Îmi plac foarte mult lucrurile de modă veche. Bunăoară, calendarele de perete, acelea cu foi, pe care le rupi una câte una, după care le întorci şi citeşti pe dosul lor câte în lună şi în stele. Te veghează din spatele biroului ca nişte minusculi zei protectori ai grijilor tale cotidiene, cu câte o filă precaut îndoită, să nu uiţi vreo aniversare sau plata cine ştie cărei datorii. Toate acestea îmi dau parcă un sentiment de confort şi siguranţă, în lumea asta nebună, nebună de legat.
     În seara aceea, după ce am intrat în redacţie, am pus caloriferul în priză şi am deschis reşoul, o relicvă moştenită de pe vremea bunicii. M-am aşezat apoi pe scaun în spatele biroului şi am dat drumul la calculator, care s-a deschis oftând. Până şi Pentium-ul meu, un amărât de second-hand, era vechi şi se mişca lent, într-un ritm de vals boston, tocmai după gustul meu. În cap aveam o amestecătură de gânduri, o varză de idei murată, cu nădejde, în trăscău, şi toate se învârteau în jurul unui singur punct: interviul.

  Mai erau câteva zile şi, dacă nu-l făceam, mă făcea patronul ziarist freelancer, liber de contract, adică ce să o mai dau cotită, mă dădea afară. Şeful închisese deja câteva redacţii din reţea, eu mai supravieţuisem, doar pentru că acceptasem să lucrez singur, după ce colegii mei mai tineri părăsiseră la timp corabia. Devenisem, astfel, un factotum, un fel de fată în casă, pe care nu o mai alungi, acum în pragul pensiei, pentru că ţi-e milă. Cu două săptămâni în urmă, în ajunul anului nou, ne trimisese la toate redacţiile din provincie un mail comun: ,,Până la jumătatea lui ianuarie îmi daţi fiecare câte un interviu-bombă, cu unu΄ mare, da΄ mare de tot, la alegere liberă, altfel vă trec pe linie moartă, dead line”, îşi etalase el cunoştinţele de engleză.
    Javra ştia ce face, dacă fiecare din cei vreo şapte, opt disperaţi care mai rezistam prin redacţii reuşea să-l obţină, avea un serial, pe care îl putea publica, moca, în fiţuica lui ordinară care şi aşa era în cădere liberă. Acum însă, la început de an, cu toţi barosanii plecaţi în vacanţă, interviul părea aşa un fel de fata morgana.

   Stăteam, aşadar, proţăpit cu ochii pe desktop, apa începuse să bolborosească în cafetieră, am dat clik şi pe ecran a apărut setat nenorocitul ăla de mail, pe care îl învăţasem pe dinafară, cu tot cu întrebările-ghid înşirate sub el. Am întins mâna după cană, am pus două linguriţe de ness, peste care am turnat apa fiebinte şi un deget de rom. Nu era chiar reţeta adevărată, dar mergea. Calculatorul a emis un bing sonor; m-am uitat jos în colţ, era un mesaj de la boss; l-am trimis, printre dinţi, în măsa şi atunci mi-am amintit de calendar. Nu mai schimbasem foile de câteva zile, de fapt, de când nu mai dădusem deloc pe aici, umblând aiurea după pui de cuc. Le-am rupt una câte una; ajunsesem la ultima, cea cu data fatidică, cincisprezece, când a intrat el.

Eram întors cu spatele, aşa că nu l-am auzit ciocănind, mai bine zis l-am simţit când era deja înăuntru.
    Garsoniera unde aveam redacţia dădea în stradă: coborai câteva trepte şi ajungeai direct pe trotuar. Am auzit doar zăpada scârţiind şi, prin uşa întredeschisă, a năvălit de afară gerul iernii, iar învăluit într-un nor de abur, el.
Nu l-am recunoscut de prima dată. La început chiar l-am confundat cu unul din ăia care sună pe la toate uşile după ajutoare.

  Era îmbrăcat neglijent, cu un palton lung, destul de ponosit, un fel de anteriu cu gulerul de blană, ciupit de molii, peste care avea înfăşurat în jurul gâtului un şal mare închis la culoare. Nu purta căciulă şi, în pletele părului negru care îi încadrau figura, gerul ninsese cu fulgi de promoroacă. Era prea tânăr să fie un cerşetor obişnuit, iradia aşa un fel de frumuseţe interioară, având pe buze un zâmbet uşor schiţat, misterios şi calm, abia întrezărit de sub mustaţa groasă, îngălbenită de tutun. Am vrut să-i spun că a greşit intrarea, dar intuindu-mi parcă intenţia, mi-a oprit-o cu un gest domol. Şi-a scuturat încălţările lovindu-le una de alta şi mi s-a adresat cu o voce joasă melodioasă:
-Am venit pentru interviu, trebuie să mă ştii dumneata, mă numesc Eminescu, Mihai Eminescu.
   Am rămas realmente cu gura căscată. Brusc, mi s-a ridicat un văl de pe ochi şi mi-am dat seama de unde îl cunosc pe omul din faţa mea. Fi-re-ai al naibii de prost care te mai şi pretinzi absolvent de filologie, mi-am spus, cum de nu ţi-ai dat seama că e El. Individul semăna perfect, da perfect, aşa ca două picături de apă, cu El - cel din ultima poză, cea de la maturitate care, mie, din nu ştiu ce motive îmi plăcuse întotdeauna cel mai mult. Şi-a ridicat zâmbind ochii spre peretele din spatele meu, ştiam deja la ce priveşte: acolo sus, deasupra calendarului, într-o ramă modestă de brad se afla poza lui.
Mi-am revenit foarte repede. Cea ce mi-se întâmpla era o imposibilitate, ceva de domeniul fantasticului, omul acela nu putea să existe. Eram derutat, eram neliniştit, dar mi-a intuit neliniştea şi, când a început iar să vorbească, ceva aşa ca o pace, o seninătate, s-a transmis dinspre el şi m-a învăluit. Vorbea o românească frumoasă, cu iz arhaic, aşa cum îl mai auzisem în copilărie pe bunicul, dar uneori, cuvintele i se mlădiau dulce, moldoveneşte, ca în nordul Bucovinei
   Cine e, îmi ziceam în gând febril, poate-mi face cineva vreo farsă, sau e o sosie de-a lui care umblă de colo-colo, travestit, să strângă bani, ori vrea să se angajeze; parcă a pomenit ceva despre un interviu. M-am hotărât atunci să intru în jocul lui şi să aflu cine este cu adevărat. M-am ridicat, i-am tras un scaun în faţa biroului şi l-am invitat ceremonios să se aşeze:
-Vă rog să luaţi loc, Maestre!
Nu s-a dezbrăcat de palton; l-a descheiat doar la nasturi, atât cât să i se vadă sacoul, acelaşi cu cel pe care i-l ştiam din poză, şi şi-a aşezat şalul pe spătar.
-Lasă, Maestre, mi-a spus cu o grimasă uşoară de dezgust, suntem jurnalişti amândoi, mie spune-mi bădie Mihai, la fel ca prietenul meu, Ionică, diaconul de la Humuleşti.
S-a oprit puţin rotindu-şi ochii împrejur, a inspirat adânc şi a zâmbit şăgalnic. Ştiam ce-şi dorea, aşa că i-am luat-o înainte. M-am aplecat şi am scos din dulăpior farfurioarele, două ceşti şi scrumiera pentru musafiri. O ţineam acolo pentru orice eventualitate, eu nu fumez, şi acum eventualitatea apăruse. În timp ce îşi aprindea ţigara, bineînţeles o Regală RMS*, i-am turnat cafeua. În timp ce inhala aburii fierbinţi, m-a întrebat:
- E de-a noastră, nu-i aşa? a spus, apoi citindu-mi nedumerirea din ochi a precizat, adică de-a coservatorilor, din care bea şi conu Alecu.
Mi-am dat cu palma peste frunte, parcă ce era aşa greu de înţeles: cafeaua cu rom Jamaica, preferata lui Maghiloman, liderul consevator*, îi plăcea şi lui.
A tras un fum, a gustat din ceaşcă şi a strâmbat uşor din nas.
- Ai făcut-o cu ness, aiasta nu se poate, e o impietate, voi cei de astăzi aţi pierdut savoarea lucrurilor bune.
- Iertaţi-mă, Maestre, adică bădie, i-am spus, dar el mi-a luat vorba din gură:
- Hai să facem interviul, că, uite, acum e seară şi eu mai am încă de muncă la ziar, la ,,Timpul”, să văd dacă o ieşit bine corectura.
Mă băgase din nou în ceaţă, care vasăzică, venise într-adevăr pentru interviu. Chiar nu ştiam ce să-i răspund, dar el a continuat, vorbind mai accentuat moldoveneşte:
- Uiti ci-i, drăguţă, nu eşti mătăluţă jurnalistul care are de făcut un interviu cu cineva cunoscut? Poftim, pentru aiasta sunt aici. Pune întrebările, da΄ nu multe, şi eu am să-ţi răspund, restul adaugi de la matali. Şi, musai, să fie cu politică fiindcă eu cu asta mă ocup; eu fac jurnalism politic.
M-am întors neîncrezător spre calculator, am tras tastatura, dar el a făcut un semn dispreţuitor cu mâna şi m-a oprit:
- Lasă 'mneata măgăoaia ceia şi întreabă-mă, iar eu am să-ţi răspund şi ai să vezi că ai să ţii minte ce spun, fără să scrii.
Am început să-l întreb şi totul a curs apoi ca într-un vis. Apa fierbea în cafetieră, odată şi-a pregătit chiar el cafeaua singur, fuma, ţigară după ţigară, uneori se încrunta, dacă întrebarea i se parea mai incomodă, sau ţinea un ritm nevăzut bătând uşor cu degetele pe marginea biroului. Din când în când, vorbea ritmat ca şi cum ar fi recitat versuri, alteori răspunsul era scurt şi tăios ca o lamă de brici. Dialogul nostru a fost un regal, un adevărat duel verbal, din care ieşea mereu învingător. L-am luat întâi mai pe departe, dar el a demarat în trombă.
- Aţi fost întotdeauna un înpătimit al istoriei naţionale. Cum vedeţi trecutul nostru, raportat la prezent? Rspunsul a fost neaşteptat de dur, dar nu-mi închipuiam încă ce avea să urmeze.
- De aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii, */ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi Irozii...
Am parat atunci cu o altă întrebare:
- Să ne detaşăm de trecut şi să privim doar în prezent: cum îl vedeţi dumneavoastră? Mi-a răspuns în aceeaşi manieră, dar în doi peri, într-un stil mai elaborat:
- Au la Sybaris nu suntem, lângă capiştea spoielii, / Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii?
- Mulţi cred că vinovată de această situaţie este clasa politică,vă rog să-o caracterizaţi în câteva cuvinte:
- Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii./ Măşti cu toate de renume din comédia minciunii./Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
- Unii cred că de vină ar fi, de fapt, parlamentarii, aleşii naţiunii care… A trecut peste întrebare parcă fără s-o audă, vorbea ca şi cum ar fi fost în transă:
- Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază în zidire Sfintei Golii. / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Îl ştiam antiliberal, aşa că i-am dat apă la moară:
- Să ne referim puţin şi la partidele politice. Despre liberali, ce părere aveţi? Mi-a dat răspunsul la care mă aşteptam:
- Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul, / De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? / Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele, / Ce îşi râde de aste vorbe îngânându-le pe ele.
Cînd l-am întrebat despre cei aflaţi la putere, mi-a dat un răspuns extrem de violent. Ridicat în picioare, cu ochii în flăcări, cu o mână întinsă într-un gest acuzator, mi-a părut, pentru o clipă, un tribun roman, adresându-se în for mulţimii. A fost de la început drastic:
- Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi? A continuat să peroreze minute în şir, după care, brusc, a devenit calm şi s-a aşezat la loc întrebându-se retoric:
-Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
A stat tăcut câteva minute, părea epuizat de efort. Aerul dinăuntru devenise aproape irespirabil, aşa că, atunci când m-am ridicat şi am deschis uşa, valul de fum a ieşit ca un nor ceţos risipindu-se în aerul geros de afară. Trecuse de ora zece seara şi puţinii trecători întârziaţi pe stradă, grăbeau paşii alungaţi de frig. Un câine care dormea încolăcit pe prima treaptă, m-a privit o clipă, a dat anemic din coadă, apoi a închis iar ochii. Am luat o gură de aer proaspăt, am tras uşa şi m-am întors spre el.
Se mai înviorase după momentul de slăbiciune prin care trecuse şi m-a îndemnat cu capul să reluăm interviul. Cafeaua se terminase demult, sticla de rom îşi dăduse duhul într-un colţ şi bădia a mototolit nervos pachetul din care scosese ultima ţigară. Au mai urmat câteva întrebări de încălzire fără importanţă, apoi am schimbat din nou registrul. S-a înviorat abia când l-am întrebat ce crede despre noii îmbogăţiţi, pe care i-a taxat fără milă, in corpore:
- Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă, / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, / Azi când fraza lustruită nu mai poate înşela, / Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei nu este aşa?
Ultima întrebare i-am pus-o despre tinerii care părăsesc masiv ţara fără să se mai intoarcă. Se gândea la cu totul altceva, când mi-a răspuns, dar chiar şi aşa cuvintele sale au sunat sarcastic:
- O, te-admir, progenitură de origine romană!
Aş fi vut să-l mai întreb dacă întrevede vreo soluţie pentru viitor, dar s-a ridicat brusc, a încheiat abrubt paltonul şi-a înfăşurat şalul în jurul gâtului şi a ieşit tot aşa de silenţios precum intrase. L-am privit din pragul uşii cum se depărtează în noapte. A făcut câţiva paşi şi s-a întors pe jumătate fluturându-şi o mână în semn de rămas bun. Mi s-a părut că îl mai aud mormăind: Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne apoi silueta i-a fost înghiţită de întuneric.
În timp ce închideam uşa zgribulit, am auzit ceasul, din turnul bisericii catolice, bătând miezul nopţii.

-----------------------------
*RMS- Regia Monopolurilor Statului
*Alexandru Marghiloman(1854-1925), lider politic conservator, creatorul cafelei care îi poartă numele
* Toate răspunsurile, reprezintă versuri din Scrisoarea a –III-a.

Vizualizări: 79

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Timpul trece, năravul politicienilor ba! S-a schimbat doar decorul, personajele au rămas aceleași. :) 

M-a încântat ideea acestei proze. Scris curat, atmosferă bine realizată! Mi-a plăcut!

Cu prietenie,

Mai actuale ca niciodată vorbele lui Mihai Eminescu.

Felicitări!

Mulţumesc cu gratitudine pentru răspuns

Ada Nemescu a spus :

absolut, savuros!

am citit cu nesaţ, am zâmbit tot timpul, am stat şi cu gura căscată-recunosc, m-am şi minunat de atâta imaginaţie, apoi mi-am spus, ştiam că va fi aşa...

una peste alta simt că am câştigat, sunt ceva mai bogată, mulţumesc, aDa

Mulţumesc cu prietenie doamnei  Corina şi domnului Dragoş

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Cristian Je
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Elena Mititelu îi place postarea pe blog Bat clopotele pentru scriitor!... a lui Sofia Sincă
cu 4 ore în urmă
Ionuț Dumitru şi-a actualizat profilul
cu 5 ore în urmă
Ionuț Dumitru a postat fotografii
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Emil Dumitru îi place postarea pe blog Bat clopotele pentru scriitor!... a lui Sofia Sincă
cu 6 ore în urmă
Ioniţă Gabriela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bat clopotele pentru scriitor!... a utilizatorului Sofia Sincă
cu 7 ore în urmă
Nicoleta Boloca a lăsat un comentariu pentru Nicoleta Boloca
cu 7 ore în urmă
Lui Nicoleta Boloca i-a plăcut profilul lui Nicoleta Boloca
cu 7 ore în urmă
Nicoleta Boloca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rondel pentru prieteni a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog „A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea” a lui Ana C. Ronescu
cu 8 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poetul din mine trăiește - în memoria lui Ioan Lazăr da Coza a utilizatorului gabriel cristea
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Bat clopotele pentru scriitor!... a lui Sofia Sincă
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bat clopotele pentru scriitor!... a utilizatorului Sofia Sincă
cu 10 ore în urmă
eunescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca o veste grabnică a utilizatorului eunescu
cu 10 ore în urmă
Laura Cozma a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog la ultima carta a utilizatorului Laura Cozma
cu 10 ore în urmă
Ionuț Dumitru este acum membru al ÎNSEMNE CULTURALE
cu 11 ore în urmă
Adina Speranta a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bat clopotele pentru scriitor!... a utilizatorului Sofia Sincă
cu 12 ore în urmă
Adina Speranta a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bat clopotele pentru scriitor!... a utilizatorului Sofia Sincă
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog „A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea” a lui Ana C. Ronescu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog În umbra eternei tăceri a lui Zarra
cu 12 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor