Fragment 4 "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Furată de o pleiadă de gânduri, n-a auzit tropotul calului. L-a văzut doar intrând în apa şerpuindă şi oprindu-se, stăpânit, lângă al ei. Atât de aproape de ea că, dacă ar fi întins mâna...

─ Tot singurică, jupâniţă, va să zică! Eşti curajoasă, nu glumă...

─ Pe la noi, voinice, dacă n-ai ştiut, sunt puţine sălbăticiunile care îndrăznesc să facă rău oamenilor.

─ Ei, jupâniţă, nu la sălbăticiunile codrilor mă gândesc neapărat. Trebuie să te temi – îmi pare rău s-o spun, dar aşa e – mai degrabă de oameni. De acele sălbăticiuni cu două picioare. Acestea ştiu să lovească, să ucidă pentru un taler sau mai puţin, să uneltească împotriva semenilor lor. Culmea e că se simt minunat, numai pentru că au făcut rău. Ei, dar nu vreau să te sperii.

─ Nu sunt aşa sperioasă, voinice. Nu vine spăimoşenia peste mine aşa de repede. De altfel, într-un fel îţi dau dreptate. De mulţi ani, inconştient, poate, prefer compania copacilor pădurii decât pe cea a oamenilor. Aşa simt eu. Nu mi-au făcut rău semenii mei, ca să nu tragi din ceea ce îţi spun, concluzii pripite. Nici nu cred că mi-ar face. Pe aici mă cunoaşte toată lumea. Şi nici străinii de locul acesta nu cred că vor să-mi facă rău. Eu nu consider că oamenii sunt aşa de răi, precum îi descrii domnia ta. Trebuie să aibă şi ceva bun în ei. Ceva sfânt. Plus că au şi alte treburi străinii ăştia, decât să facă rău unor fete singuratice, ca mine. Ţara geme de intrigariseală şi necazuri. Nu-i aşa, voinice?

El zâmbeşte a râs:

─ Aşa e. Poate că aşa e. Totuşi, n-ar trebui să umbli singură. Unde-ţi sunt prietenii despre care vorbeai mai adineauri, în târg?

─ I-am lăsat acolo. Adică se întorc şi ei acasă, nu stau să doarmă în târg. Dar voiam să fiu, în această preumblare, singură.

─ Bună treabă, jupâniţă, făcurăm noi amândoi. Şi eu m-am lepădat de popa al meu, tot în târgul Târgşorului. Cu treburi, săracul: are de înfulecat un berbec întreg, fript pe jeratic, în spuză, sau mai ştiu şi eu cum l-o fi comandat? Şi mai are de dat pe gât şi o vadră cu vin din cel roşu. Ca sângele fierbinte de voinic, de roşu. Şi limpede, limpede, ca ochii de fată mare. Treabă grea, jupâniţă, pe capul lui Lupea al meu. Îi plâng de milă, cu vorbe!

─ Dar de ce l-ai lăsat acolo? Nu-l mai ţii în slujba domniei tale?

─ Ne leagă prea multe, ca să ne abandonăm, aşa, unul pe altul. Din acelaşi motiv din care şi tu ţi-ai lăsat slujitorii ţigani, l-am lăsat. N-avea grijă, Lupea e suflet bun, dacă-i vede amărâţi prin târg că au rămas fără stăpână, îi cheamă şi pe ei la zaiafet. Şi zurbagiii vor petrece împreună. De ce nu mi-ai spus că vii la Ploieşti?

─ Nu m-ai întrebat. Eu nu vorbesc neîntrebată. Şi apoi, de ce să-ţi fi spus? Folosea asta domniei tale la ceva?

─ Tristeţea din vocea ta mă întristează şi pe mine, la fel. Aş putea să-ţi răspund în mai multe chipuri la întrebarea asta. Dar vezi tu apa asta curgătoare? Ce liniştită pare când o priveşti cum sare din piatră în piatră! Fără grijă, zbânţuită, veselă, neîngrădită de nimic. Se duce mereu, mereu la vale, niciodată nu urcă înapoi, spre deal, spre munte, de unde izvorăşte. Nu ia pieptiş niciodată urcuşul. Dar dacă te pleci s-o studiezi mai de aproape, îi vezi zbuciumul, îi simţi frământarea, o ghiceşti neîmplinită. Poate apa asta la care ne uităm amândoi acum ar vrea să fie stea. Poate ar vrea să se oprească din curgerea-i avană. Poate are nevoie de un zăgaz ca să se oprească. Poate undeva chiar se opreşte. Şi cu unii oameni e la fel. Se duc, se duc la vale o vreme. De ce s-ar opri? N-au de ce s-o facă. Le e bine aşa, să se scurgă. Aşa ştiu că se scurg, din totdeauna. Numai că, la un moment dat, Dumnezeu le întinde o mână. Când sunt mai nemulţumiţi, mai risipiţi, mai pierduţi, ridică pentru ei o punte. Şi în apa curgătoare plămădeşte, în loc de zăgaz, ca să se oprească din scurgerea de până acum, istovitoare şi gravă, un munte. Cel mai înalt. Cel mai fălos. Şi se face inundaţie cu linişte. Liniştea aceea căutată. Aşteptată. Visată. După cum mă priveşti, fată frumoasă, cred că m-am făcut înţeles.

O tăcere grea, ca pământul de pe morminte, se aşterne preţ de câteva clipe. Nefiresc, neaşteptat, după câte au vorbit, un pui de stânjeneală îşi face loc între ei. El e prea îndrăzneţ, crede ea. Iar ea e prea frumoasă, e sigur el. O undă vagă de tristeţe le loveşte, în treacăt, chipurile. Fiecare se gândeşte la altceva. Ea ştie că trebuie, neîndoios, să plece din lumea aceea. El ştie că are legată de gât – fir-ar să fie! - o piatră de moară. Amândoi se tem de ceea ce ştiu. Fiecare în dreptul lui. Dar inevitabilul se va produce, şi într-un caz, şi în celălalt. Momentul trebuie depăşit. Şerban o provoacă pe Catalina:

─ Calului meu, uite, nu-i mai este sete. Al domniei tale s-a săturat şi el. Te-am văzut în şaua lui, una cu el. Alergai bine, îl struneai corect, te asculta. N-am putut să nu văd asta. Ce-ai zice, care va să zică, să facem o întrecere, noi, amândoi? Ca să pecetluim prietenia noastră. Căci aşa se face. Dacă era un bărbat în locul tău, ne-am fi dus la un han din multele de pe aici ca să dăm de duşcă o vadră cu vin. Dar cu o fată frumoasă de pică, nu poţi să baţi cârciumile. Rămâne întrecerea. Sau ţi-o fi frică să te întreci cu mine?

─ Frică? Să-mi fie frică, zici? Tocmai mi-ai alungat acum, cu propunerea asta, nişte gânduri care mă apăsau. Mie nu-mi e frică de nimeni. Şi poate sună a laudă de sine, dar nici de ceva nu mă tem. Îmi place, ţi-am mai spus, să colind pădurile, să trec apele prin cele mai pustiite locuri, să bat drumurile de prin jur. Numai eu şi calul meu. Spre disperarea Magdalinei, care zice mereu că fetele de vârsta mea nu se poartă aşa. Dar nimeni nu se leagă de mine. Mă prind cu întrecerea, voinice. După ce trecem apa, drumul curge lin prin pădure. E drum bun, suficient de lat pentru doi călăreţi şi caii lor. Mă leg că o să te întrec.

─ S-o văd şi pe asta!

Spre drumul care taie pădurea răcoroasă se năpustesc deopotrivă cei doi cai, unul alb, celălalt roib. Pe margine, copaci groşi, înfoiaţi, străjuiesc ca soldaţii calea de acces către Ploieşti. Nori cenuşii de praf saltă, nu din cer, ci din pământ sub ropotul copitelor. Otrava lor împroaşcă, din vârf până în rădăcină, verdele coliliu al ierbii. Peste firele îmbătrânite prematur de vara târzie, se prăvăleşte asiduu fuga nebună a cailor.

Între cei doi tineri se simte, ca şi mai devreme, o tensiune. Poate pentru că se cred vinovaţi de apropierea năvalnică dintre ei. Sau poate pentru că au intuit deopotrivă că nu se putea altfel. Nu-şi vorbesc, nu se privesc, nu se ating. Aleargă şi atât. Ca şi cum, în această haotică alergare ar sta totul. Parcă fug, prinşi în chingile cailor, de ceva. Parcă fug de ei. Parcă fug de soartă. Ar părea, fără asta, că ea vrea să arate că ştie ce e un cal, că nu încurcă botul cu coada, că e pricepută, iar el că e departe, departe de a se lăsa întrecut de o fâşneaţă pe care abia a cunoscut-o. Fata are – şi eu ştiu cel mai bine - un haos în cap şi-n suflet, de care nu ştie cum să scape. Nici măcar nu ştie dacă trebuie să scape. Bărbatul, cu luciditatea şi experienţa vieţii trăite din plin, se gândeşte: „Tulburarea asta a mea trebuie să înceteze. Nu e normală. Nu e ce trebuie. Vorbesc mult şi prost. Ca o cumătră la învârtitul sarmalelor. O răvăşesc. O încurc. Gata!” Opreşte o clipă gândul buiac care stă gata să bubuie mai departe în mintea lui. Numai o clipă. Apoi el se înfiripă cu temeinicie în cuget: „Dar ea pe mine?! Nu mă tulbură? Nu mă pierde dintr-o privire? Doamne, m-a dat gata ca pe un balot de scame. Ea are dreptul s-o facă. Eu nu. N-am, ştiu, dreptul ăsta, dar sunt tulbure ca vinul dat în fiert, în coasta toamnei. Parcă dintr-o dată am înnebunit. Parcă nu mai sunt eu. Parcă a intrat altcineva în pielea mea. Şi nu e, nu ştiu dacă din fericire sau din nefericire, urmă de joacă în toate astea. Ţâşneşte din mine durerea. Ca apa dintr-o piatră de munte. Dar vreau să trăiesc. Vreau să fiu viu. Ea e viaţa”.

Într-o clipă, luminiţele din ochii logofătului se aprind jucăuşe şi viclene. Par desprinse din dansul zburdalnic al stelelor în noapte. „Coci tu ceva, logofete!”, l-ar fi apostrofat Lupea, dacă ar fi fost de faţă. Şi, cu deprinderea bărbatului hârşit în ultima vreme în lupta corp la corp cu păgânii, prin taberele militare ale lui Vodă, Şerban Văcărescu lasă hăţurile în voie şi roibul de capul lui. Pândeşte ca uliul momentul de atac şi, când drumul face o buclă abia sesizabilă în pântecul pădurii, sare - cu artă - din şa în ierburile din marginea drumului. Calul fuge mai departe, nesigur, încurcat, dar vizibil uşurat. Voinicul cată cu coada ochiului să vadă ce impresie a făcut „căzătura” lui, apoi, pentru că fata nu pare să fi remarcat cascadoria sa, se pune pe gemut. Se aoleşte înfundat, ca-n vajnică durere şi chinuinţă, mai ceva ca Lupea când se roagă de iertăciunea păcatelor, dar cu grijă, să nu îi gâlgâie în gât râsul nebun:

─ Au, vai de mine, aoleu! Nu mai pot...

Abia atunci Catalina îl vede şi sare speriată din şaua calului ei:

─ Dumnezeule... Ai căzut rău? Unde te doare? Te-ai lovit tare? Cum s-a întâmplat?

─ Oh, jupâniţă, cred că mi-am rupt piciorul. Pe aici mă doare.

─ Of, ce întâmplare! Cum să te ajut? Ce să fac? Am să încerc, uite, să-ţi leg glezna sau ce te-o durea. Căci nu eşti foarte clar în privinţa locului dureros. Cred că te doare peste tot. Hai, stai liniştit, o rezolvăm.

─ Mă sufoc, mă-nec! E mult praf aici. Nu pot să mai respir.

─ Ai dreptate, iarba e plină de praf şi aerul îmbâcsit. Drumul ăsta e bătut cât e ziua de mare şi noaptea de lungă de călăreţi. Unii trec spre Târgşor, alţii spre Ploieşti. Haide, sprijină-te de mine. Poţi? Ştiu eu o poieniţă aproape de locul unde suntem acum. Ai să poţi răsufla în voie acolo, până îţi revii un pic. Iarba e verde curat şi cerul albastru senin. Şi flori roşii râd, logofete, către soare. Haide!

Îl prinde de mijloc, ca pe omul beteag, care are nevoie de ajutor. El îşi aruncă braţul pe după gâtul ei, căutând sprijin. Era să zic chipurile, dar bărbatul chiar caută sprijin în umărul de lângă el. Un fior dulce îi iese din piept şi se duce taman în beregată, ca să-i strivească omuşorul cu atâta dulceaţă. Înghite ca să scape de el, odată şi încă odată. Dar fiorul s-a cuibărit acolo şi nu vrea să mai plece. Unde să se ducă? La cine? Nu ştie alt loc mai bun ca ăsta.

Pajiştea răcoroasă se iţeşte repede dintre copaci. Nu seamănă cu restul pădurii. Parcă e o bucată de rai, de la începutul lumii. Nu o bănuieşti pitulată în pădurea dintre târguri, pe unde trec grăbiţi oştenii Măriei Sale şi localnicii. Parcă atunci, acolo, coborâse Dumnezeu pe pământ şi făcuse, pentru ei doi, lucrarea Sa. Loc numai bun de ridicat o casă...

─ Dar caii? se sperie fata de gândurile ticăite ale bărbatului. Ce facem cu caii?

Şerban o linişteşte, încercând să se liniştească şi pe el:

─ Se odihnesc şi ei. Vor paşte lângă noi.

─ Zici domnia-ta?

─ Zic. Şi e cum zic.

Ajunseră în mijlocul poienii. Catalina îl ajută pe Şerban să se aşeze, că aşa e cu omul schilod, trebuie să-i porţi grijă, ca unui copil. El îşi mută piciorul îndoielnic, cu ochii la mişcările ei. Covorul de mătase al ierbii le spune uşor bun venit. Şi, în mine povestea se rupe din nou, când fantomele îngaimă iar că mă pierd. Of, nu din nou. Nu iar. Nu încă odată. De ce atâta hărţuire? Şi ce-or fi înţelegând ele prin a pierde pe cineva? Cu cât se lamentează mai mult, cu atât eu sunt mai aproape de Şerban. Da, de data asta nu au putere să mă reţină. Nu mă pot imobiliza în patul mare, împrejmuit de un alb bolnăvicios. Şi îl aud clar şi răspicat pe urmaşul Văcăreştilor cum îi spune Catalinei:  

─ Stai colea, lângă mine, fată frumoasă. De ce stai în picioare? Mi-oi trage sufletul puţin, de atâta durere, şi apoi om porni. Încet, încet, cătinel, cătinel, ajungem noi. Sau, poate că nici nu-ţi voi fi povară, că trebuie să treacă Lupea al meu către Ploieşti. Într-acolo ne îndreptăm.

─ Aşa... Ţi-ai schimbat, care va să zică acum, câmpul de acţiune. Nu mai ieşi pe geamurile caselor din Târgşor, intri pe cele ale caselor din Ploieşti.

─ Merit, desigur, răutatea vorbelor tale. Şi chiar mai mult de atât. Eu şi Lupea trebuie să fim în seara asta la curtea domnească din Ploieşti, la tabăra lui Mihai Voievod, de care suntem alături în luptele sale.

─ Sunteţi mercenari?

Logofătului îi încolţeşte un zâmbet trist:

─ Lefegiu ţi-am părut a fi? După cum sar geamul, după cum cad de pe cal... Nu, jupâniţă, împotriva aparenţelor care te-au făcut să crezi aşa, nu suntem mercenari. Împărtăşim politica dusă de domnul român şi, astfel stând lucrurile, îl urmăm peste tot în drumurile lui, îi stăm aproape şi el are mare nădejde de ajutor de la noi. Pe fratele meu mai mare, banul Pătraşcu, l-a botezat măria-sa, răposatul Pătraşcu vodă cel bun, deci oarecum, suntem şi rude. Dar nu din cauza rubedeniei ne primejduim vieţile şi averile, ne lăsăm casele şi pe ai noştri în ele, batem ăste căi necunoscute, stârnim invidiile şi răutăţile oamenilor. Ci pentru că Mihai Voievod gândeşte şi luptă bine, are un ţel înălţător şi, nădăjduiesc din toată inima, să şi-l atingă. Deie Domnul, în marea de intrigi, să reuşească!

─ Uite, întreb şi eu cum se întreabă poporul de când a aflat de planurile lui. Ce poate fi aşa de înălţător pentru un voievod să cucerească, azi şi mâine, cu tăişul spadei sale şi-a celor care îi împărtăşesc convingerile, pământuri care nu-i aparţin, care au alţi proprietari, care plâng când sunt smulse de la cei care le deţin de drept? Vrea putere Mihai al tău, vrea avere, vrea să fie totul al lui, vrea să împărăţească el, ca nimeni altul, lumea.

─ Vai, jupâniţă, ce amarnic greşeşti! Ca tot poporul care se întreabă asta. Da, din păcate sunt mulţi cei care la momentul acesta gândesc la fel. Dar istoria îi va face peste timp domnului dreptate. Şi, uite, îţi răspund cum ar răspunde unul dintre cei mai reprezentativi Văcăreşti, peste ani. Măria sa, Mihai Voievod doreşte să unească sub un singur sceptru toate cele trei ţări române: Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, aşa cum în vremuri îndepărtate au fost ele. Numai împreună cu fraţii de dincolo de munţi putem risipi la Dunăre molima turcească, numai împreună cu toţii suntem în stare să ne opunem tătarilor şi austro-ungarilor şi polonilor şi întregii Europe. Uniţi de suntem, nimeni nu mai prezintă vreun pericol pentru noi. Căci împreună suntem o forţă şi duşmanii au a se teme grozav dacă ne mai calcă pe bătături, cum îşi permit să facă mereu, de secole încoace. Trebuie să fim liberi, să fim puternici, să scăpăm de tribut, de harapnic, de stigmatul că suntem un popor răsfirat în trei ţări, slab şi bicisnic, închinat ba unuia, ba altuia, după cum bate vântul... Slăbiciunea noastră vine din faptul că nu avem unirea. Încă! Ştii, jupâniţă, demult, tare demult, locuiau aceste pământuri nişte oameni sălbatici, dar harnici şi puternici, care se numeau dachi, daci, şi care ţineau piept în multe lupte năvălitorilor. Erau mulţi care erau atraşi de pământurile lor bogate, de turmele lor imense, de mierea lor aurie şi gustoasă, chiar de sălbăticia lor hâdă şi răscolită de vânturi. Unii dintre aceştia veneau de la Roma şi aveau armii întinse, întinse, pe care le-au băgat grabnic în luptă pentru a cuceri Dacia. Pe la anul o sută de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, împărat al romanilor era unul Traian, iar Dacia noastră era condusă de craiul Decheval. Sau Decebal. De pe vremea altui împărat, Domiţian, care tot aşa, venise să cucerească în luptă Dachia, romanii plăteau un fel de tribut dacilor. Le dădeau armate şi instructori militari, le întăreau cetăţile, le făceau drumurile. Decheval era client al Romei, adicătelea cumpăra de la romani tot ce se putea cumpăra la vremea aceea. Când a venit Traian pe tronul împărăţiei, care era altă plămadă faţă de Domiţian, n-a mai suportat să plătească, ditamai imperiul, aşa tribut. Nici să dea odăjdii craiului Decheval, mai ales că romanii lui fuseseră, în lupta aceea, învingători ai dacilor. Şi a trecut Traian Dunărea pe la un pod de piatră, construit de meşterii lui pricepuţi în Mehedinţi, şi a mers prin Ţara Românească, înspre Transilvania, către Cetatea Sarmisegetusa, unde craiul Decebal îşi avea armatele şi capitala. După două războaie sângeroase şi crâncene, împăratul Romei cucereşte pământurile noastre. Ia prizonieri femei şi bărbaţi şi intenţiona să-l prindă viu şi pe craiul nostru. Nevrând să se predea duşmanului său, acesta piere, punându-şi singur capăt zilelor, iar romanii îi iau capul ca trofeu şi îl duc la Roma. Traian, supranumit Dacicus, pentru că a fost singurul care a dat de cap Daciei, organizează pe aceste locuri provinţii şi eparhii romaniceşti. Şi, ca să-şi întărească puterea în acest colţ de lume, trimite colonii din Italia, partea cea mai cinstită a stăpânirii romaniceşti. Au venit latinii şi italienii, cum i-a trimis Traian, şi şi-au făcut rosturi aici. Ei s-au aşezat întâi în zona numită Romanaţi care, vezi bine, le poartă numele, apoi în Moldova şi în Transilvania. Şi peste tot. Limba vorbită de coloni a început să se dejghine, căci fiind dacii împreună locuitori cu ei, iar sârbii şi bulgarii vecini, toate limbi deosebite între ele, s-a stricat şi mai mult, devenind limba noastră de azi, pe care o vorbim şi o înţelegem şi noi, amândoi. Dacă ar fi fost în acele vremuri vreun dascăl destupat la minte, am vorbi azi limba stăpânitorilor, fără atâtea influenţe de la vecini. Limba latină e dulce ca un susur de izvor. Îmi place s-o vorbesc şi s-o ascult şi mie. A fost, însă, îmbrăţişată de noi, ca limbă cultă, cea slavă. A noastră, aşa cum e ea, s-a convenit să fie folosită numai pentru agrăire şi negoţiu, dar şi pentru trătăluiri politiceşti. Vezi, tu jupâniţă, marele acela Traian, după ce l-a supus pe craiul nostru, stăpâni şi Valachia, şi Moldova, şi Ardealul. Dar, aceste ţărişoare mici de acum formau atunci o ţară mare, Dacia, cum ţi-am spus deja. Acuma, eu îţi spun aceasta, dar peste ani, aşa cum ţi-am mai zis, urmaşii mei, Văcăreştii, vor spune-o la fel celor din generaţia lor şi de după ei. De aceea, măria sa, Mihai Vodă doreşte reîntregirea neamului şi unirea fraţilor. Sunt pământurile noastre. E ţara noastră. Suntem fiii aceleeaşi mame. Ne tragem cu toţii de la Decebal. În timp, ţara a fost împărţită şi sfârtecată. Unii au luat o halcă, alţii alta. Şi tot aşa. Ca la pomană. Ca la ospăţ. După interesul propriu. O fi măria sa om dur şi aspru şi crunt, de-i ştiu toţi frica, numai când se uită la ei, dar să ştii, jupâniţă, că e cinstit şi viteaz şi arde ca o flacără pentru binele naţiei sale.

─ Pe la noi se zvoneşte că fabrica rachiu la Piua Petrii înainte de a fi domn. Şi că n-ar fi fiind taman os domnesc. Ar fi fiind, cică, doar copil din flori al Pătraşcului. Şi se mai spune că vodă Mihai ar avea o ţiitoare la Târgşor, care i-ar fi făcut o fată. Şi că doamna Stanca are ştiinţă de aventurile amoroase ale domnului. Aşa se aud toate astea. N-am stat să cercetez, deşi puteam s-o fac, tot bătând coclaurile şi văzând lume multă. Nu mă interesează astfel de lucruri. Şi nu le vorbesc cu nimeni, niciodată. Nici acasă, nici altundeva. Nu pentru că m-aş teme să deschid gura, nici pentru că n-aş face faţă unei discuţii. Doar pentru că nu mă interesează aceste clevetiri mârşave, nu vorbesc despre ele. Am altele la care îmi stă capul. Ţi le-am adus acum domniei tale la cunoştinţă, pentru că prea te-ai arătat înflăcărat, vorbind despre vodă. De dur şi aspru, da, aşa am auzit şi eu a fi. Căci a venit pe plaiurile noastre şi a spus răspicat că le vrea. Dă în schimb moşii şi pământuri prin vecinătăţuri, la Băicoi, dar să fie Ploieştiul al său. Are nevoie de el. Îl vrea. Îi trebuie. A găsit, aud şi eu, oprelişti, căci pârcălabul Ploieştiului i-a spus că oamenii de aici sunt liberi şi liberi vor să rămână. Dar aşa dur cum se spune că e, nu însemnează că nu-l respectă şi nu-l apreciază lumea. Eu cred că e, în ciuda privirii sale încruntate, un om bun. Odată, când mă plimbam prin târg, l-am zărit la curtea domnească de aici. Doar ce venise cu doamna. Dar stătea în pridvor singur şi îngândurat. Era negru de gânduri. Cocea planuri şi se plimba încolo şi încoace. Nu era nimeni în preajma lui. M-am temut să nu îi tulbur meditaţia şi am vrut să fug. O căprioară s-a apropiat încet de el şi el, trebuie să mă crezi, îi dădea din mâna lui să mănânce. Ea nu se ferea, mânca liniştită tainul dat de voievod. Alţii l-au văzut hrănind, la fel, nişte cerbi. Cum suntem atât de aproape de codru, sălbăticiunile vin des până la pridvoarele caselor. Aşa că nu cred, după cele văzute, că e un om rău Mihai vodă. Poate că lumea nu-l cunoaşte, cum zici, şi abia în viitorime îşi va lua porţia de glorie. Ei, voinicule, dar ai ştiinţă de foarte multe lucruri...

─ Mai degrabă aş zice despre domnia ta asta. Ştii multe lucruri, dar ai şi înţelepciunea să discerni între bine şi rău. De aia nu m-ai luat la şuturi când te-am plictisit cu poveşti din vechime. Eu, ştiinţă, zici? Da’ de unde, jupâniţă? Nu ştiu nici măcar cum te cheamă. Nu vrei să-mi spui?      

Şi mâna lui mare, puternică, fermă, poposeşte în aceeaşi clipă, ca un fluture neastâmpărat care caută parfumul florilor albe, pe degetele subţiri ale Catalinei. Le atinge ca-ntr-o mângâiere. Ca într-o rugăciune.

─ De ce ţi-aş spune? La ce face trebuinţă asta domniei-tale?

Fata dă din umeri, iar privirile i se fixează straniu pe mâna tăcută şi fierbinte care, dintr-o dată, a luat-o prizonieră pe a ei.

─ Normal e şi drept, ca doi oameni care se cunosc şi stau de vorbă prieteneşte, ca noi, să-şi ştie şi numele. Cum mi-l ştii domnia-ta pe al meu. Dar dacă nu vrei să-mi spui cum te cheamă, nu-i nimic, n-are importanţă. Am să-ţi zic trandafir albastru, căci tocmai te-am văzut în închipuire îmbrăcată cu mătasea aceea ca cerul de vară, pe care ţi-a cumpărat-o din târg ţiganca rumenă. Şi nu mint, semeni cu un trandafir albastru. Aşa trebuie să fie un trandafir albastru. Ca tine. Eşti, de altfel, singurul trandafir albastru pe care mi-l pot imagina în lume.

Din mâna mare, mâna mică se desprinde stingherită.

─ Ţi-e frică, trandafirule? Te temi de mine?

Vorbea omul care mai adineauri îi aducea elogii lui Mihai vodă, dar vocea de acum e total diferită de cealaltă. Nu mai are inflexiunile ferme, nici tonul puternic, nici asprimea judecăţii de acum câteva minute. Acum e caldă, sensibilă, tandră, tremurătoare. Realizează şi se miră şi posesorul ei de asta. Doamne, când îi mai tremurase lui glasul în prezenţa vreunei fetişcane?

─ Să mă tem? bravează ca la întrecere Catalina. De ce să mă tem? Au doară domnia-ta nu mănânci oameni.

─ E drept, nu mănânc. Dar tu eşti o copiliţă, nu ştiu de ai 17 ani... Măcar 17 ani...

─ Să fii domnia-ta sănătos. Aşa par eu, mai tânără, dar peste puţină vreme fac 20.

─ Iar eu, un bărbat în toată legea, care bat spre 30. Şi suntem singuri, singurei, în toată această pădure nesfârşită. Nu e, vezi bine, nici ţipenie de om şi parcă nici fiare ori ciute nu sunt. Doar pădurea, cerul şi noi.

Şi mâna lui prinde iar, ca vulturul porumbelul, mâna fetei. Şi o strânge de data aceasta. Ferm. Tare. Cu putere. De parcă n-ar mai vrea să-i dea drumul. Neaşteptat, strânsoarea vine şi din partea mâinii mici şi firave. Şi inima voinicului tresare mai abitir ca aceea a porumbelului.  

─ Eşti un trandafir frumos foc, nespus de frumos. Ia spune-mi, roiesc flăcăii în jurul tău? Sunt mereu în preajma ta?

─ Nu ştiu. Poate îţi pare neghiob răspunsul meu, dar nu ştiu să răspund la întrebarea asta. La noi acasă nu se vorbeşte despre acest lucru. Magdalina, care îmi e ca o mamă, căci măicuţa mea s-a prăpădit când aveam zece ani, nu vrea să audă de hăndrălăi, cum zice ea. Unii care au venit în peţit i-au plăcut. Dar niciunul în mod deosebit, ca să mi-l ridice în slăvi. Mătuşa Safta, soţia fratelui tatei, care locuieşte cu noi în casă, are grijă de cei trei feciori ai ei. Să-i însoare, să le găsească fete bune, să nu le lipsească nimic. Ca mamele... Pentru tata-mare, care stă tot cu noi, timpul a rămas pe loc. Nu mai aude şi pe mine mă vede ca pe vremea când trăia mama, un copil. Tata nu vrea să audă de măritiş, deşi, cum zice Magdalina uneori, mi-a trecut vremea, căci se plânge că rămâne singur în toată casa. Nu vrea să mă piardă. Numai pe mine mă are. Doar eu i-am rămas de la mama, pe care a iubit-o ca pe ochii din cap. Şi, cinstit vorbind, nu mă învârtesc printre flăcăi, aşa cum nu se învârtesc nici ei pe lângă mine. Nu prea mă duc la petreceri, nici la cele din casa noastră nu particip, oricât mă bate mătuşa la cap, că trebuie să fiu acolo, dacă vreau să mă mărit. Dar eu nu vreau una ca asta deocamdată. Mai copilăresc. Îmi e bine aşa. Magdalina zice, când se supără, că sunt pădureaţă. Nu râde, că aşa zice. Nu-mi plac petrecerile, ce să fac? Mai degrabă mă plimb pe malul apei, ori mă duc la obor să văd oamenii, sau pe la schitul de maici să le ajut pe călugăriţe la treabă. Au intrat în casa noastră, ca să fiu dreaptă, mai mulţi flăcăi care aveau gând de însurătoare. Nu ştiu care i-a pus pe goană mai rău. Eu, că n-am deschis gura să vorbesc cu niciunul, ori tata care a tunat de la început până la sfârşit că numai o fată are. Sau o fi fost Magdalina, care stătea cu tigaia după uşă, pregătită de o răzmeriţă şi asculta tot ce se vorbea. Acuma, uite, nu mai şugui. Cum nu mi-a plăcut niciunul dintre doritori, nici nu m-a silit careva să-l iau pe vreunul. Numai tata contează în această chestiune. Şi taica va fi de acord cu cel pe care îl voi alege, când va veni ceasul, eu. El nu mă forţează niciodată la nimic, nu-mi impune niciodată nimic. Mă lasă, şi chiar îi place, să mai copilăresc, zice că tot voi fi şi măritată. Uite, că veni vorba: eu vreau să-mi placă acela pe care îl voi alege. Dintre cei care au venit să mă ceară, nu mi-a plăcut niciunul. Adică erau ei flăcăi buni, frumoşi, de neam. Dar pe mine nu m-a râcâit niciunul la suflet. Nu mi-a plăcut, altfel spus, niciunul. Şi, socotesc pe bună dreptate, că nici eu nu le-am plăcut prea mult lor, căci pe urmă nu mai m-a căutat niciunul. M-au găsit poate necoaptă pentru ei. Sau sălbatică şi neînsemnată. Sau poate că mă voiau pentru zestre, ori pentru că taica e pârcălabul Ploieştilor. Eu nu cat la avere, nici la ranguri înalte şi vreau, când m-oi mărita, să nu cate la asta nici acel ales despre care îţi vorbeam. Să mă vrea doar pe mine. Pentru mine. Şi, cum nu m-a vrut niciunul, nu ştiu să-ţi spun dacă roiesc flăcăii pe lângă mine. Dar cred că nu roieşte nimeni.

─ Oh, trandafirule dulce şi nevinovat!

─ Uite, vezi, şi domnia-ta care mi-ai spus că sunt frumoasă, care mă întrebi despre curtezani, mă tratezi acuma tot ca pe un copil. Dar eu nu mai sunt copil! Nu mai sunt copil de când a murit mama. De ce refuză toţi să vadă c-am crescut? De ce mă tratează  toţi ca pe o copilă neştiutoare? Ştii, îţi voi spune un secret. Mie nu mi-a mai spus nimeni, niciodată, că sunt frumoasă.

Braţul bărbatului îi prinde umerii şi-o trage lângă el:

─ Înseamnă că toţi bărbaţii de pe la voi au orbul găinilor. Dar asta nu e rău deloc, crede-mă, e chiar bine. Şi pentru tine, şi pentru mine. Când îşi vor fi dat seama ce au pierdut, mă vor pizmui peste măsură pe mine, străinul, care am găsit trandafirul şi l-am îndrăgit peste măsură, numai pentru dulceaţa şi mireasma lui. Însă, în zadar mă vor duşmăni, căci norocul meu şi ghinionul lor au sosit în acelaşi timp.

Fata se desprinde de lângă el şi-l încondeiază:

─ Mare meşter mai eşti la vorbe alese şi pompoase, jupâne logofete. Aşa îţi zicea Lupea, nu? Logofăt... Le suceşti, le întorci, le răsuceşti pe vorbe, că năuceşti din prima bietele femei. Nici nu mă mir că ai aşa trecere la ele. Tot aşa ai început cu toate? Trandafiri, margarete, ghiocei... Ai o grădină întreagă la dispoziţie. Ştii să suceşti minţile bietelor făpturi, pe care voi, bărbaţii, v-aţi obişnuit să le numiţi, pe nedrept, dacă mă întrebi pe mine, slabe şi neputincioase. Apoi încaleci fereastra şi sari în şaua calului, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi dus eşti. Peste câteva clipite, vorbeşti despre grădina cu flori altei fete, altei femei, apoi altora, şi altora. E mai greu când vine iarna, căci se usucă, odată cu gerul, şi florile din grădină.

Poate că de la flori mi se trage. De ce le-oi fi pomenit? Că iar îmi bate albul ăsta în tâmple. Iar mă năpădeşte. Iar vine în viaţa mea. Şi nu-l vreau. Nu acum. Mai ales acum. Sunt gata să ascult, aşa cred, o declaraţie de dragoste. De când n-am mai auzit una? Am auzit, pentru mine, vreodată una? Sunt gata să las povestea să curgă. Să se scrie. Nu mă împiedic de făpturile şi obiectele albe. Le-am mai aflat, de când ne intersectăm, şi eu punctele slabe. Risc şi plusez. Câştig, simt, teren. Şi vreau să fiu niciunde altundeva decât în crângul singuratic, lângă bărbatul care îmi spune atât de mirific trandafir albastru. Oricum, n-am unde să fiu în altă parte. Nu sunt pentru nimeni altcineva trandafir albastru. Nu sunt, de fapt, nimic pentru nimeni. Nu am acum trecut, nu am prezent. Despre viitor, nici nu poate fi vorba. Aşa că, mă ancorez cu putere în târgul de acum patru sute de ani. E singura certitudine pe care o am în clipa asta. Nu ştiu cum am ajuns aici, nici ce caut, nici cât stau. Dar altceva nu am. Altceva nu ştiu să am.

─ Vreau – zice Şerban, când mă întorc lângă el - să-ţi spun ceva, trandafirule: în viaţă bărbaţii au, că aşa sunt ei, nevoie de femei. Uneori de multe, fără număr, fără chip, fără nume. Vin şi pleacă din viaţa lor fără să lase urme, fără să însemne nimic. Dar mai multă nevoie, infinit mai multă, au bărbaţii de o singură femeie, una anumită, care le iese în cale când se aşteaptă mai puţin şi care, trandafirule, îşi face loc în suflet şi rămâne acolo, oricât s-ar căzni bărbatul s-o smulgă. Se spune că e bine ca, înainte de a cunoaşte femeile, bărbatul să cunoască femeia. Poate că nu e rău nici invers. Ce spuneam? A, că-şi face loc în suflet acea femeie. Îl ocupă în întregime, fără efort, fără chinuri, fără să-şi fi propus asta. Îl înlănţuie, îl subjugă, îl mistuie... În clipa în care apare ea, femeia, celelalte femei, toate, cu trupurile şi cu nudurile lor, dispar pentru totdeauna. Ca şi când n-au existat, ca şi când s-au topit, ca şi când au dispărut. Căci niciuna dintre ele n-a locuit în lăuntrurile bărbatului şi bărbatul a căutat la ele, la toate, pe rând, doar desfătări trecătoare şi apuse. Pe niciuna n-a numit-o bărbatul trandafir, viorea, margaretă, ghiocel. Această alintare i-o dă el aceleia, numai aceleia despre care ţi-am spus că-i ia inima în stăpânire. Ca o regină îi stăpâneşte şi îi domină ea sufletul. Iar tu, trandafirule, bucură-te! Ai reuşit aceasta. Ai venit din lume la întâlnirea cu mine.

─ Nu, eu n-am venit nicăieri, de niciunde. Eu eram aici.

─ Da, erai aici şi mă aşteptai. Trebuie să recunoşti. Şi să înţelegi. Şi să crezi. Nu te-am numit trandafir din obişnuinţă, nu vorbesc aşa cu toate femeile din viaţa mea. Ţi-am spus astfel pentru că eşti trandafirul meu, trandafirul meu albastru.

Obrajii Catalinei se fac ca soba încinsă. Ochii îi sunt umezi, ca cei de căprioară. Şi  mâinile ei strâng acum mâna de voinic. El tace, îşi desprinde degetele din strânsoare şi trage fata la pieptul lui. Copacii par dintr-o dată mici, neînsemnaţi, cerul aproape, de să-l fărâmi în mână, dacă vrei, frământările istoriei departe, atât de departe... Chiar şi potopul de alb s-a pierdut prin lume. Prin timp. Nu mai e. Nu mai contează. Nu mai e important.

Într-un târziu, când Catalina a rupt îmbrăţişarea, a văzut pe obrazul lui Şerban cum stă să se rostogolească o lacrimă. Mică, infimă, cât un bob din roua aurorei. Şi n-a înţeles. N-a ştiut ce să înţeleagă. Prins asupra faptei, ca hoţii de codane, el s-a grăbit să-şi întoarcă într-o parte capul. Ea, fată răsfăţată de pârcălab, a intuit în clipa următoare tot. Şi a îngenunchiat, nepăsătoare şi puternică dintr-o dată, în iarbă, lângă el. I-a prins capul în mâini şi şi-a aţintit ochii în ochii lui. O clipă l-a dominat cu smaraldele din privirea ei, apoi n-a mai fost decât privirea lor, a amândurora, topită una într-alta, contopită una într-alta... Şi lacrima aceea de voinic, curată şi limpede. Chiar dacă mai devreme stăpânul sărise pe geamul unei case din Târgşor. Apoi buzele fetei s-au apropiat de obrazul lui. Şi lacrima n-a mai fost. O sorbiseră buzele. Şi n-a mai fost apoi decât sărutul, lung, pătimaş, apăsat, cu care el i-a zdrobit ei, obraznic, gura. Când s-au desprins din sărut, încercând să tragă, precum muribunzii aer în piept, el i-a spus cu tristeţe:

─ Oh, trandafirule! De ce nu te-am întâlnit mai demult?

─ Pentru că n-ai venit cu Mihai Vodă prin locurile noastre.

─ De ce nu ne-am găsit mai demult? De ce? De ce?

Ea n-a ştiut ce să mai răspundă. I-a mângâiat doar, tăcută, buzele. 

─ N-am crezut niciodată că... a dat să continue el, dar ea l-a întrerupt:

─ Lasă... Nici eu n-am crezut. Dar îmi doream atât de mult să fie aşa. Ce e cu tine? Eşti abătut. Tare abătut... Te-am supărat cu ceva?

─ Tu să mă superi? Cum să mă superi tu? Nu simţi, aşa cum de-abia ne-am cunoscut, cât îmi eşti de dragă? Nu înţelegi cât de mult însemni pentru mine? Nu realizezi cât m-am îndrăgostit de tine dintr-o dată? Doar ce te-am văzut şi nu mai pot fără tine. N-am mai păţit, şi nu credeam că se poate, una ca aceasta.

─ Dar ce ai? Spune-mi! De ce te-ai întristat? Că îmi eşti trist, Şerbane...

─ E prima dată când îmi spui pe nume şi tresar fericit că o faci. O spui într-un fel aparte, aşa cum n-o spune altcineva în lumea asta. E adevărat, m-a prins aşa, fără să vreau, o tristeţe. O melancolie. O neputinţă. Şi regretul, mare cât cerul, de a nu te fi întâlnit mai demult. Când trebuia...

─ Eu ce să zic, ce să ştiu spune? Ne-am întâlnit acum şi nu cred că e rău. Poate că ar trebui să plecăm de aici. S-a făcut târziu. Hai, sprijină-te de mine din nou, să te ajut să ajungi la cal. Sau să aduc calul la tine?

─ Nu, trandafirule, mai bine să mă ajuţi.

─ Bine, o luăm atunci ca la venire. Eu te prind de mijloc, tu pe mine pe după gât. Of, viteazule! Tu, care te lupţi cu turcii şi tătarii lângă măria-sa, dar cazi de pe cal, când trebuie să te întreci cu o fată.

─ Ţi-arătam eu, dacă nu cădeam, ce e acela un viteaz de-al măriei-sale...

─ Da’ ai căzut! Şi eu, recunoaşte, am fost mai bună! Recunoşti? Haide, spune deschis cum te-am lăsat în urmă.

─ Ştii ceva, jupâniţă? Cred că te cam lauzi.

─ Un pic, cred că mă laud. Dar şi tu te ţii fălos şi mândru ca un cocoş şi nu vrei să recunoşti adevărul. Evidenţa. Realitatea.

─ Bine, fie, m-ai învins. De data asta. Doar de data asta. Vezi tu rândul următor cine e mai bun. Înseamnă că trebuie să dau învingătoarei o recompensă? Îi dau...

Şi o sărută din nou. Mai fac vreo câţiva paşi, apoi el zice:

─ Eşti cam rea, frumoaso. Numai tu să câştigi. Numai tu să te bucuri de premiu. Nu împarţi cu năpăstuiţii, bag seamă, un sărut. Nu dai şi altora din preaplinul tău. Ce-ar fi să te înduri, totuşi, şi să mă miluieşti şi pe mine, săracul de mine, cu ceva din recompensa ta? Că aşa se cade, dar din dar se face rai. Şi un sărut de la o fată frumoasă face cât un regat.

─ Cu regatul, nu te cred. Ar fi bun unul pe la casa omului. Dar ai noroc că am eu inimă bună. Şi o să te sărut, ca să nu mai zici că sunt rea. De asta şi din alte motive. Doamne, mă cutremur... Ce spun! Ce fac! Ce simt! Parcă te ştiu de când lumea şi pământul! Şi, în realitate, abia de ne-am cunoscut.

─ Nu poci să tăgăduiesc. Şi eu simt la fel!

 

 

 

[Nina Mariana Marcu]

Îmi cer scuze pt fragmentul destul de mare pe care l-am postat. Dar nu m-a lăsat inima să îl fracturez, căci distinsa doamnă care l-a intuit, merita să îl citească în întregime. 

[Sofia Sincă]

Un fragment deosebit de condensat, substanţial şi bine alcătuit. Jurnalistul din autoare nu poate să treacă peste politica vremii, istorie pentru noi, chiar şi într-un crâng, populat cu doi îndrăgostiţi. Ea ştie să înlănţuie dialogul pentru a ne aduce în faţă interesul tinerilor de atunci pentru voievodul Mihai. Puţin cam lungă lecţia de istorie pe care Şerban o ţine Catalinei, dar am văzut că nici ea nu este străină, de, fată de pârcălab, acestora şi mai ales de cele picante în legătură cu voievodul, amantlâcurile acestuia. Mondenele din lumea noastră. Vorba se ducea şi atunci, chiar dacă nu existau atâtea mijloace de informare.

Îmi place mult modul de expunere al acţiunii, trecerea de la o stare la alta complet diferită a eului narator, dar şi voia cu care se lasă în imaginaţia bogată, în întâmplări închipuite, în urmă cu 400 de ani. Mi se pare chiar periculos... Cum este să trăieşti atât de intens într-o altă lume şi să revii cu picioarele pe pământ, respectiv pe asfaltul sec.XXI?!... Nu ştiu dacă asta sau altceva o face să folosească şi termeni mai evoluaţi vremii respective. Oricum scrierea este excelentă şi-ţi mulţumesc pentru dedicaţie! Nu nu a fost prea întinsă, dimpotrivă, regret că s-a terminat.

Deosebită apreciere, Sofy!

 

[mihai tin]

cu aceeași prețuire, lectura  unui asemenea text ,oarecum mai amplu,  este un privilegiu!

[Chris]

Da, l-am citit dintr-o dată aşa mare cum a fost! :)) Iată că aici Şerban îi arată Cătălinei că este dur dar şi sensibil. Am observat şi eu trecerea prin istorie, o plăcere să stai de vorbă cu Şerban :)) băieţii din ziua de azi... O dragoste curată de acum 400 de ani. Nu poci să tăgăduiesc şi mie mi-a plăcut :)))

[Corina Militaru]

Am citit dintr-o suflare. Da, era pacat sa rupi fragmentul acesta. Astept... :)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Cu plecăciune, distinsă doamnă! Mă onorează aprecierile şi cuvintele tale laudative  şi mă bucur că dedicaţia, chiar dacă nu a fost, fără număr, fără număr, cum zic unii contemporani de-ai noştri, a fost primită cu interes. Da, bârfele şi mondenităţile din lumea noastră nu sunt chestiuni noi, erau şi acum 400 de ani la modă. Şi, ca o paranteză, bârfele astea de demult aveau substratul lor de adevăr. Mihai Viteazul chiar a avut - nu ca Ştefan cel Mare sau alt domnitor, (deşi, poate nu e prea indicat să le amintim), amantlâcuri. Cunoscute la vremea aceea. Şi, aşa cum am găsit în unele scrieri, încrustate în patina hârtiei. Ca să le găsim şi să vorbim despre ele, noi. Din iubirile păcătoase, da, s-au născut şi copii. Nu era, pe vremea aceea, cum nu e nici azi, un capăt de ţară. Într-adevăr, lecţie de istorie e destul de lungă. Acum şi aici trebuie să-ţi spun că vor mai urma şi alte astfel de lecţii. Pentru că - poate că ar trebui să devoalez din culisele romanului - totul, înainte de scrierea sa, a pornit de la faptul că statuii lui Mihai Viteazul de la noi, din Ploieşti - acesta este reprezentat călare, pe un cal neguros -  îi cădeau, la vremea aceea, toate cele: coama calului, coada, copitele, soclul statuii, ce mai, tot... Autorităţile se făceau că plouă. Nu sunt bani, sunt altele mai importante, să repare cine vrea statuia, de astea...  Mai mulţi oameni de cultură din oraş mi-au spus atunci că trebuie să le forţăm un pic mâna celor care ţineau frâiele urbei. Drept care, la ziarul local unde aram redactor şef, dar şi la cel central, unde lucram cu carte de muncă, a apărut un pamflet despre cum se năruie Viteazul cu cal, cu tot, Viteazul care adusese Ploiştiul la rang de târg domnesc, este, deci, întemeietorul Ploiştiului. Oamenii cărora le adresasem pamfletul au citit, au râs, au spus că e bun, au fost de acord că ar fi firesc să acorde mai multă importanţă celui care întemeiase oraşul, dar, ce să vezi, bani tot nu sunt. Cei care mă stârniseră cu scrierea pamfletului au insistat: să fie o carte. Să-i băgăm, au zis ei, în cerneală rău. Dacă există o carte, nu se poate să nu remedieze situaţia cu statuia. Aşa s-a născut primul volum, scris, după amplă documentare, în 16 zile. Care a făcut destulă vâlvă în oraş. Numai că, veneau alegeri, treaba nu era clară, cui să-i stea capul la o carte sau la statuia Viteazului?...  Şi iar am fost mânată în luptă. Şi a ieşit şi al doilea volum. Şi, noi nebunii ăia care trăgeam semnale de alarmă, am avut bucuria ca, în sfârşit, statuia să fie refăcută. Cu seriozitate şi implicare maximă. De aceea, lecţiile de istorie, chiar dacă am găsit, vei vedea, cu cale, să le inserez altcumva decât în mod obişnuit, de proces verbal, ca să nu fie luate ca la şcoală, vor mai fi. Dar, în compensaţie, ca să pot transmite mesajul care trebuie, vor şi momente romantice, şi umor, şi... Dar, îţi las plăcerea descoperirii acţiunii. Plotul va curge, zic eu, firesc. Ca-n viaţă. Şi, tot firesc, eu mă retrag acum... 

Sofia Sincă a spus :

Un fragment deosebit de condensat, substanţial şi bine alcătuit. Jurnalistul din autoare nu poate să treacă peste politica vremii, istorie pentru noi, chiar şi într-un crâng, populat cu doi îndrăgostiţi. Ea ştie să înlănţuie dialogul pentru a ne aduce în faţă interesul tinerilor de atunci pentru voievodul Mihai. Puţin cam lungă lecţia de istorie pe care Şerban o ţine Catalinei, dar am văzut că nici ea nu este străină, de, fată de pârcălab, acestora şi mai ales de cele picante în legătură cu voievodul, amantlâcurile acestuia. Mondenele din lumea noastră. Vorba se ducea şi atunci, chiar dacă nu existau atâtea mijloace de informare.

Îmi place mult modul de expunere al acţiunii, trecerea de la o stare la alta complet diferită a eului narator, dar şi voia cu care se lasă în imaginaţia bogată, în întâmplări închipuite, în urmă cu 400 de ani. Mi se pare chiar periculos... Cum este să trăieşti atât de intens într-o altă lume şi să revii cu picioarele pe pământ, respectiv pe asfaltul sec.XXI?!... Nu ştiu dacă asta sau altceva o face să folosească şi termeni mai evoluaţi vremii respective. Oricum scrierea este excelentă şi-ţi mulţumesc pentru dedicaţie! Nu nu a fost prea întinsă, dimpotrivă, regret că s-a terminat.

Deosebită apreciere, Sofy!

 

 

 

 

[Nina Mariana Marcu]

Hmm... lume nouă pe la comentarii. Mulţumesc, Mihai, de aprecieri. Privilegiată sunt eu, că voi citiţi cu interes ce postez eu aici.  

mihai tin a spus :

www.ymlover.com/files/lista-cu-emoticoane/41.gif" alt="applause"/> cu aceeași prețuire, lectura  unui asemenea text ,oarecum mai amplu,  este un privilegiu!

[Nina Mariana Marcu]

Augusta, ţie ţi-a plăcut Şerban, bag seamă!... Atunci, la următoarea postare te am în vedere şi, pe cuvânt, ţi-o dedic. Pe ea, pe postare... Şi te mai îmbii la un dialog ori la vreo acţiune de-a 'mnelaui. Şi, dincolo de orice, îţi mulţumesc de trecere şi aprecieri.
Augusta Cristina Călin a spus :

Da, l-am citit dintr-o dată aşa mare cum a fost! :)) Iată că aici Şerban îi arată Cătălinei că este dur dar şi sensibil. Am observat şi eu trecerea prin istorie, o plăcere să stai de vorbă cu Şerban :)) băieţii din ziua de azi... O dragoste curată de acum 400 de ani. Nu poci să tăgăduiesc şi mie mi-a plăcut :)))

[Nina Mariana Marcu]

Merci frumos, Corina. Bine că ai apărut, că îţi simţeam lipsa. M-am obişnuit să fii lângă mine şi să îmi spui câte ceva. Şi, mi-am luat permisiunea să nu te las să aştepţi prea mult. Aşa că, am postat deja un alt fragment. Sunt aci, cu arma la picior şi, după ce citeşti, să treci, musai, pe aci şi să îmi spui ce părere ai. Zi cu soare să fie pentru toată lumea, că la cum şi la cât plouă, măcar din urări să ne tragem seva...

Corina Militaru a spus :

Am citit dintr-o suflare. Da, era pacat sa rupi fragmentul acesta. Astept... :)

Cu drag,

[Chris]

N-avem de ce să nu vorbim despre amantlâcuri sau alte subtilităţi, ele făceau parte din ceea ce erau/sunt oamenii. Poate de aceea unii nu iubesc istoria pt ca nu face altceva decât să le înşiruie nişte date fără suflet, fără personalitate, ceea ce nu se poate spune despre persoanele care trăiau la vremea respectivă. Nu erau un capăt de ţară nici atunci să ai amante, doar domnitorii români nu făceau vreo excepţie de la regulă, însuşi Mihai mi se pare că era "din flori", parcă şi tu ai mentionat oareşce. Cred că-i şi însemnau cumva la naştere să se ştie fiecare al cui e! :)))

[Nina Mariana Marcu]

Aşa e, Augusta, cancanurile acelea făceau parte din existenţa oamenilor de atunci. Morala, principiile şi moravurile nu erau tocmai cele mai, cum să zic, de soi caracterisitici ale lor.  Doar că, istoria s-a periat destul de mult, ca marii oameni ai neamului să fie prezentaţi aproape imaculaţi.  Am avut norocul să găsesc, răscolind multe şi de tot felul biblioteci, dar şi stând de vorbă cu multe persoane, ascultându-le poveştile şi istorisirile,  am avut, zic, norocul, să dau de date fabuloase. Pe care le-am presărat pe ici, pe colo, însăilând şi cu ele povestea. Şi, da, Mihai nu a fost, cum se zicea atunci, os domnesc. Copil din flori a fost.  Dar unul care a scris şi a schimbat în egală măsură istoria.

Augusta Cristina Călin a spus :

N-avem de ce să nu vorbim despre amantlâcuri sau alte subtilităţi, ele făceau parte din ceea ce erau/sunt oamenii. Poate de aceea unii nu iubesc istoria pt ca nu face altceva decât să le înşiruie nişte date fără suflet, fără personalitate, ceea ce nu se poate spune despre persoanele care trăiau la vremea respectivă. Nu erau un capăt de ţară nici atunci să ai amante, doar domnitorii români nu făceau vreo excepţie de la regulă, însuşi Mihai mi se pare că era "din flori". Cred că-i şi însemnau cumva la naştere să se ştie fiecare al cui e! :)))

[Gabriela Grădinariu]

Ce talent! Cât farmec în fragmentul apei curgătoare sau în cavalcada cailor. Ești o virtuoasă pe claviatura stilisticii!

Singurul aspect care mă deranjează uneori, rar, este amestecul unor cuvinte actuale în formulările pitorești ale vremurilor trecute. De asemenea, cred în continuare că ar trebui să marchezi grafic trecerea de pe un plan temporal pe altul( eventual în paragrafe separate comentariile personajului  din spital).

Cred că va fi o construcție epică de dimensiuni și voi mai avea prilejul să fac aprecieri laudative, deci mă opresc. Totuși, mare plăcere să te citesc!