să facă un duş. Zăbovi mult timp sub şuvoiul de apă fierbinte, de parcă dorea cu ardoare să-şi ia un rând de piele, pielea pe care rămăseseră urmele loviturilor lui Luis, pielea în care se imprimase ecoul vorbelor jignitoare spuse de el, pielea pe care el o mângâiase şi chiar o sărutase cândva… cândva...

- va urma- 

Vizualizări: 71

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Şi uite cum dragostea se transformă în oroare, în suferinţă, în chin, dar unilateral. Acum înţeleg că Luis nu o iubea cu adevărat pe Maria şi că nu putea fi destul de responsabil pentru a întreţine o familie. Mai mult, nu luă în considerare sfaturile tatălui, din orgoliu, chestiuni care au dus unde au dus. Refugiul în alcool şi droguri, cea mai nesăbuită combinaţie. Iar pentru Maria cel mai cumplit destin. Într-o ţară străină, cu facultatea neterminată (că nu ai spus dacă Maria a luat vreo licenţă, oricum nu ar fi fost valabilă în Franţa), singură cu un copil în braţe.

Un capitol lung care ne trece de la simplitatea lui Mihai Dinulescu şi visele acestuia de a-şi creşte nepotul pe iarba din bătătură, la supliciul destinului amar, hărăzit Mariei. Dar vom vedea în continuarea ce se va mai întâmpla. Până atunci am scos nişte fraze care mie mi se par cam incorecte.

şi parcă încă mai stăruiau, se cocoţase parcă pe spinarea- sintagma ''şi parcă încă'' nu sună prea bine, mai ales că în următoarea frază ai din noi ''încă''

 se cocoţase parcă pe spinarea vorbelor abia rostite de Eleonora şi se agăţase apoi în ascensiunea lui de perdele şi acum se revărsa pulsatoriu, - tot la acestă frază mai scoate din ''şi''-uri.

Câţi oameni, chiar cu funcţii importante şi cu studii superioare nu a distrus această combinaţie a drogului cu nenea Bacchus? - au fost distruşi de această combinaţie, nu au distrus ei combinaţia

Lacrimile îi curgeau pe obrăjorii lui micuţi împreunându-se în bărbiţă. Întinse mânuţa şi pipăi , Apoi, cu aceiaşi mânuţă se şterse pe obrăjor de- prea multe diminutive în 2 fraze... prea multe.

,, ambele buze, era  sparte. - erau sparte.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

Sofia, mulţumesc mult, pentru lectură, răbdare şi ajutor!

Am corectat.

Cu prietenie şi drag!

Sofia Sincă a spus :

Şi uite cum dragostea se transformă în oroare, în suferinţă, în chin, dar unilateral. Acum înţeleg că Luis nu o iubea cu adevărat pe Maria şi că nu putea fi destul de responsabil pentru a întreţine o familie. Mai mult, nu luă în considerare sfaturile tatălui, din orgoliu, chestiuni care au dus unde au dus. Refugiul în alcool şi droguri, cea mai nesăbuită combinaţie. Iar pentru Maria cel mai cumplit destin. Într-o ţară străină, cu facultatea neterminată (că nu ai spus dacă Maria a luat vreo licenţă, oricum nu ar fi fost valabilă în Franţa), singură cu un copil în braţe.

Un capitol lung care ne trece de la simplitatea lui Mihai Dinulescu şi visele acestuia de a-şi creşte nepotul pe iarba din bătătură, la supliciul destinului amar, hărăzit Mariei. Dar vom vedea în continuarea ce se va mai întâmpla. Până atunci am scos nişte fraze care mie mi se par cam incorecte.

şi parcă încă mai stăruiau, se cocoţase parcă pe spinarea- sintagma ''şi parcă încă'' nu sună prea bine, mai ales că în următoarea frază ai din noi ''încă''

 se cocoţase parcă pe spinarea vorbelor abia rostite de Eleonora şi se agăţase apoi în ascensiunea lui de perdele şi acum se revărsa pulsatoriu, - tot la acestă frază mai scoate din ''şi''-uri.

Câţi oameni, chiar cu funcţii importante şi cu studii superioare nu a distrus această combinaţie a drogului cu nenea Bacchus? - au fost distruşi de această combinaţie, nu au distrus ei combinaţia

Lacrimile îi curgeau pe obrăjorii lui micuţi împreunându-se în bărbiţă. Întinse mânuţa şi pipăi , Apoi, cu aceiaşi mânuţă se şterse pe obrăjor de- prea multe diminutive în 2 fraze... prea multe.

,, ambele buze, era  sparte. - erau sparte.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog ultimul noiembrie a lui paparuz adrian
cu 3 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dac-ai uitat, iubite, al meu nume a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 4 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a lăsat un comentariu pentru Camelia Florescu
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Înainte de plecare a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Toamna asta... a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 6 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Toamna asta... a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Stația mea a lui Dolha Paul-Alexandru
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Toamna asta... a lui Gabriel Cristea
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de Gabriel Cristea
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Stația mea a lui Dolha Paul-Alexandru
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Hai, mai hai! a lui Cristian Je
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Neprețuit a lui Batmindru Lucia
cu 12 ore în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - VII - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 13 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog dacă pleci a utilizatorului gina zaharia
cu 14 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog dacă pleci a utilizatorului gina zaharia
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Dac-ai uitat, iubite, al meu nume a lui Camelia Ardelean
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Stația mea a lui Dolha Paul-Alexandru
cu 15 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada celui care se visa sub ciobul lunii a utilizatorului Tudor Cicu
cu 17 ore în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - VII - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 19 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Stația mea a utilizatorului Dolha Paul-Alexandru
cu 19 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor