Fragment 42 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     Am intrat, după ce a plecat Marius, amândoi în priză. El avea chef de zbenguială şi, când mi-a văzut pantalonii legaţi cu cordonul acela, m-a luat în tărbacă:

     ─ Mai bine te legai cu firul de la veioză. Sau cu furtunul de la gaze. De fapt, aveam şi o funie pe undeva, prin casă. O s-o caut pentru data viitoare.

     ─ Mai taci, moară hodorogită... M-a văzut fratele tău îmbrăcată cu lucrurile tale. Ce-o fi crezut despre mine şi ce-o fi zis că facem?

     ─ Că dăm cu email pe oale, sigur n-a zis...

     ─ Acuma tu vorbeşti în argou sau ce vrei să zici cu emailul ăla?

     ─ Păi vreau să zic aşa: că Marius a-nţeles că nu batem mătănii la icoane, că suntem foarte îndrăgostiţi, că aveam treabă...

     ─ Ia du-te tu mai bine şi cumpără ce ţi-am trecut pe lista aia şi nu mai sta în coasta mea, să mă încurci. Obraznicule care-mi eşti!

     Dar tot eu îl opresc:

     ─ Şi dacă familia ta nu mă va plăcea? Dacă ai tăi vor altceva pentru tine?

     ─ Atunci îi vom da afară din casă şi vom rămâne amândoi, aşa cum şi voiam, de fapt, să ne iubim până mâine dimineaţă. Şi să ştii că m-am gândit, îl sun pe Ţeapă să se ducă repede să cumpere ce mai e de cumpărat, că e băiat mare şi se descurcă şi el cu lista-n faţă, şi eu sunt om de bază la munca de jos, pe lângă tine.

     Ne mişcăm, în ciuda ghiduşiilor lui, repede. Constat că nu are nimic împotrivă să mă ajute la tot ce-l rog. Are chiar şi iniţiative. Aranjăm masa, pregătim bufetul suedez, pe care l-am plănuit, urmând să completăm cu ce mai aduce Ţeapă de la cumpărături şi cu friptura din cuptor, facem puţină ordine prin casă.

     Între timp, mă pune la curent cu câte ceva despre fiecare membru al familiei. Mama e tolerantă şi împăciuitoare, întotdeauna lasă de la ea, ca să fie bine cu toţi ceilalţi. Tata e mai aspru, când băieţii erau mai mici îi mai şi altoia, cum zice Cristi, cu câte o scatoalcă. Dar şi ei erau neastâmpăraţi şi mereu puşi pe nebunii. Tataie e calmul şi blândeţea întruchipată, nu iese niciodată din ritmul lui domol, doar mamaie reuşeşte să-l scoată din pepeni când întinde cărţile de tarot şi bobii în care, zice ea că vede prezentul, trecutul şi viitorul. Ea, la rândul ei, îl iubeşte şi acum pe tataie, ca la tinereţe. Marius şi Oana au o fetiţă, pe Roberta, de şase ani, şi mai aşteaptă peste şapte luni un alt copil, iar fratele mai mare, Adrian, este căsătorit cu Carmen şi au un băiat, pe Dragoş, în vârstă de opt ani. Ei s-au însurat la douăzeci şi ceva de ani şi au şi venit copiii repede. Numai pe el l-a prins vârsta de 30 de ani neînsurat. Pe de o parte, din pricină că n-a găsit ce căuta, pe de alta că a fost tot timpul prins cu şcolile, cu cursurile, cu învăţatul.

     Cei tineri sunt toţi, cum zice Cristi, valabili, poţi să vorbeşti orice cu ei, poţi să apelezi cu încredere la ajutorul lor, în orice ipostaze. Ei, ca fraţi – mama lor i-a făcut unul după altul, fără diferenţe mari între ei, sperând că vine şi o fată - au o relaţie foarte bună, iar cumnatele se împacă foarte bine între ele. O să mai vină, probabil, cu bunicii, şi tanti Marieta, Reta, cum îi zic ei, sora tatălui, care nu s-a căsătorit niciodată şi stă şi acum în casa părintească, la bunici. Ca o domnişoară bătrână ce se află, Reta mai are unele răutăţi, dar ai casei s-au învăţat să nu o ia în seamă, s-o lase să-şi arunce înţepăturile fără să fie afectaţi, ceea ce trebuie să fac şi eu, în concepţia lui Cristi. S-o ignor, că aşa e ea. Mai răutăcioasă…

     Când a sunat la uşă, am tresărit amândoi.

     ─ Na, c-a venit clanul... a spus Cristi şi a fugit spre uşă.

     Dar nu era decât Ţeapă. Venise cu cumpărăturile.

     ─ Hai, rămâi cu noi la masă! l-a invitat şeful lui. Că-ţi găsim şi ţie un loc.

     ─ Deci, rămâneam, pe cuvânt, dar tre’ să mă văd cu cineva. Deci, lasă că rămân altădată. Pune-mi şi mie la pachet neşte chestii ca să le deşert la ramazan şi mai vorbim noi.

     Eram gata cu toate, când soneria s-a auzit din nou. De data asta nu puteau să fie decât membrii familiei lui Cristi. Atunci ne-am dat seama că încă nu eram îmbrăcaţi ca pentru primit vizite importante şi sobre. Am tras în grabă, mai ales el, hainele pe noi şi ne-am dus împreună să deschidem uşa.

     O clipă, mi-a trecut prin cap că sunt cea mai mare nenorocită din lume, cea mai mare depravată, cea mai mare desfrânată. Eu sunt încă încurcată din punct de vedere al statutului civil, dar m-am culcat cu alt bărbat decât cel cu care sunt căsătorită. Am băgat divorţ, dar sunt departe de finalizarea lui. Şi oamenii ăştia mă văd ca pe un membru al familiei lor deja. Marius m-a tratat de parcă eu şi Cristi suntem căsătoriţi. Nu cred că sunt prea demnă de respectul lor la ora asta. Am intrat în problema asta mai ceva ca prostu-n mlaştină. M-am afundat în rahat până la gât şi dracu’ să mă ia dacă mai ştiu cum să ies. Dar vreau să ies? Nu puteam să stau eu în banca mea? Să-mi văd de câlţii mei şi de singurătatea mea? Nu puteam să nu mă ambalez aşa de tare şi să nu-mi dau - şi să nu le dau nici altora - speranţe?

     Dar gândul că, în sfârşit, fac parte, fie şi numai teoretic, dintr-o familie ca asta, a lui Cristi, îl suprimă pe primul gând, cel care îmi strigă că sunt o depravată, că greşesc, că nu procedez bine. Şi, ca să reiasă clar că nu mai am scăpare, calc cu amândouă picioarele pe terenul pe care îl ştiu mlăştinos. Măcar să mă înghită mâlul cu totul...

     Gălăgioşi ca o galerie la meciul echipei favorite, membrii familiei lui Cristi intră în casă. El mi-i prezintă pe toţi şi toţi mă îmbrăţişează şi mă pupă cu drag. Cum am mai spus, ca şi cum eram deja cunoştinţe vechi şi apropiate. Dar şi pe el îl pupă toată familia şi deduc din asta că sunt apropiaţi, că se ţin de familie, că fac multe lucruri împreună. Copiii îi sar de gât şi el îi ia în braţe pe amândoi. Lui Dragoş îi şopteşte la ureche, dar destul de tare să audă şi restul:

     ─ Ia zi, barosane, îţi place fata mea? Te las s-o pupi, dar numai odată, că nu vreau să mi-o sufli. Ne-am înţeles, da?

     Îi poftim pe toţi să intre şi să se aşeze la masă. Când văd toată pregătirea, se miră şi spun cuvinte apreciative. Pe Cristi îl ia, care mai de care, în balon. „Te-ai făcut, băiat de casă, Cristache... Mă, ce te-am pierdut... Aşa, mâine, poimâine faci şi sarmale....” Cam aşa sunau replicile familiei, dar erau departe de a fi răutăcioase. Era, oarecum, botezul meu în familia Popa.

     Numai mătuşa Reta a rostit după ce ne-a privit cu ochi critic pe amândoi:

     ─ Hmmm... Unul alb şi unul negru...

     Cristi a râs şi a parat:

     ─ Aşa trebuie, tanti, ca să iasă copiii frumoşi...

     Roberta şi Dragoş au fugit în dormitor, la calculator, unde au stat, de altfel, până la plecare. În treacăt, băiatul i-a şoptit lui Cristi:

     ─ Ce bine că ai şi tu computer! Căci tati mi-a luat un cablu din spate de la al meu şi nu mai pot să-l folosesc. Că zice că stau numai cu ochii în monitor şi nu pun mâna pe o carte să citesc. Vreau să te rog pe tine, până pleci, să-mi cumperi şi mie un cablu de ăla şi să mi-l dai pe şestache, ca să nu ştie tati. Ce zici?

     ─ M-ai găsit tu pe mine priceput la de astea? La calculatoare? Nu ştii că eu sunt antitehnică? Tot cu tati trebuie să vorbeşti. Stai că te învăţ eu cum să faci: citeşti şi tu „Singur pe lume” şi „Cireşarii”, ca să-i iei faţa şi tati, gata, îţi dă cablul.

     Îl întreb în şoaptă, când eram numai amândoi, de ce nu-i face voia copilului.

     ─ Nu, ne omoară tat-său pe amândoi. Eu îi răsfăţ, mă joc cu ei, le fac tot felul de plăceri, dar de educat ştiu ei mai bine, părinţii lor, vreau să spun, cum să-i educe. Şi dacă Adi şi Carmen cred că ăsta mic stă cu ochii în calculator toată ziua, păi înseamnă că aşa e. Eu nu mă amestec să le dau lor peste nas. Mă păstrez pentru copiii noştri.

     Am întins, cum nu am văzut niciodată, masă mare. Fiecare venise cu câte ceva. Cristi avusese dreptate, au adus inclusiv oala cu sarmale, pregătită pentru cazul în care ne duceam noi la Telega. Dar şi cele pregătite de noi au făcut senzaţie. Toată lumea a vrut să mă ajute la bucătărie, şi în parte au făcut-o pe rând, dar le-am spus tuturor că am băiat voinic şi mă ajută el. Inclusiv la spălat şi şters de vase. Ai lui nu-l ştiau priceput la chestiuni de acest gen, dar l-au aplaudat la rampă deschisă. Bravo, aşa trebuie să facă... 

     Noi am stat în permanenţă unul lângă altul. Când se întâmpla să nu fim alături, Cristi zicea de la obraz: „Ia mută-te tu pe scaunul celălalt, că lu’ ăsta îi iei vopseaua!” Corpurile, genunchii, mâinile ne sunt lipite. Iar el se joacă, oricât o mai trag din când în când eu, tot timpul cu mâna mea. Mi-o ia şi mi-o aşează pe genunchii lui, o îndoaie, o pupă, o prinde, îi dă drumul, ia fiecare deget în parte şi mâna în totalitate. Sau pur şi simplu mi-o strânge între degetele lui. Of, şi cât l-am avertizat să se poarte decent. Dar parcă vorbesc la pereţi câteodată.

     Îi privesc, roşie ca focul, pe toţi ai lui, convinsă că ei mă judecă pentru asta. Dar nimeni nu pare să dea atenţie acestui amănunt, în mod maliţios. Nimeni... Tata l-a apostrofat la un moment dat:

     ─ Mă, tu ăsta micu’... Ai grijă să te porţi frumos cu fata. Să nu o superi şi să fii cuviincios. Ne-am înţeles? Că ai de-a face cu mine, altminteri.

     ─ Eu, tată? Sunt cel mai cuminte şi cel mai cuviincios... Să-ţi spună ea, dacă nu mă crezi pe mine. Nu-i aşa, frumuseţe?

     Şi ai fi zis că a trecut episodul ţinut de mână. S-a dus. A zburat ca să facă loc altor episoade. El a continuat pe mai departe să-mi strângă mâna. Nimeni nu avea ochi pentru asta. Doar Reta l-a apostrofat la un moment dat:

     ─ Ţine-o bine, mă, să n-o pierzi...

     Restul familiei a tras altă concluzie: e rost, în curând, de nuntă. Aşa că a început să plouă cu întrebări şi remarci de genul: „Pe când nunta? Când ne pregătim de pus pirostriile? Când jucăm la cununie? Măi, să ne spuneţi mai din vreme, ca să avem timp să cumpărăm rochii. Să nu ne mai atingem de ţuica din beci, că ne trebuie pentru nuntă...”

     ─ Ho, gâştelor, le-a spus Cristi râzând, prinzându-mi şi mai ferm mâna. Aţi tăbărât pe capul nostru ca boala pe omul sănătos. Toată lumea urechile la mine, că spun o singură dată pentru toţi. Da, jucăm la nuntă. Păstraţi ţuica, puneţi bani de-o parte, cumpăraţi-vă rochii şi costume. Facem nuntă mare, serioasă, cât să ţină o săptămână. Dansăm, de rupem trei perechi de încălţări de căciulă, ca să zic aşa. Mă fac ginerică şi Cătălina mireasă. Florin şi Gabi s-au oferit să ne fie naşi. Deci, cum ar spune Ţeapă, facem nuntă. Dar, din nefericire, nu chiar acuma. Adică anul ăsta sigur nu. Este imposibil, nu că n-am vrea noi. Poate vara viitoare, poate mai devreme. Ceea ce vreau să ştiţi cu toţii e că o iubesc pe fata asta enorm şi sunt foarte fericit că am găsit-o. Fără ea, aş fi fost toată viaţa un bărbat neîmplinit, nemulţumit, nefericit. Cea mai mare victorie din viaţa mea nu este că am făcut academia, un master şi acum plec la doctorat, ci că am reuşit s-o fac să mă iubească. Şi mă bucur că şi voi v-aţi dat seama ce mină de aur am lângă mine şi v-aţi purtat în consecinţă. Aţi înţeles deja că face parte din viaţa mea şi din familie. Aţi asimilat-o de la început, fără fanfaronadă. Şi vă mulţumesc.

     În timp ce toţi ceilalţi zâmbesc şi aplaudă bucuroşi, iar eu schimb toate culorile curcubeului pe faţă, mătuşa Reta şi-a făcut vocea auzită:

     ─ E, aşa e sita nouă. Cerne bine. Cerne repede. Să vă văd eu mai peste câteva luni. Se duce dulceaţa şi dragostea...

     ─ Mai taci şi tu odată, Retuţo! – o ceartă tataie. Nu poţi să te abţii?

     ─ Păi nu poate, a intervenit tatăl lui Cristi, că aşa are ea limba aia afurisită. De aia nici n-a luat-o niciunul de nevastă, că s-a temut că se taie în ascuţişul limbii ei. Vezi cum eşti, sor’mea? Îmi superi copiii...

     ─ Hai să lăsăm asta, spune mama, mai bine să ne bucurăm că suntem împreună.

     Băieţii au pus muzică la calculator şi perechile s-au retras la dans. Cristi m-a ridicat odată cu el şi m-a luat în braţe, să dansăm în mijlocul holului. Cu braţele încătuşate pe după gâtul lui, dureros de fericită, îi şoptesc:

     ─ Offf... Ce mă enervezi...

     ─ Şi eu te iubesc.

     ─ Eşti mai nebun decât toţi nebunii. Nu ştiu cum ţi se dă voie să umbli liber pe stradă.

     ─ Zici tu? Dar eşti parte în problemă, eşti complice, fetiţo: tu m-ai înnebunit, tu m-ai făcut aşa diliu, că eu eram bun, zdravăn, până să te cunosc pe tine.

     Reta comentează în urechea Oanei, suficient de tare să audă toată adunarea:

     ─ Nici nu e aşa de frumoasă. Are nişte ochi de pisică, de te sperii noaptea de ea...

     ─ Nu-i adevărat, o opreşte aceasta. Chiar are ochi frumoşi, tanti. Nu mai vorbi prostii.

     Pe la 11, fraţii lui Cristi, cu familiile lor, s-au ridicat să plece. Cu toate insistenţele noastre, nu au vrut să mai rămână. Au justificat că trebuie să culce copiii, că a doua zi se duc la muncă, în sfârşit, că e târziu. Roberta l-a rugat discret pe Cristi să-i aducă „de la Buxel” nişte farduri şi nişte parfumuri. Şi, pentru că aveam câte ceva dintre solicitările ei prin geantă, am îndrăznit, am luat-o de mână şi i le-am dat. A fost fericită, m-a pupat de m-a tocit şi, am ştiut, din clipa aceea m-a iubit la nebunie.

     La uşă, ne-am luat la revedere de la părinţii ei şi de la ceilalţi şi am convenit ca eu şi ei să ne vedem cu regularitate şi după ce pleacă „liantul” la Bruxelles. La plecare, cei doi fraţi mai mari ai lui Cristi i-au avertizat pe părinţi şi pe bunici:

     ─ Poate nu staţi şi voi până dimineaţă, că oamenii ăştia mai au bagaje de făcut.

     Mai pun de o cafea şi mama lui Cristi vine după mine la bucătărie. Îmi prinde amândouă mâinile între ale ei şi-mi spune:

     ─ Îţi mulţumesc...

     ─ Pentru ce?

     ─ Pentru că îl faci atât de fericit pe Cristian. Dumnezeu să te binecuvânteze.

     O văd emoţionată şi mă emoţionez la rându-mi:

     ─ Nu, eu trebuie să vă mulţumesc că l-aţi crescut şi l-aţi educat aşa.

     M-a ajutat să duc cafeaua şi, după ce-am turnat-o în ceşti, Cristi m-a tras, de faţă cu toată lumea, pe genunchii lui. Îi arunc o privire încinsă precum cărbunii în vatră şi vreau, ruşinată, pierdută, să mă ridic.

     ─ Stai aci, Cătălina. Că părinţii mei ştiu că ne iubim.

     Şi mi-a încercuit mijlocul cu braţele lui, ca şi cum eram singuri pe plajă. Mama, văzându-mă roşie ca sfecla, l-a scuzat:

     ─ Cristian e mai năbădăios, îi curge sângele mai iute prin vene, dar nu e băiat rău.

     El râde:

     ─ Aşa reclamă-mi faci tu mie, mamă? Aşa mă lauzi tu? Trebuia să spui că sunt cel mai tare din parcare, că sunt o comoară la casa omului, chestii de astea...

     Când el termină cafeaua, bunica îi ia ceaşca şi o întoarce.

     ─ Hai să vedem, spune, ce zice acuma ceaşca ta...

     ─ Ptiu... face bunicul spre ea. Nu te laşi, femeie, vrei să mă superi şi acum.

     ─ Lasă, că nu te supăr. Tu stai acolo, în banca ta, că n-am eu treabă cu tine.

     ─ Păi întinde şi cărţile, mamaie, ca să ştim o treabă.

     ─ Ei, le-aş fi întins, Cristinele, mamă, le-aş fi întins, dar m-au luat ăştia pe sus, că hai mai repede, hai mai repede, ce te mai găteşti, parcă eşti mireasă şi ne aşteaptă copiii ăia, încât am uitat de cărţi. Păi nu dădeam eu o pasienţă, mamaie?

     ─ Ţţţţ, ţţţţ, ţţţţ... Femeie, lasă prostiile şi nu le mai împuia capul copiilor cu aiureli de doi lei.

     Şi Reta de colo:

     ─ Păi ce să facă şi ea? Are vreo treabă decât să dea din gură?

     ─ Ia du-te, tu Pavele, băiete şi-ntinde-te în pat, că eşti obosit şi bătrân. Şi nu mai mă pisa ca pe nuci pentru colivă. Şi ia-o şi pe fata asta, că-mi vine câteodată să-i înnod limba aia ascuţită, de te tai în ea, ca în cuţit.

     Şi, cu vorbă blândă către noi amândoi, eu şi Cristi:

     ─ Da’ vedem şi aşa, mamă, că nu minte cafeaua. Niciodată nu minte. Staţi aşa să se usuce ceaşca. Altminteri, dacă o iau udă, înseamnă că plângi, Cristică, băiatule. Şi nu vreau să plângi.

     Când a considerat ea de cuviinţă, şi-a aşezat mai bine ochelarii pe nas şi a început să-i spună lui Cristi:

     ─ Frumoasă ceaşcă, mămăiţă... N-am mai văzut aşa ceva. Ai o inimă foarte deschisă. Vezi în ea ca-n cartea de citire. Uite, ce pom frumos ai. Îl vezi? (Cristi nu-l vede, şi nici eu, când îmi arată, dar nu contează, mamaie ştie mai bine). Asta înseamnă că e de bine. Ai o realizare mare în curând. Pleci la drum lung şi greu în prag de seară, de unde nu vii în fiecare zi acasă, cum erai învăţat. Parcă n-ai pleca, eşti, aşa, mai îndoit. Parcă n-ai pleca singur. Ai tu o spaimă că se întâmplă ceva. Că moare cineva. Dar nu moare nimeni, mămică, nu pică cruce neagră, nici măcar ţapul ăla bătrân şi coclit de tac-tău mare, care mă supără când îmi e lumea mai dragă, nu moare. Da’ eşti, cum ziceam, îndoit. Eşti, aşa... Cum ziceai tu când veneai în vacanţă şi îmi citeai poveşti cu zei şi muritori? Cum le zicea la monştrii ăia de care nu scăpa nicio corabie? Mai ştii? Îîîî...

     ─ Scila şi Caribda, mamaie, aşa le zicea. 

     ─ Şila şi Carida, mamă, cum zici tu. Ei, ca ăştia doi eşti tu, puiule. Aşa eşti de încurcat cu plecarea asta. Pfuuuu... Şi e o dragoste maaaaare în inima ta...

     ─ Dacă ziceai că-i mică, zâmbeşte nepotul, o încurcai. Pe cuvânt... Hai c-ai zis bine. Ai reglat-o corespunzător. Zi mai departe.

     ─ Eşti, aşa cum ţi-am mai spus eu ţie şi altă dată, însemnat.

     ─ Cu fierul roşu adică... De aia s-a făcut poliţai... L-a ţinut tat’său în şcoală şi în loc să se facă avocat sau procuror, ca să câştige bani mulţi, el s-a făcut poliţai...

     Mamaie n-o ia în seamă pe Reta, nici altcineva, şi continuă:

     ─ Adică eşti ales de Dumnezeu pentru o mare iubire. Pentru o soartă ieşită din comun. Nu oricine e însemnat ca tine şi nu oricine, chiar dacă se înţelege bine cu celălalt, ajunge la aşa ceva. În ceaşca ta apar doi de alde C. Amândoi sunt pe alb. Nu e niciunul pe negru. Asta înseamnă că iubirea ta e curată şi împărtăşită. Uite ce de flori sunt în jur. Parcă e o pajişte întreagă. Şi e de durată. De mare, mare întindere... Nici n-am văzut aşa ceva. E treabă de şapte puncte. Mari... Mari de tot...

     ─ E, ce să-ţi spun. Mare iubire de şapte luni sau şapte ani, râde Reta. Am văzut altele mai mari.

     Bunica nu-i dă atenţie. E preocupată de ceaşcă şi de ce vede în ea: 

     ─ Tu eşti unul din ăştia doi C, uite ăsta, de parte bărbătească – îl vezi? Şi celălalt C e Cătălina. Staţi cu faţa unul către altul şi, cum ai zis şi tu, mă băiatule, e rost de nuntă.

     ─ Hai, zice Cristi, că vezi bine tu în ceaşca aia... Mai zi! Mai e ceva?

     ─ Mai e, cum să nu mai fie? Iese nuntă mare, cu popa şi cu tot ce trebuie...

     ─ Normal, râde Cristi, dacă chiar un Popa e ginerica...

     ─ Iese bine, iese bine nunta. Îmi place. Sunteţi amândoi, mireasă şi ginerică. Uite că se vede. Sunteţi pe alb amândoi. Şi e aglomeraţie mare. Vine lume multă. E petrecere zdravănă. Dar mai e un bob zăbavă.

     ─ Evident că mai e un bob zăbavă. Dacă plec, normal că nu facem nuntă mâine...

     ─ Nţţţ, nu e un bob zăbavă de timp. Nu timpul vă opreşte. Dacă ar fi de timp, aţi face nunta în jur de Crăciun. Atunci se poate. Dar bobul ăsta zăbavă e altfel. Vă opreşte în alt fel. Se pune în faţa voastră şi nu mai puteţi să păşiţi la un loc. Ca şi cum ar avea vreo şapte ramificaţii bobul ăsta. Vreo şapte drumuri. Dar nu bifurcate. Ci unul după altul. Şi sunt încurcate drumurile astea, cum n-am mai văzut. Cristi, se vede ceartă şi supărare mare cu Cătălina.

     ─ Hai, mamaie, că nu vezi tu bine. Unde, Doamne iartă-mă, îţi apar ţie prostiile alea? Noi nu ne certăm şi nu ne despărţim niciodată.

     ─ Dacă staţi să ascultaţi în gura ei, mă tataie... Eu v-am spus că zice şi ea acolo ceva, ca să zică... Ştie că pleci, ştie că vreţi să faceţi nuntă... Pe astea vi le-a spus. De unde să vadă ea ceva în cafeaua aia? Ce, crezi că a făcut vreo şcoală de ghicit? Zice şi ea ce ştie deja, ce aude şi ce-i vine. Vă spun eu, că o cunosc. Femeie bătrână, se duce la biserică şi se roagă la Dumnezeu şi apoi întinde cărţile sau întoarce cafeaua cu fundu-n sus... O păcătoasă... Şi, deşi îi spun mereu să renunţe la aerele astea de vrăjitoare, ea o ţine langa.

     ─ Eu spun ce văd. Şi văd, mă, că eu sunt paranormală - aşa se zice, Cătălina, da? - nu ca tine! Eu simt. E treaba voastră dacă nu mă credeţi. Aşa apare întâi în ceaşcă, jelanie mare, chin, lacrimi, durere, supărare, despărţire. Unul într-o parte şi altul într-alta. Departe unul de altul. Ce să fac, să mint şi să nu zic ce văd? Pe urmă vine nunta. Uite câta aglomeraţia pică… Şi dacă vine, zic de ea că vine...

     ─ Ei, atunci e bine dacă vine pe urmă nunta. Ai întors-o corespunzător.

     Deşi pare că toţi ai casei nu pun la suflet ce zice bunica, nici măcar Cristi, pe mine vorbele ei mă lovesc în suflet. Despărţire. Supărare. Chin. Ce pot să însemne toate astea? Oare visul de acum se termină? Oare nu mai sunt cu Cristi? Oare mă întorc la Şerban? Doar nu mă împac cu Dan... Ce s-o mai întâmpla, Doamne?

     Mă retrag din braţele bărbatului care devine tot mai mult al meu, ca să mai strâng din ceştile şi farfuriile goale de pe masă. El, împreună cu părinţii, bunicul şi tanti Reta se duc în dormitor, ca să le arate nişte poze la calculator. Probabil şi pe cele de la mare.

     Bunica mă priveşte cu ochi atent, sfredelitor. Parcă citeşte în mine, ca nepotul ei. Parcă îmi vede dintr-o privire trecutul, prezentul şi viitorul. Îmi zâmbeşte un pic superior şi-mi prinde mâna stângă. Mi-o întoarce cu podul palmei în sus şi se uită atentă la liniile care se întretaie acolo.

     ─ Ai o mână interesantă, îmi spune. Îmi place să mă uit la ea. Linia dragostei e fierbinte. Cum e cafeaua dată-n foc. Apar aici două cununii. Una e seacă, pustie, scurtă, care îţi aduce multă, multă suferinţă. Alta e din dragoste. Din dragoste mare. Mare cât şapte puncte. Cât şapte vieţi. Uite cum se îmbucă liniile astea. Vezi? O să ai doi copii, repede de la a doua căsătorie. O să te bucuri mult de ei, împreună cu bărbatul tău. Ar fi putut fi şi al treilea copil. Dar nu reuşeşti să duci sarcina la termen. O pierzi. Sau ai pierdut una de curând, nu ştiu. Eşti inteligentă, echilibrată - deşi te chinuie nişte vedenii - norocoasă, cuminte. Aşa cum nu mi-a fost dat să văd multe fete. Linia vieţii e lungă, trăieşti mult lângă bărbatul iubit, dar presărată în mai multe locuri cu întreruperi. Ai avut în viaţa asta trei mari cumpene şi mai ai cel puţin trei. Toate pornite din mână şi vrere omenească. Sunt doi oameni, un bărbat şi o femeie care sunt duşmanii tăi mari. Nu ştiu ce secret zic ei că ştii tu şi vor să te facă să taci. Sunt oameni răi, dar tu ai mulţi prieteni, multă lume care ţine la tine şi vei reuşi. Scapi de cumpenele alea, căci linia vieţii merge mai departe. Trece de cumpene. Dar treci şi prin cumpene. Să ai grijă, fetiţo. Să nu te culci fără să spui „Tatăl nostru”, să te închini când pleci de acasă şi de oriunde altundeva. Dacă eşti în lume şi te ruşinezi să-ţi faci semnul crucii la vedere, că aşa face tineretul, fă-l pe cerul gurii, cu limba. Dumnezeu ştie şi îl ia în seamă. Să zici, oriunde te afli, rugăciunea inimii. Asta e scurtă şi o poţi zice uşor, în gând. Musai de trei ori s-o rosteşti: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. Ţii minte, da? Nu trebuie să te sperii, Cătălina. Doar să ai grijă. Stai un pic...

     Îşi desface gulerul închis până la gât al bluzei şi scoate la iveală un lănţişor subţire de aur, cu un pandantiv pe care este inscripţionat chipul Maicii Domnului.

     ─ Hai să ţi-l pun la gât.

     ─ Mie?! Doamne, Dumnezeule, de ce?

     ─ Pentru că aşa vreau eu, să ţi-l dau ţie. Şi pentru că este sfinţit şi Fecioara te va proteja de toate cumpenele tale.

     ─ Nu pot să primesc. Nu pot să...

     ─ Ba poţi, fetiţo, poţi... Şi ai să-l şi primeşti. Hai, întoarce-te să ţi-l pun.

     ─ Nu ştiu ce să zic. Mă puneţi în încurcătură. E o bijuterie de familie. Poate o vrea fiica dumneavastră sau nora. Sau altcineva... Ce-or să zică toţi?

     ─ N-o vrea nimeni. Are toată lumea. Dar eu vreau să iei tu bijuteria asta. E lănţişorul meu de la cununie. Mie mi-a adus noroc şi fericire toată viaţa. Vreau să-ţi aducă şi ţie şi să te ferească de rău. Nimeni nu va zice nimic, stai liniştită. Eu ştiu ce fac. Acum sunt bătrână şi l-am purtat destul. L-am purtat o viaţă. Vreau ca acum să porţi tu lănţişorul ăsta. Fără frică, fără sfială, fără oprelişti. Eşti deja nepoata mea foarte dragă. Am văzut, ca la Cristi, în palma ta semnul.

     ─ Ce semn?

     ─ Un semn... Adică voi amândoi aţi fost aleşi de Dumnezeu. De multă vreme vă căutaţi, vă găsiţi, dar nu puteţi să rămâneţi împreună. E ca un blestem care se întinde ca o pecingine şi de care nu scapi. Iar şi iar de la capăt. Acum v-aţi găsit. Poate nu înţelegi ce-ţi spun. Nici eu nu ştiu să explic bine. Niciodată nu am mai văzut aşa ceva. Dar, la un moment dat vei înţelege şi vei veni să ne luminăm amândouă. Hai, vino încoace să-ţi pun lănţişorul la gât. Şi să nu-l mai dai jos niciodată, ai înţeles?

     ─ Vă mulţumesc mult, dar nu trebuia. Mă îndatoraţi peste măsură. Şi apoi, dacă n-o să fiu niciodată cu nepotul dumneavoastră?

     Mijeşte a râs, atotştiutoare:

     ─ Lasă prostiile şi să-ţi aducă tot norocul şi fericirea pe care mi le-a adus mie. Să te ferească şi să te protejeze de toate încercările vieţii. E pe mâini buni. Şi lănţişorul, şi Cristinel al nostru.

     ─ Asta tot în palmă scrie?

     ─ Nu, în ochii tăi. În fiecare trăsătură a ta. Nu v-a mai zis nimeni că voi doi semănaţi? De când aţi deschis uşa, mi-am dat seama că pe voi scrie dragoste. Şi să nu-mi mai vorbeşti cu dumneavoastră. Să-mi zici cum îmi zice Cristi şi să-mi vorbeşti cu tu.

     Mă îmbrăţişează şi mă pupă pe amândoi obrajii. O simt deschisă şi apropiată şi inima mi se scaldă în roua emoţiei. Aşa ne găseşte restul familiei când vine de la poze. 

     ─ Ia uite dragoste pe muierile astea, comentează Reta.

     ─ Mă, Cristinele, mamă, n-ai mai avut poze ca să le arăţi la ăştia? Aşa repede le-ai terminat? Că vorbeam şi noi liniştite acia. Şi uite cum ne pomenim înveninate... 

     Îmi vine, în ciuda predicţiilor cu cumpene şi sarcină pierdută pe care mi le-a făcut, să râd. Parcă e Cristi când s-a luat de Ispas pe insulă.

     Bunica îşi alintă drăgăstoasă nepotul:

     ─ Doctorul lu’ mamaie... Mă faci şi pe mine bine când o să fii tu doctor? Că mă doare un picior, de nu mai pot...

     Toată lumea râde şi Cristi îi explică:

     ─ Nu mă fac doctor de ăla cum e medicul tău de familie, care consultă oamenii, le prescrie reţete, le ia tensiunea, se uită la piciorul tău. Tot în poliţie rămân. Mai avansez un pic, mai urc pe scară puţin, dar sunt tot poliţist.

     Toţi se pregătesc să plece. Au stat, când le zicem să mai zăbovească un pic, destul. Aşa spun ei. Mie mi se pare, deşi a fost gălăgie, brambureală, tevatură, s-au adunat farfurii şi pahare ca la cazarmă, că n-au stat mult. Că a trecut repede timpul. Că aş mai vrea să stăm împreună.

     Nu m-am simţit niciodată membră a vreunei familii ca acum. Cu părinţii lui Dan n-am avut sentimentul ăsta. Mama lui venea, la începutul căsniciei noastre, şi decidea: „Acum ne apucăm de făcut curăţenie generală. Acum facem sarmale. Acum punem rufele la înmuiat”. Şi, deşi în primă fază mi-am spus că aşa se poartă fiecare soacră, pesemne, cu nora ei, mai apoi toate astea au început să mă deranjeze. Mi se părea că mă ţine de proastă şi-mi impune, în casa mea, anumite reguli. Dar poate că eu azi, să zicem, nu am chef să mănânc sarmale. Şi nici nu-mi vine să fac curăţenie generală, că mă doare undeva. Şi, deşi nu credeam că sunt în stare, la un moment dat, m-am revoltat.

     N-am fost niciodată iubită de părinţii lui Dan. Ei ziceau mereu că trebuia să ia altă nevastă, una mai cu stare, mai frumoasă, mai cu părinţi, nu pe mine, o „calică”. Deşi, aşa în treacăt fie spus, nu mă luase de pe stradă, din boscheţi. Aveam o casă, nişte studii, mă descurcasem singură în viaţă din fragedă pruncie. Iar după treaba cu ieşitul în faţa soacrei, nu m-a mai agreat nimeni deloc. Cred, acum dacă stau să analizez la rece, că l-au şi influienţat de multe ori pe Dan în felul în care se purta cu mine, după ce se întorcea de la ei. Căci, de regulă, se ducea singur acasă la ei. Sinceră să fiu, nici nu jinduiam prea mult să mă duc şi eu. Era o respingere generală între noi, deşi la început mă străduisem să fie bine. Speram ca măcar cu Dan să fie. Dar... Of, ducă-se pe pustii de gânduri proaste...         

     Aşa că, acum, când pleacă familia lui Cristi, chiar îmi pare rău. Oamenii ăştia m-au luat din prima ca pe una de-a lor. N-au avut nicio reţinere în a mă trata ca pe o fiică, nepoată sau cumnată. M-au făcut, cu toată purtarea lor - simplă, deschisă, atentă, grijulie, de familie, într-un cuvânt - fericită. Şi nu pot, pentru asta, decât să le fiu recunoscătoare. Nu mă cunoşteau, nu ştiau nimic despre mine, doar că, hop, sunt şi eu popândău în casa lui Cristi. Nu ştiau ce gândesc, cum sunt, ce fac în viaţă. Dimpotrivă, statutul meu civil e încurcat, amestecat, alandala. Dar ei nu m-au respins nicio clipă, nu m-au îndepărtat, nu m-au exclus de la nimic. Ca şi cum, de multă vreme, ca ei toţi, făceam parte din familie. Dacă m-ar fi pus vreun comentariu răutăcios în încurcătură, îmi spuneam când le-am deschis uşa la venire, aş fi plecat fără să mă mai uit niciodată în urmă. Aş fi înţeles că asta e voia lui Dumnezeu şi că, stigmatizată cum sunt, nu mă pot apropia de Cristi şi de ai lui. Oamenii judecă, trag concluzii, au păreri. Însă, în afară de câteva remarci ale Retei, venite din faptul, cum a zis Cristi, că ea e supărată pe viaţă în permanenţă şi aşa face de când o ştie el, nimeni nu m-a făcut să mă simt prost, nedorită, exclusă.

     Aşa că, nu pot la rândul meu să nu întorc, instinctiv, aceeaşi dragoste şi aceleaşi aprecieri către oamenii ăştia. Ne-am pupat la plecare cu mult drag şi m-au invitat, chiar dacă Cristi pleacă, să trec pe la ei. Bunica mi-a şoptit complice că mă aşteaptă de fiecare dată şi, mai ales, când o să socot că trebuie să vorbim. După ce au plecat, ne-am lipit amândoi, eu şi iubitul ăsta zănatic al meu, de uşa de la intrare.

     ─ O făcurăm şi pe asta, îmi spune el, prinzându-mi mâna. Până la urmă, Dumnezeu le aranjează pe toate cum ştie El. Noi vorbiserăm altceva, plănuiserăm să facem altcumva, dar Dumnezeu a făcut cum a ştiut. Şi a făcut bine. 

     ─ Eu sunt un pic speriată...

     ─ De ce să fii speriată? Ai mei, toţi, fără excepţie, chiar şi Reta cârcotaşa, care mai picură otravă din când în când în vreun comentariu, te-au plăcut şi te iubesc deja cum te iubesc eu. Ei, nu chiar atât, că nu se poate. Dar chiar te-au plăcut. De ce să fii speriată?       

     ─ Bunica ta m-a pus pe gânduri. Mi-a spus nişte lucruri când vă uitaţi voi la poze...

     El se strâmbă şi râde:

     ─ Doar nu crezi în profeţiile de doi bani ale bunicii. N-ai văzut că totul e un joc? N-ai văzut că face şi ea pe deşteapta? Nu crede nimeni în ce spune. Le îngaimă şi ea acolo. Nici măcar tataie, care o cunoaşte de o viaţă, nu crede. E inofensivă. N-are niciun pic de puteri paranormale, cum se laudă. E felul ei de a fi interesantă într-o adunare.

     ─ Mi-a spus că am două căsătorii, trei cumpene trecute şi tot atâtea în viitor, că voi pierde sau am pierdut o sarcină.

     ─ Numai prostii, nu ţi-am zis? N-o lua în seamă, iubire, că nu e cazul. Nu ştie şi nu vede nimic în cafea, cărţi sau palmă. Sau nu mai ştiu unde mai zice ea că mai ghiceşte. Îi place să facă pe interesanta. Se joacă şi ea. Îşi dă şi ea aere de vrăjitoare şi descântătoare atotştiutoare. Vorba Retei: dacă n-are şi ea ce face... Hai, să nu te văd că te întristezi şi intri la păreri pentru toate prostiile bunicii. O să mă iau de ea că mi te-a speriat.

     ─ Nu, te rog. Nu-i zice nimic. Cred că mă iubeşte. Uite ce mi-a dat.

     Îi arăt lănţişorul şi el fluieră admirativ:

     ─ Asta da surpriză. Ce să zic... Cu siguranţă te iubeşte. Are lănţişorul ăsta de la nunta lor şi nu s-a despărţit niciodată de el. Credeam că o îngropăm cu el şi când colo... Mda, te iubeşte. Dar şi eu te iubesc. Mai mult ca ea. Eşti admirabilă. Vino cu mine. Vreau să iubesc o fată dulce, cu lănţişor de la bunica.

     ─ Nu, vino tu cu mine. Avem masa de strâns, de spălat farfuriile şi pus pe la locul lor.

     ─ Acuma?! Fii serioasă, iubire, nimeni nu strânge calabalâcul de la o petrecere la două noaptea. Acum ne culcăm. A fost o zi lungă. Îţi promit că le facem dimineaţă.

     ─ Ok, poliţistule, ok... Mergem la culcare. Le aşez eu dimineaţă pe toate.

     ─ Te ajut şi eu, că mă pricep. N-ai văzut ce bun sunt?

     O puzderie de gânduri m-a lovit în noapte, ca fluturii beznei lumina lampei. Ce-a vrut bunica să spună cu şapte puncte? Cu şapte drumuri? Cu şapte căi? Şi ce sarcină pierd? Pierd, căci n-am pierdut niciuna până acum. Nici n-am rămas vreodată gravidă, ce să pierd? Şi ce cumpene adică am avut şi mai am? În afară de accidentul ăla... Altceva nu-mi trece prin cap. 

    Nu, poate că are dreptate Cristi. N-are cum să vadă ea viitorul şi trecutul. N-are cum să vadă cineva în cafea şi în palmă ce se întâmplă. Astea sunt prostii. Ne-a aburit şi mamaie, că aşa e în adunare mare, trebuie să se destindă atmosfera într-un fel. Ca şi Cristi, nici eu nu cred în chestiile astea. Mai bine mă liniştesc şi adorm fericită la pieptul lui. Mai e puţin până pleacă şi eu îmi stric sufletul cu toate aiurelile.     

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Suntem pe ultima sută de metri şi munca pare să-l solicite pe Cristi, nu mai mult ca niciodată, că nu ştiu cum sunt de regulă zilele lui obişnuite de serviciu, dar din plin. L-am sunat adineauri şi mi-a răspuns în şoaptă. Mi-a spus că se află la marginea oraşului, la un dublu asasinat, prelevează probe, ia declaraţii şi ne vedem mai târziu. Dar să nu uit că mă iubeşte. Până la cer şi înapoi.

     Doamne, de ce se omoară oamenii între ei? Ce naiba au de împărţit într-atâta încât să facă moarte de om? Ce este atât de important de nu mai primează umanitatea, bunul simţ, conştiinţa, ci pornirile animalice? N-am să înţeleg niciodată cum un om loveşte alt om cu bună ştiinţă, cu scopul de a-l omorî. Ducă-se pe pustii de gânduri şi de senzaţii.

     Mai bine o sun pe Felicia să ne întâlnim. Ceea ce şi fac. Îi spun că sunt la Cristi şi-i dau adresa ca să vină aici. Cu sufletul gata să-i iasă din piept, după ce urcă şase etaje, căci liftul era stricat, prietena mea mă fulgeră cu privirile:

     ─ Te-ai mutat? Te-a scos administratorul tău în stradă? Să-mi spui ce cauţi aici, nebuno. Sau, mai bine nu-mi spune. Am înţeles.  

     Îi povestesc cu lux de amănunte toate întâmplările din ultimele zile. Îi spun, inclusiv de predicţiile bunicii şi Felicia sare bucuroasă:

     ─ A, să mă duci şi pe mine la ea. Că mereu mi-am dorit să cunosc pe cineva care să ştie să ghicească în cafea şi în tarot. Ca lumea... Ţie o să-ţi ghicească mereu dacă te măriţi cu Cristi.

     ─ Întâi trebuie să divorţez, proasto, ca să mă mărit. Şi uite la ce se gândeşte ea... La ghicit... Tu crezi în prostiile astea?

     ─ Sincer? Vrei să-ţi spun deschis? Nu cred, pe bune, nu cred, dar te simţi bine când cineva îţi spune, chipurile cu statut de ghiceală, că eşti iubit, că ai o viaţă lungă, chiar cu cumpene, că devii bogat, chestii de astea.

     ─ Aşa zice şi Cristi, că sunt prostii. Că nu trebuie să cred. Că trebuie să uit de toate aburelile bunicii. Că nimeni din familie nu crede, deşi o caută tot satul şi satele vecine.

     ─ Eu vreau să-mi spună dacă mă mărit. Căci, la acest moment sunt mai singură ca Penelopa care-l aşteaptă pe Ulise. Numai că, eu nu am pe cine să aştept din rătăciri...

     ─ Poate ar trebui să-i acorzi o şansă lui Mihai...

     ─ Ce Mihai, fată? Ai înnebunit? Ăla, când ne întâlnim, mă întreabă de tine. Dacă eşti bine, dacă te mai doare, dacă mai ai probleme... Ce dracu’ să aibă el cu mine?

     ─ Nu ştii niciodată cum te duce viaţa. Eu cu Cristi, bunăoară. Nici nu-l ştiam, nici nu îmi trecea prin cap când l-am cunoscut la spital că va fi ceva între noi. Şi poate nu noi suntem cel mai elocvent exemplu. Adrian, fratele lui Cristi, era cam chiulangiu în facultate. Făcea ce făcea şi mai băga un gol... Mama a început să înţeleagă şi să-l urmărească. S-a împrietenit cu o colegă de-a lui Adrian, Carmen, pe care o suna mereu ca ea să-i spună ce face băiatul. Şi Carmen îi spunea. Cum Adrian a aflat cine îl pâra de note şi de absenţe, a început scandalul naţional între cei doi. Nu se sufereau nici cu slujbe. Unde se întâlneau, se înjurau. Şicane pe capul lor, din ambele părţi, la greu... Şi, totuşi, când au terminat facultatea, s-au căsătorit. Aşa şi tu cu Mihai... 

     ─ Ce să zic? Încurcate sunt căile Domnului. Aşa că zic şi eu cum zice şi iubitul tău, că pot să zic aşa acum, nu? Dacă sunt încurcate, numai Dumnezeu ştie să le rezolve. Nu babele care ghicesc în toate cele. Eu nu cred că se vede soarta unui om în zaţul de la cafeaua pe care tocmai ai dat-o pe gât. Sau în bobi. Sau în palmă. Nu are cum...

     Ei, dacă nici Felicia nu crede în ghicit, de orice fel ar fi el... Chiar că e o prostie să mă gândesc la ce mi-a spus bunica. N-are de unde să ştie şi cum să vadă ea destinul unui om. Nu mă voi mai gândi, aiurea-n tramvai, la toate câte mi le-a spus.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     Fac, ca tanti Ana, naveta de la fereastră la vizorul uşii de la intrare. Îl aştept pe Cristi să vină. M-a sunat mai adineauri şi m-a întrebat ce să-mi aducă bun. Şi eu, ca un copil, abia aştept să intre pe uşă. Vreau să-l văd încă de jos, de la intrarea în bloc. Aşa simt eu că sunt fericită pe deplin. Pe de altă parte, mă gândesc să nu mai fie o altă intrare în bloc, deşi eu n-am văzut, şi să mă ia prin surprindere, aşa că stau la vizor.

     Şi mi se pare că minutele sunt lungi, cât veacul. Şi grele ca un bolovan de sare. Şi el nu vine mai repede... Când îl văd că, în sfârşit, coboară din lift, dau uşa de la intrare de perete şi fug în braţele lui. Cu toate bagajele pe care le are în mâini, el mă prinde de mijloc şi mă învârteşte în holul blocului, de zici că nu ne-am văzut de 20 de ani.

     Intră în apartament cu mine atârnată de gâtul lui şi mă sărută cu toată dragostea din lume. Când mă lasă din braţe, îmi întinde întâi buchetul imens cu trandafiri roşii. A, prin roşul lor zâmbeşte stingher unul alb. Apoi îmi dă şi alte pachete pe care le avea pentru mine: dulciuri, ciocolată, fructe, prăjituri, îngheţată.

     ─ Tu vrei să iau proporţii? Mie îmi erai de ajuns tu. Eşti cea mai bună bunătate pe care o  vreau, care mă face fericită şi de care nu m-aş lipsi niciodată.

     Dar tot mai sunt pachete nedesfăcute. Şi mă mir de-a dreptul:

     ─ Tu ai cumpărat tot Ploieştiul?

     ─ Vino încoace! – îmi spune şi ne aşezăm pe două scaune la bar. Trebuie să vorbim.

     ─ Mă sperii, Cris, nu-mi face de astea...

     ─ Cum mi-ai spus, iubito? Cris? Din gura ta, totul sună mirific. Nu trebuie să te sperii. E de bine. Şi o să-ţi spun direct, ca să nu mai fii speriată. Îl mai ţii minte pe nea Fănică?

     ─ Nea Fănică? Frizerul unde am mers să ne tundem când am plecat la mare?

     ─ Exact. Azi m-a sunat la poliţie, pe fix şi mi-a zis să trec azi, musai, pe la el. Am fost uimit, nu mai m-a sunat niciodată şi am crezut că a păţit ceva, despre care nu poate să-mi spună la telefon. Aşa că, m-am grăbit să ajung la el urgent. Ştii ce mi-a dat pentru tine?

     ─ Nu, nu ştiu. Ce putea să-ţi dea pentru mine? Şi de ce? M-a văzut doar o clipă.

     ─ Da, zici tu? Ei, bine, aşa o clipă cum zici tu că te-a văzut, omul te-a plăcut mult, a înţeles drama prin care treci, prin tăierea părului şi a făcut asta pentru tine.

     Îmi întinde un pachet şi-mi face semn să deschid. Înăuntru găsesc o perucă, părul e negru şi mătăsos, cum era al meu. Mă uit şi nu înţeleg. Mă lămureşte el:

     ─ După ce ţi-a tăiat părul, nea Fănică a făcut ceva deosebit. L-a adunat pe tot, a luat legătura cu o prietenă specialistă în făcut peruci şi au realizat împreună asta. E chiar din părul tău făcută. Sigur că, fiind părul doar de pe o jumătate de cap, peruca a ieşit mai scurtă decât aveai tu părul la producerea accidentului. Dar e, cum ziceam, părul tău. Şi, deşi eu sunt mai radical şi te-am tot forţat să accepţi o realitate, nea Fănică mi-a dat de gândit cu gestul lui. El a înţeles mai bine ca mine că tu eşti femeie şi ai mai multă nevoie de podoaba capilară ca mine. Hai să vedem cum e, cum îţi stă cu asta.

     Şi îmi aşează peruca pe cap. Îmi vine să plâng. Nu ştiu nici eu de ce.

     ─ Nu plânge, puiuţ, nu plânge. Eşti teribil de frumoasă. Stai să-ţi aducă tati o oglindă. 

     Mă uit la felul în care arăt cu părul meu, chiar dacă acum nu creşte natural, şi mă simt ciudat. Nu ştiu dacă bine sau rău.

     ─ După ce nea Fănică mi-a dat asta, mi-am spus că trebuie remediată treaba în totalitate, aşa că am plecat la cumpărături serioase. La părul tău mergea o rochie de seară frumoasă. Eu zic că e frumoasă. Ia uită-te şi tu...

     Îmi întinde un alt pachet de alături, pe care îl desfac cu mâini tremurânde. Rochia este splendidă. Nu lungă până în pământ, aşa cum mi-am imaginat, când mi-a spus de rochie de seară, dar cu adevărat frumoasă. Din mătase verde mentă, mulată pe corp, cu decolteu destul de adânc, cu breteluţe subţiri...

     ─ Hai să vedem dacă e bună.

     Îmi scoate hainele pe care le aveam pe mine, ca la mare, şi mă îmbracă el cu rochiţa. Vine ca turnată.

     ─ Ce ochi format ai, îi spun. La fix îmi vine.

     ─ Păi la cât te-am strâns în braţe, eram mare tăntălău dacă nu reuşeam să-ţi iau măsurile cum trebuie. Ce părere ai? Îţi place?

     ─ Îmi place la nebunie. Mult de tot îmi place. Este superbă. Şi-mi placi şi mai mult tu că-mi faci astfel de surprize.

     ─ Ok. Atunci hai să mergem mai departe.

     ─ Încă mai mergem? Mă îmbolnăveşti de inimă, doctorandule.

     ─ Mai mergem un pic. Doar un pic... La aşa păr, la aşa rochie, la lănţişorul pe care bunica ţi l-a pus la gât, mergeau nişte bijuterii noi. Ştiu că ai şi tu destule, pe unele le-am văzut purtate, pe altele în casetuţe, acasă. Dar mi-am zis că trebuie să ai unele de la mine. Şi uite ce-am cumpărat. Clasic... Dar nu m-am priceput la alt tip de bijuterii.

     Îmi prinde întâi pe mână o brăţară de aur, încrustată cu pietricele şi cu o dungă realizată din aur alb. Iisuse, ce combinaţie superbă... Acelaşi lucru îngaim şi cu voce tare, dar el mă opreşte cu un sărut şi-mi spune că mai are ceva pentru mine. Îmi dă părul – că acum am – la o parte şi-mi pune în urechi nişte cercei. Observ că seamănă cu brăţara şi mă privesc apoi în oglindă. Sunt fericită, îmi explodează inima de atâta fericire, dar...

     ─ Doamne, Cris... Iubire, tu ai spart vreo bancă?  

     Râde:

     ─ Nu, n-am spart. Dar vreau să spargi tu avioane în seara asta.

     ─ Ce mai coci, nebunule? Ce urmează să-mi spui?

     ─ Că în seara asta ieşim în lume. Mergem la un restaurant de lux, unul care să se ridice măcar până la nivelul degetului tău mic.

     ─ Nu cred că e o idee bună. Dacă mă vede cineva cu tine?

     ─ Şi?

     ─ Şi divorţul nu s-a pronunţat.

     ─ Şi?

     ─ Şi mă consideră o depravată. Şi... Nu, că până la urmă ai dreptate: şi?

     ─ Aşa te vreau. Şi ce dacă? Poate să ne vadă cine vrea. Să se uite la noi ca la crocodili şi să creadă, să spună, să facă ce vrea. Ok, iubire?

     ─ Ok, iubire...

     Îmi prinde mâna şi, înainte să mă dezmeticesc, mă pomenesc pe degetul inelar, unde fusese verigheta pe care i-am aruncat-o lui Dan printre paturile din rezerva de la spital, cu un ineluş. Tresar de-a binelea, îmi fuge inima din piept şi sângele din obraji.

     ─ Nu, nu e chiar un inel de logodnă, îmi spune. Nu pentru că nu vreau să fii cât mai repede soţia mea. Vreau mai mult ca orice pe lume. Dar tu mi-ai spus că trebuie să avem răbdare şi să nu punem căruţa înaintea cailor. Să se termine întâi divorţul, ca să putem s-o facem cum scrie la carte. Şi ai, oricât de nerăbdător sunt eu, dreptate. Dar am vrut să fie un ineluş care să ia locul verighetei scoase de pe deget. Mă gândesc de mult la asta, de când am mers la mare. Dacă avea şi aur acolo unde am făcut cumpărăturile, îl luam de atunci. Azi, dacă tot m-am învârtit prin oraş, l-am văzut pe ăsta şi mi-a plăcut. Dar îţi repet, nu acesta este inelul de logodnă. Pentru acel eveniment, care va fi în curând, vreau ceva cu adevărat special. Ca tine...

     Mi-l prind cu amândouă mâinile şi mi-l sărut. Pe ochii ca zgura, pe obrajii bronzaţi, pe buzele fierbinţi. Poliţistul ăsta, despre care multă vreme am crezut că e un infatuat, mă face, prin toate gesturile şi vorbele lui, mai fericită decât toţi oamenii fericiţi din lume. Mă scoate din minţi. Mi s-a lipit de suflet, de nu mai pot să-l desprind nici cu glaspapir. Ce mă făceam dacă nu-l găseam? Dacă nu mă intersectam din drumul meu cu al lui? Dacă nu ne-am fi întâlnit niciodată? Doamne, cât de anostă ar fi fost viaţa mea...

     Mai târziu, ne-am gătit amândoi şi am plecat la localul ales de el. În costum şi cu cravată, Cristi al meu arată super. Parcă merge la o paradă de modă. Îmi vine să-l mănânc. Prin croiala fină a hainei se simt jucând nebuni muşchii lucraţi cu temeinicie la sală şi acasă. Şi miroase de mă înnebuneşte. Mai că-mi vine să-i zic să rămânem acasă, să mă dezmierde cu parfumul lui de bărbat bine.

     În lift – noroc că merge – mă sărută de să-mi smulgă buzele. Până la maşină, lumea întoarce plăcut surprinsă capul după noi. Câţiva vecini îl salută şi unul, mai cu tupeu sau doar mai atent la realitatea cotidiană, îi spune:

     ─ Să fie-ntr-un ceas bun!

    Intru la braţul lui în restaurant şi sunt cea mai mândră femeie din lume. Ne aşezăm la o masă şi simt cum capetele celor din jur, oameni stilaţi şi cu clasă, se întorc vădit admirativ către noi. El nu remarcă privirile celorlalţi, mă soarbe din căutătură, are ochi decât pentru mine. La un moment dat, îmi prinde mâna şi mă scoate la dans. În braţele lui plutesc ca un fulg pe care vântul îl poartă în ritmul valsului lui. Şi, deşi eu îl văd pe el cel mai cel din tot localul, el crede că eu sunt cea care epatez pe toată lumea:

     ─Străluceşti mai ceva ca soarele. Nu mai e nimeni ca tine aici şi nici în altă parte.

     De fapt, aşa cum tot spun oamenii din afară, ne potrivim. Suntem amândoi înalţi şi subţirei, avem aceeaşi uitătură, acelaşi zâmbet, aceleaşi trăsături şi, deşi poate nu se vede la prima vedere, aceeaşi scară de valori. Şi mai e ceva: de când am devenit un singur tot, cum îi place lui să spună, de când ne-am lăsat nebuneşte purtaţi de pasiune şi simţuri şi am făcut dragoste, strălucim amândoi. Din toată fiinţa noastră tresaltă fericirea. Se vede în fiecare por că ne iubim. Şi, poate toate astea ne fac speciali pentru cei din jur. Mai târziu, la masă mi-a spus:

     ─ Ştii cât de fericit m-ai făcut? Dacă, prin absurd ar fi să mor mâine, m-aş împăca şi cu soarta asta, pentru că te-am întâlnit, ai fost a mea, mi-ai arătat că mă iubeşti. N-am trăit degeaba. Am fost omul cel mai fericit din lume.

     ─ Să nu mai vorbeşti niciodată despre moarte. Dacă nu o mai vreau eu, dacă nu o mai caut, dacă nu mai doresc să ştiu nimic despre ea, dacă nu intenţionez să-i detectez prezenţa în apropiere, înseamnă că trebuie să trăim amândoi până la adânci bătrâneţe. Şi dacă nu mai simt nevoia să-l caut pe Şerban, să găsesc răspunsuri, să-mi explic tot felul de lucruri bizare, pentru că ai văzut că nu mai fac nimic din toate astea, este pentru că am înţeles: suntem făcuţi, tu şi cu mine, unul pentru altul. Şi nu mai alerg după himere. După iluzii. Am găsit certitudinea. Şi certitudinea eşti tu. Suntem făcuţi să trăim şi să murim împreună. Dar întâi avem o viaţă lungă, extraordinar de frumoasă, în faţa noastră de trăit. Avem multe de făcut şi, poate înainte de orice, trebuie să-mi faci, aşa cum a zis bunica, doi copilaşi frumoşi, după care să murim amândoi. Tu m-ai învăţat să mă deschid şi să descopăr viaţa, care a trecut până acum pe lângă mine. Tu m-ai învăţat să trăiesc. Şi acum vorbeşti tu, fie şi numai în glumă, despre moarte? Adică m-ai sedus şi mă abandonzi?

     Drept răspuns, el mă sărută. Nici nu-mi pasă, MIE nu-mi pasă că se uită lumea la noi. Că ne vede în postura asta. Că nu se cade... Au picat toate barierele, toate zăgazurile, toate inhibiţiile.       

     La un moment dat, Cristi tresare. Îl întreb intrigată ce are.

     ─ Pe cine crezi tu că am văzut? Pun pariu pe un sărut că nu ghiceşti.

     ─ Nu ştiu. Pe cine? Doar nu pe Dan...

     ─ Rece, rece de tot… Pierzi pariul, să ştii...

     ─ Tot în câştig ies, că tu mă săruţi, oricum...

     ─ Ghiceşti din trei încercări? Nici din una singură? Ok, îţi spun eu. Pe Ţeapă...

     ─ Pe Ţeapă?! Ce caută aici?

     ─ Nu ştiu, probabil e cu vreo marfuşă... Deşi l-am zărit singur. Faci pariu că umblă după una şi că e, în momentul ăsta topit? Stai că vine spre noi...

     Nu ne văzuse. Pur şi simplu pe lângă masa noastră trecea traseul lui. Când a ajuns în dreptul nostru, Cristi l-a prins brusc de braţ. Bietul Ţeapă a făcut o figură când ne-a văzut, de-am zis că-i pică faţa şi a rămas cu ochii la noi, ca la butelie.

     ─ Ce faci, mă, pe aici? – l-a întrebat frumosul meu. Şi ce-ai amuţit aşa? N-ai mai văzut oameni de ştiinţă?

     ─ Deci, m-ai speriat, în pu… M-ai speriat, şefu’... Ce dracu’!

     ─ Mă, da’ sperios mai eşti tu... Ca o fată mare... Ia zi, ce faci pe aici?

     ─ Deci, am văzut o gagică miştoacă rău şi m-am luat după ea până acia. Dar cred că e cam bengoasă, că nu se uită deloc la mine.

     Cristi se uită la mine şi eu la el şi izbucnim în râs, ca la comandă. Ţeapă se aşează pe scaunul de lângă noi, neocupat de nimeni şi se miră:

     ─ Mă, da’ voi ce sunteţi aşa frumoşi? Ce-a căzut aşa şifonierul pe voi? Că sunteţi puşi la patru ace, ca dracu’.

     ─ Aşa e, mă dracu’, pus la patru ace, ca noi? Eu credeam că nu e...

     ─ Hai şefu’, ce dracu’ mă iei aşa? Deci, aşa mai vine vorba. Da’ şefu’, acuma serios: te invidiez, pe bune. E frumoasă rău Cătălina în seara asta.

     ─ E mereu, mă, frumoasă, nu numai acum. Ia zi, vrei ceva de mâncat, de băut?

     ─ Ce-au ăştia pe aici? Voi ce aţi luat?

     ─ Lasă, mă, ce-am luat noi... Zi ce vrei tu...

     Ţeapă a vrut de toate. De la ciorbă de burtă – m-am mirat că aveau la local – până la prăjitură cu ciocolată şi frişcă.

     La un moment dat, noi ne-am dus să dansăm şi s-a dus şi el „s-o vrăjească” pe fata care îl adusese, indirect, în restaurant. Când ne-am întors, Ţeapă al nostru era supărat rău. Am crezut că fata i-a dat, cum ne lăsase să înţelegem, cu flit.

     ─ N-ai convins-o, mă, ce poamă bună eşti? – îl întreabă Cristi.

     ─ Deci, n-am convins-o, şefu’, dar nu de asta sunt supărat. Nu vezi că mi-a luat urâtul ăla de chelner farfuria cu friptură din faţă? A crezut că nu mai mănânc, dar eu mai mâncam... Deci să mor io dacă nu mai mâncam…

     Chestiunea ne-a amuzat, dar Ţeapă chiar suferea. Aşa că şefu’ i-a promis:

     ─ Lasă, mă, că vorbesc eu cu ăla să-ţi mai aducă o porţie. Şi dacă te mai duci s-o vrăjeşti pe fata aia, îi spun să lase farfuria aici, să n-o ia până n-o laşi nudă. E bine aşa?

     Chestiunea l-a stârnit pe Cristi la alte glume. Doar ce-a lipsit bietul Ţeapă trei secunde, că i-a pus vreo două linguriţe zdravene de sare în cafea. Când s-a întors, a pus mâna cu simţ de răspundere pe ceaşca de cafea şi a dat-o de duşcă aproape în întregime. Noi ne uitam unul la altul şi abia ne ţineam râsul, aşteptând să izbucnească. Şi el de colo:

     ─ Mă, fac cafea bună ăştia aici...

     Vreo jumătate de oră mai târziu, când Cristi îmi spunea din nou că mă iubeşte şi că sunt sexy, i-a vibrat în buzunar telefonul de serviciu. A răspuns scurt şi la obiect:

     ─ Ok. Am înţeles. E pe cale să se închidă colivia. Vin şi eu în zece minute.

     Apoi mi-a explicat lapidar:

     ─ Ăia cu traficul de carne vie... Sunt în corzi. Urmează să le schimbăm domiciliul în noaptea asta. Îi trecem pe flotant în arest. Hai să ducă tati fata repede acasă.

     ─ Dacă trebuie să pleci, pleacă şi mă duce Ţeapă. Nu te mai gândi la mine acum. Să ai grijă de tine. Promite-mi că nu faci vreun act necugetat. Promite-mi că ai grijă. Te iubesc.

     A doua zi, când el se odihnea ca un prunc în braţe la mine, eu butonam uşor, ca să nu mi-l trezesc din somn, telecomanda televizorului. Pe toate canalele centrale şi locale de ştiri era prezentat un singur subiect: o reţea de traficanţi de carne vie a fost anihilată ieri seară la Ploieşti. Am dat, cu inima bătându-mi în gât, televizorul mai tare ca să aud despre ce este vorba. Un reporter transmitea foarte pătruns din faţa IJP Prahova: „O reţea de trafic de persoane, minori şi prexenetism, a fost identificată şi reţinută de poliţiştii de la Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Ploieşti, în colaborare cu poliţişti de la Investigaţii Criminale şi procurori de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Ca acest lucru să fie posibil, oamenii legii au efectuat mai multe săptămâni de filaj şi un poliţist s-a infiltrat în rândurile traficanţilor, determinându-i pe aceştia să aibă încredere în el. Poliţistul sub acoperire a reuşit să afle numele şi adresele unora dintre cei care erau dispuşi să-şi vândă copiii pe nimica toată. Toţi aceştia au fost reţinuţi de anchetatori. Surse din interiorul Parchetului afirmă că, reţeaua era bine structurată, de vânzarea copiilor ocupându-se mai multe persoane importante din justiţie, Maternitatea Ploieşti şi Autoritatea Tutelară. Se fac, în acest sens cercetări şi este posibil ca, în curând, să aibă loc serioase arestări la nivelele menţionate. Totodată, traficanţii de carne vie se ocupau şi de proxenetism. Ei racolau tinere, inclusiv minore şi le ofereau clienţilor interesaţi. Dorinţa traficanţilor era să trimită prostituatele în Italia. Cercetările continuă pentru stabilirea întregii arii infracţionale. Vom reveni cu amănunte”.

     Îmi tresaltă sufletul, de parcă am fost şi eu acolo, la acţiune. Îl privesc pe poliţistul sub acoperire care mă ţine înlănţuită şi când doarme şi sunt mândră că e al meu. Nimeni, adică vorbesc de opinia publică, nu ştie ce nebun s-a băgat în chestia aia cu acoperirea, cine a riscat şi a făcut ca ştirea asta să poată fi transmisă, dar eu îl ţin în braţe pe nebun. E cel mai frumos şi de ispravă nebun. E al meu. Numai al meu. Şi, uite, dacă vreau, mi-l pup pe nebun de nu mai pot de sus, din creştetul capului, până jos, în vârful picioarelor. Din păcate, poliţistul sub acoperire trebuie să plece. Chiar în noaptea asta la ora trei îi decolează avionul. Şi eu voi rămâne fără el. Singură. Pe cine să mai pup din cap până-n  picioare?

 

 

 

[Corina Militaru]

Și acest episod m-a încântat. Scena cu familia este superbă. Am trăi atmosfera aceea plăcută. Am îndrăgit din prima bunicuța, personaj deosebit, magic. Cred că vede în adândul oamenilor, nu neapărat cu ajutorul zațului, ci cu al nu știu câtelea simț. :) Apar sugestii în legătură cu obstacolele viitoare, personaje care ar putea avea un rol important în cele ce urmează. Un bărbat și o femeie, dușmanii Cătălinei. Bărbatul ar putea fi Dan, dar nu cred. Aici presimt o surpriză. Femeia, poate asistenta, cu toate că nu pot face legătura încă. Nici nu trebuie, nu? Țeapă, are și el un rol, însă nu știu dacă bun ori rău. Presupuneri, dragă Nina. :))

Aștept cu nerăbdare să-mi spui tu cum stau lucrurile, în fragmentele următoare. :)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Cory, draga mea, mulţumiri pt început că, iată, la prima oră, semnezi condica alături de mine. Ceea ce, nu numai că nu e puţin lucru, dar e chiar minunat de-a dreptul. Ţi-aş spune, ca în jocurile copilăriei, că e cald, sau chiar fierbinte, ca să fiu sinceră pe deplin, câte ceva din presupunerile tale. N-am să mă refer strict la care dintre ele, că nu vreau să stric surpriza - ori nu? - lecturii. Dar tu eşti fată deşteaptă. Şi deja ai ajuns să cunoşti personajele şi stilul autoarei de faţă, ca să faci deducţii nu doar logice, ci şi corecte. Mă bucur dacă a prins scena cu familia. Am încercat să o fac cât mai autentică. Bunica, da, bravează. Sau nu? Desigur, urmează să vedem. Despre Ţeapă - ca să şi las un pic cortina ridicată, de să arunci un ochi în culise - pot să-ţi spun că e un personaj, dorit şi poate şi reuşit, nu ştiu, pitoresc. Are păcate, dar e de partea bună a baricadei. În poveste, are şi el rolul lui. Şi ce să-ţi mai spun? Nu-ţi mai spun nimic. Ba da, îţi spun că îţi mulţumesc şi îţi doresc vânt la pupa, fericito de la malul mării!

Corina Militaru a spus :

Și acest episod m-a încântat. Scena cu familia este superbă. Am trăi atmosfera aceea plăcută. Am îndrăgit din prima bunicuța, personaj deosebit, magic. Cred că vede în adândul oamenilor, nu neapărat cu ajutorul zațului, ci cu al nu știu câtelea simț. :) Apar sugestii în legătură cu obstacolele viitoare, personaje care ar putea avea un rol important în cele ce urmează. Un bărbat și o femeie, dușmanii Cătălinei. Bărbatul ar putea fi Dan, dar nu cred. Aici presimt o surpriză. Femeia, poate asistenta, cu toate că nu pot face legătura încă. Nici nu trebuie, nu? Țeapă, are și el un rol, însă nu știu dacă bun ori rău. Presupuneri, dragă Nina. :))

Aștept cu nerăbdare să-mi spui tu cum stau lucrurile, în fragmentele următoare. :)

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Totul numai miere în paradis. Însă aşa cum întrevede bunica în cafea sau în palmă viaţa nu poate fi numai lapte şi miere. Noroc că ai introdus pe Ţeapă pentru a se ocupa cumva de apărarea Cătălinei. ...Avionul pleacă în curând şi mi se strânge inima. Desigur vor veni nişte neguri, cum a prevestit bunica. Însă, Cătălina va avea un înger păzitor în plus prin iubirea ce i-o poartă Cristi, acest poliţist plin de calităţi. Nu vreau să asist la despărţiri... la avion. :))

Ma umplut de plăcere scena familială, ieşirea la restaurant şi dragostea celor doi. Mi-am încărcat bateriile pentru ce urmează.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Sofy, draga mea, nici nu ştii cât mi-ai lipsit. Ca marea cocorilor, în asfinţit... Mă temeam că ai păţit ceva. M-am gândit şi că te-am pus pe fugă, după ce ai citit dialogurile din fragmentul 41. Eu, ce-i drept, am încercat să păstrez o formă literară adecvată, să nu o iau pe arătură mai mult decât prevede legea, ca să zic ca un personaj din romanul de faţă, dar am avut, totuşi, mai ales de la tine, bătăi de inimă. "Hait, mi-am spus, ai feştelit-o, cucoană! Na, ţi-a trebuit argou!". De aceea, înainte de a trece mai departe, ţin să-ţi mulţumesc din suflet că, iată, eşti colea, lângă mine, umăr la umăr. Da, aşa e, e încă lapte şi miere viaţa lor. Relaţia lor. Totul. Dar ştii şi tu şi ştiu şi eu, că viaţa nu e aşa. Pt nimeni. Negurile se adună avan deasupra capetelor lor. Vor urma vânturi, furtuni, descărcări electrice. Ca să vorbim ca la meteo. Şi, da, avionul decolează în următorul fragment. Pe care, de îndată ce pot, îl postez. Acum pot - şi pot bine - să îţi mulţumesc. Mai contează pt a câta oară? E important doar că am de ce să-ţi mulţumesc şi o fac din suflet.

Sofia Sincă a spus :

Totul numai miere în paradis. Însă aşa cum întrevede bunica în cafea sau în palmă viaţa nu poate fi numai lapte şi miere. Noroc că ai introdus pe Ţeapă pentru a se ocupa cumva de apărarea Cătălinei. ...Avionul pleacă în curând şi mi se strânge inima. Desigur vor veni nişte neguri, cum a prevestit bunica. Însă, Cătălina va avea un înger păzitor în plus prin iubirea ce i-o poartă Cristi, acest poliţist plin de calităţi. Nu vreau să asist la despărţiri... la avion. :))

Ma umplut de plăcere scena familială, ieşirea la restaurant şi dragostea celor doi. Mi-am încărcat bateriile pentru ce urmează.

Sofy