Din nou acasă... Apartamentul în care m-am simţit întotdeauna bine mi se pare acum, fără el, rece şi gol. Cine-ar fi crezut, când am plecat să mă tund, la începutul săptămânii, că se va scrie în timpul ăsta o poveste? Că eu voi fi protagonistă principală şi voi juca un rol pentru care nu credeam că am aptitudini? Că sunt pregătită să-l joc. Pun telefonul la încărcat. E timpul să mă racordez la lume. La cotidian. La actualitate. Curge nisipul de peste tot. Am câteva kilograme în geantă, alte kilograme printre lucruri. Şi din telefon cad pe covor firicele de nisip. Îmi vine să-l mai păstrez o vreme, aşa cum e el infiltrat peste tot. Să nu-l arunc. Să rămână ca dovadă a clipelor petrecute cu el pe malul mării. Să-mi amintească, dacă o fi nevoie, că, împotriva tuturor ideilor mele preconcepute, împotriva la tot, am trăit. Soneria de la intrare mă smulge din cavalcada de gânduri. Mă duc să deschid. Deşi aproape că l-am dat afară din casă, acum îmi doresc să fie el. Dar nu e. Tanti Ana mă mustră domol cu degetul. Mă dau din uşă ca să intre.

     ─ Hai că nu stau mult, mămică, nu pot, că am treabă. Am pus să fac o dulceaţă de pepene verde şi nu pot s-o las singură pe foc. Că se lipeşte de fund. Eeeeee?

     ─ Eee... ce? Nu înţeleg.

     Dar bănuiesc eu ce vrea ea să ştie. Tac mâlc şi femeia în vârstă începe interogatoriul:

     ─ Ia, zi, mamă, unde ai fost? La mare?

     Îmi vine aşa, nu ştiu de ce, s-o încurc, să-i dau informaţii false, ca să nu aibă date concrete de povestit prin bloc:

     ─ Nu... La munte. Adică în staţiune.

     ─ Unde în staţiune, că eşti bronzată...

     ─ Păi, da, că la Sângeorz Băi, unde am fost, e şi soare.

     ─ Da’ ce, mai e ceva la Sângeorz Băi? Că mie mi-a zis una de la Casa de Pensii că nu mai e nimic. Că Hebe, hotelul ăla mare care era acolo, s-a pierdut. Nu l-a mai renovat nimeni. Şi s-a dus, săracu’, aşa cum s-au dus multe.

     ─ Ei, cred că n-a vrut să vă dea bilet. Am făcut eu o plajă acolo...

     ─ Păi, da, că eşti bronzată. Da’ tu de ce ai fost în staţiunea asta?

     ─ Aşa mi-a recomandat doctorul meu. Ştiţi, după accident... Am făcut recuperare, terapie, tratament, chestii de astea.

     ─ Bine, mămică. Şi a fost bun tratamentul? Ţi l-a făcut doctoru’, nu? Nu ai făcut tu, aşa la întâmplare... Că nu se face...

     ─ Sigur, doctorul care mi l-a recomandat. E doctorul meu. Bun doctor, serios.

     ─ Să mă duci şi pe mine la el, că mă doare stomacul rău în ultima vreme.

     ─ Păi nu-i doctor de stomac...

     ─ A, ai dreptate. E doctor de cap. Neuro... de ăla... E, da’ te simţi mai bine, nu? Bine că te faci bine, că eşti fată tânără şi ai toată viaţa înainte. Da’ ai fost cu băiatu-ăla, nu? Că l-am văzut că a plecat cu tine, a venit cu tine...

     ─ Băiatul ăla e de la poliţie, tanti Ana...

     ─ O fi... Şi mă gândesc şi eu că trebuie să te păzească poliţia după toată întâmplarea. Da’ se uită la tine ca un om la o femeie... Am văzut tot pe geam.

     Îmi vine, nici eu nu ştiu de ce, să râd. De om şi femeie, pesemne. Sau nu... Are simţul observaţiei băbuţa. Aşa ascunsă cum stă ea după perdea sau la vizor, nu-i scapă nimic. Da, Cristi se uită la mine ca la o femeie. Ca la singura femeie din viaţa lui. Nimeni nu s-a uitat în felul ăsta la mine... Am avut de mai multe ori senzaţia, chiar şi după ce m-am măritat, că stârnesc atenţia bărbaţilor pe lângă care trec sau cu care lucrez. I-am surprins de multe ori uitându-se nesăţioşi la mine şi i-am înjurat, în gândul meu, crunt, pentru asta. I-am bălăcărit pentru îndrăzneala lor şi n-am făcut niciun gest, niciodată, care să-i facă să creadă că le dau apă la moară. Şi ei au continuat să mă privească într-un anume fel, dar fără speranţe. Însă, nimeni nu m-a privit ca poliţistul. N-a pus atâta patos în priviri, atâta dragoste, atâta miraj. Nicio privire nu m-a răscolit aşa, nicio privire nu m-a făcut la fel de fericită. Şi nicio privire nu m-a purificat atâta ca privirea lui Cristi. Nicio privire nu m-a făcut să mă simt mai femeie.

     E din ce în ce mai greu. Parcă pământul întreg s-a mutat pe umerii noştri şi ne copleşeşte cu greutatea lui, de nu mai putem nici să respirăm. Nu ştiu, nu cred, ca vreunul dintre noi să fie Hercule. Aproape că nu putem să ne mai despărţim, să mai stăm unul fără altul. Dincolo de noi, e cineva care ne spune că trebuie să împărţim, deja, răul şi binele. Nu poate să fie decât un drac care-şi bagă, nepoftit, coada. Când am ajuns în seara asta, ne-am aşezat amândoi pe canapeaua din sufrageria mea şi nu ne-am lăsat urniţi decât cu mare greutate. „Nu pot să plec, mi-a spus. Ştiu că trebuie să mă duc acasă la mine, ştiu că şi tu gândeşti la fel, ştiu că trebuie, dar nu pot să mă rup de tine. Nu pot să te las singură, nu pot să plec singur. Am fost tot timpul împreună în ultimele zile şi am devenit dependent de tine. Am devenit una. Nu mai pot, nu mai ştiu cum să-mi duc existenţa fără tine. Fără să fii cu mine în fiecare clipă. Fără să ştiu că mă aştepţi când mă întorc de la muncă. Sau că te aştept eu pe tine. Fără să te simt în aceeaşi încăpere cu mine. Fără să ne trezim pe aceeaşi pernă. Mă rog, exagerez un pic cu aceeaşi pernă, dar ştii ce vreau să spun. Mi se sfâşie inima în mii de bucăţi. Se sparge şi se face cioburi. Dacă nu erai cu divorţul ăla afurisit, acum depuneam actele pentru cununia civilă. Acum făceam nunta. Acum ne luam şi deveneai a mea definitiv şi irevocabil. Acum... Dar nu se poate. Ştiu. Nu vrei, totuşi, să stăm împreună până plec? Promit că sunt, cât vrei tu să fiu aşa, cuminte ca la mare. Doar să nu ne mai despărţim”. Nu mă tenta, drace, îmi vine să strig. Pentru că chiar aş fi vrut să facem asta. Şi mie îmi e greu fără el. Doamne, cum ne-am putut apropia aşa? Ce fire ne-au legat? Ce noduri gordiene s-au făcut între noi? Ce sudură imposibilă ne-a unit? Îmi vine să urlu cât pot de tare că vreau să fim amândoi. Îmi vine să nu-l mai las să plece. Muiere nebună, nebună de tot, asta sunt... Mi-e ruşine pentru mine. Asta s-ar putea numi decădere? Nu, trebuie să primeze raţiunea în această nebunească poveste. Unul trebuie să rămână cu capul pe umeri. Ne aprindem prea tare şi alunecăm prea mult. El e bărbat. Nu poate şi nu vrea să se controleze. Viaţa lui, de fapt, nici nu e încurcată ca a mea. Nu el e băgat într-un labirint nemilos, de soartă. El n-are niciun fel de obligaţii, niciun fel de probleme. Nu e legat, ca mine, de altcineva. Nu are de ce să-şi spună că mai trebuie să aşteptăm. Nu se pierde într-un hăţiş pe care nu-l cunoaşte, nu-l intuieşte, nu-l înţelege. Eu, EU trebuie să pun piciorul în prag. Eu sunt cea care nu ştiu, nu mai ştiu, calea. Eu m-am rătăcit prin viaţă şi nu găsesc limanul. Eu trebuie să fiu ochiul atent, capul limpede. Eu trebuie să ţin, încă trebuie să ţin, frâul armăsarului care ne poartă pe amândoi în spate. Altminteri, nărăvaş cum e, ne va arunca deodată-n neant. Şi ce dacă-mi e greu? Şi ce dacă ţipă de durere sufletul din mine? A fost destul. A fost prea mult. Acum e mai mult decât suficient. Nimic altceva nu mai trebuie să se întâmple. Pun mâna pe busolă şi trebuie să o scoatem la capăt.

     Abia l-am convins, după aşa gânduri, că e mai bine să stăm fiecare pe la casa noastră şi să ne-ntâlnim când se poate. Abia m-am convins... Cât din el a-nţeles, cât din mine? Dar, da, băiatul ăsta, cum îi spune tanti Ana, se uită la mine ca la femeia vieţii lui, ca la femeia inimii lui, cum mi-a spus odată. Ştiu asta cum ştiu cum mă cheamă.

     ─ Te-a căutat multă lume, îmi spune bătrânica. A fost pe aici prietena aia a ta, cu maşina. Era cu un tinerel aşa, nu prea de lepădat. Bun băiat pentru tine. Eu aşa cred, că deşi era cu prietena aia a ta, el venise pentru tine. N-am întrebat-o pe fată, dar cred că are şi el ceva cheag. Se vedea pe el că are servici, că nu stă acasă la mă-sa pe cuptor, de frunza frăsinelului. Era aşa, cam îngrijorat. Parcă o certa pe fata aia, parcă o făcea responsabilă. Nu ştiu ce zicea, căci, deşi aveam geamul deschis, vorbeau aşa de încet, că nu se auzea nimic. N-am văzut oameni să vorbească aşa de încet. Păi să stea o vreme la noi în bloc, să vadă cum se vorbeşte de tare, că se aude prin pereţi de zici că stai cu toţii într-o casă, şi să intre şi ei în rândul lumii. L-am văzut şi pe ăla, pe bărbatul tău... A venit într-o seară. Parcă era trist, mămică. Nu ş’ ce avea. O fi bolnav... Lasă că aşa îi trebuie, că nu vroia să vină cu tine la casa părintească. Şi cine ştie ce viaţă oi fi avut şi tu cu el, de ai ajuns să ai aşa un accident şi să divorţezi. Mie nu mi-a plăcut niciodată de el şi ştii că eu mă pricep la oameni. Dacă nici eu nu mă mai pricep, cine să se mai priceapă? Dar l-am citit repede că e un om ascuns. Cu nasul pe sus. Măcar dacă avea de ce să ţină nasul în vânt. A urcat pe scară, dar n-am putut să-l mai urmăresc, să mă uit după el, să văd ce face, că a sunat, mămică, taman atunci telefonul. E, era o nepoată de a mea, de la ţară. Mi se pare c-o ştii, că venea mereu la mine şi când stăteai tu aici. Stela... Zice că vine să-mi aducă nişte brânză. Are grijă de mine şi ea, cum poate. Dar şi eu trebuie să-i dau ceva, că n-are nici ea... Şi are şi copiii ăia care o supără mereu. E, nu prea vrea să se ducă la şcoală... Fata ei s-a-ncurcat cu unul care a făcut puşcărie. Şi nu are decât 15 ani, mămică, îţi aduci aminte, nu? E, a crescut... Tu o ştiai mai mică. Aşa cresc copiii. N-am io timp să-ţi spun acuma de fata asta. Nici de cutrele astea din bloc. Aia, ştii tu, că ţi-am mai zis eu de ea, şi-a găsit altul. Îţi vine să crezi? Chiar azi am văzut-o cu el. Unde i-o fi găsind, mămică, pe toţi? Hai că mai vin io la tine să vorbim, că mi se lipeşte dulceaţa de fundul ceaunului şi iese amară. Nu te culci devreme, nu? Că mă reped să-ţi aduc niţică dulceaţă. Nu mai durează mult şi se leagă. Să mănânci şi tu, că eşti singură...

     Da, sunt acasă la mine. Nu mai încap dubii. Tanti Ana e aceeaşi. Aşa o ştiu de când am făcut ochi. Nu sunt şanse să se schimbe vreodată. La uşă, când iese, aproape că se ciocneşte cu Felicia, care o salută respectuos, cu prietenie.

     Da, s-a terminat vacanţa. A rămas departe marea. Nici Cristi nu mai e lângă mine. Iar Felicia chiar acum mă va lua la scărmănat. Îmi va arăta, cum numai ea ştie, oglinda. Rămânem faţă în faţă, ea şi eu. Ne îmbrăţişăm, se uită la mine şi-mi spune:

     ─ Te-a ars soarele ceva, bag seamă. Îţi stă foarte bine. Arăţi beton, aşa bronzată. Ţi-ai tăiat părul, dar nu mai contează. Va creşte. Va fi repede ca înainte de accident. Ia zi...

     ─ Ce să zic?

     ─ Mai întrebi? Tot!...

     ─ Păi, am fost la mare...

     ─ Păi ştiu... Bagă amănunte, că ard de curiozitate şi de nerăbdare să aflu tot... Şi să ştii că trebuie să mergem la maşină, că ţi-am mai adus din lucrurile de la Dan. Nici nu ştiu dacă să le cărăm întâi sau să-mi povesteşti întâi.

     ─ Da? Ai fost la Dan? A cooperat?

     ─ Trebuia să fac şi eu ceva, cât tu te distrai la Marea Neagră... Cât despre cooperare... Cu mine, fostul tău soţ nu crâcneşte. Ştie că sunt printre puţinele persoane care ştie ce s-a-ntâmplat în noaptea aia cu accidentul. Ştie că, deşi ai ales să desfaci căsătoria pe cale amiabilă, din culpă comună, deşi să mă ia naiba dacă înţeleg de ce n-ai vrut să-l faci de cacao, poţi, la un moment dat - sau cei care ştiu pot - să spui, să spună adevărul. N-a comentat în niciun fel. Ba, chiar ne-a ajutat să ducem lucrurile la maşină.

     ─ Ne-a ajutat? Păi cu cine te-ai dus, cu fratele tău?

     ─ E, cu fratele meu... Nu, cu Stoian. De când ai plecat la mare şi n-a putut să dea de tine, s-a ţinut ca un căţel după fusta mea. Ca să mai afle veşti despre pacientă. Dar cum ţi s-a închis telefonul, nici eu nu ştiam mai multe să-i spun. Şi, oricum, nu am găsit cu cale să te deranjez pe acolo tot timpul, cum îmi sugera el să fac. A suferit ca nebunul că n-ai vrut să vorbeşti şi cu el în ziua aia când ai plecat. Avea să-ţi dea oarece sfaturi.

     ─ Să ştii că Mihai Stoian nu e chiar subiectul meu preferat de discuţie la ora asta. Deci Dan te-a lăsat să iei toate hainele şi încălţările...

     ─ Mai mult de-atât: am hotărât, pentru că aveaţi acolo două televizoare, să iau unul şi pentru tine. Am mai luat o plapumă, nişte oale, toate cărţile şi dicţionarele tale...

     ─ Eşti nebună? Ce televizor şi ce plapumă? Nu ţi-am spus că nu-mi trebuie nimic, că am tot ce-mi trebuie aici?

     ─ Mi-ai spus, da, dar ce era să fac? Să-i las nenorocitului tot? Nu m-am îndurat. M-a mâncat limba să-i zic câteva, dar dacă era şi ăla, doctoraşul cu mine, nu mi-a venit să dau din casă. Şi trebuia să mă răsuflu într-un fel. Dacă am văzut că nu se opune... Serios, ţi-am mai spus, e o prostie să nu vrei nimic. Nu trebuie să faci pe filotima cu nemernicul. Chiar tu mi-ai spus că mai ai încă rate la maşină, pe numele tău. Şi avocata a zis că trebuie să ajungem la o înţelegere cu el. E drept, nu aveţi copii, dar sunt bunuri comune în casa aia. Plus maşina...

     ─ Lasă-mă, Feli, în pace cu înţelegerea! Eu nu mă mai umilesc în faţa mârlanului în niciun fel. Să rămână el cu tot. Să păstreze tot ce e în casa aia şi casa. Nu-mi pasă. Eu vreau doar să se termine tot şi să mă liniştesc.

     ─ N-oi fi vrând tu, dar avocata asta, prietena mea, e tare. Îşi face meseria ca lumea. Şi ştie că e corect să fie aşa. Mă rog, asta e o chestiune de perspectivă. Sper să mai fiu încă în ţară la momentul ăla.

     ─ Pleci şi tu?

     ─ Da, va trebui să plec la un moment dat. Dar mai durează un pic. Aş zice să pot să mai stau până se aşează lucrurile în viaţa ta. Hai, povesteşte-mi întâi şi pe urmă mergem la maşină să cărăm ţoalele şi ce mai e acolo.

     ─ Nici nu ştiu cu ce să încep. Şi acum mă întreb dacă nu cumva a fost un vis. Şi, mai ales, dacă îmi e permis, la cât de încurcată e viaţa mea, să trăiesc visul ăsta.  

     ─ Eu, deşi nu ştiu nimic din cele ce-mi vei spune, cred, ştiindu-te, că exagerezi. Partea asta cu permisul trăirii unui vis nu-mi place neam. Vii de la mare, după ce ai stat acolo câteva zile cu un bărbat care, se vede cu ochiul liber, te iubeşte, cu acelaşi tonus? Spune-mi cum a-nceput toată povestea, când v-aţi dat seama că vreţi să fiţi împreună, cum e el... Chestii de astea. Hai, nu mă mai fierbe!

     ─ El? El e special. E minunat. E cel mai bun... Nu ştiu pe nimeni ca el. Nici nu mi-am imaginat, în nopţile mele reci de reverii, lângă Dan, că există aşa bărbaţi pe lume.

     ─ Îhâm... Văd că ai început cu sfârşitul. Aş zice că asta spune ceva... Asta spune totul.

     Din priză, unde e pus la încărcat, ţârâie ca un greiere printre dalele de piatră, telefonul. Mă uit pe ecran şi, fără să vreau, faţa mi se îmbracă în zâmbet. De parcă am câştigat la 6 din 49, deşi nu joc niciodată.

     ─ A, e specialul... conchide Felicia. Ţi s-a luminat chipul ca Las Vegas-ul. Dar ce chestie... Ăsta dă cu bobii? Vorbeam de lup şi lupul la telefon. Ia vezi ce vrea specialul.

     Da, aşa e, e chiar specialul. Mi s-a luminat chipul? Oh, Feli, dacă mi-ai vedea sufletul, ce ai mai zice? Nici nu ştii ce foc de artificii e în mine. Cel puţin ca la zece revelioane reunite. Mă şi mir că nu se văd în afară.

     ─ Culcat! Nu mişcă nimeni! Poliţia... Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic. Sunteţi încercuită. Trebuie să vă arestăm. Avem o reclamaţie că aţi dat o spargere.

     ─ Direct arest? Credeam că mă reţii pentru 29 de zile. Ei, nu te mira, poliţistule, că mai ştim şi noi, ăştia care nu lucrăm în branşa poliţienească, oarece şi câte ceva. Am şi eu pile în poliţie. Ca să ştii... Aşa că, întâi reţinere. 

     ─ Aş vrea să te reţin, numai pentru mine, pentru toată viaţa. Pentru acest răspuns nu pot să-ţi dau decât suficient. Trebuia să precizezi că îl ai în poliţie chiar pe bărbatul tău.

     ─ Doamne, ai luat-o razna! Ce tot spui?

     ─ Mint eu, iubito? Nu ne-au cununat pe noi marea şi cerul încă din prima noastră noapte la mare? Nu se numeşte că sunt bărbatul tău, dacă suntem cununaţi?

     ─ Bine, dacă zici tu...

     ─ Şi trebuia să mă întrebi de spargere. Ai tăcut mâlc şi eu voiam să-ţi spun că ai intrat în eul meu, încă nu ştiu dacă prin efracţie sau am lăsat eu uşa deschisă şi tu ai profitat, şi mi-ai furat inimioara toată. Nu mi-ai mai lăsat nimic, ca să pot şi eu să respir. Să trăiesc. Cred că o să mor. Niciun om nu trăieşte fără inimă.

     ─ Faci pe poliţistul corect şi pe victima, dar ştii că ai făcut acelaşi lucru cu mine. La fel m-ai lăsat, fără pic de inimă în mine. Ai ajuns bine, da? E-n regulă tot?

     ─ Sigur, nu m-a atacat nicio femeie, n-am găsit pe niciuna în apartamentul meu. Ce faci, iubire? Te gândeai la mine?

     ─ Eram cu Felicia. Tocmai a venit.

     ─ A... Credeam că-ţi e dor de mine şi am vrut să-mi auzi vocea, ca să-ţi alini dorul. Dar dacă eşti cu Felicia...

     ─ Ce figură-mi eşti! Un alintat! Un răsfăţat! Bine, voi fi sinceră. Şi cu Felicia de faţă îmi e dor de tine. Mereu îmi e dor de tine, şi când eşti cu mine, şi când nu eşti.

     Numita în propoziţie dă ochii peste cap şi-şi pune mâna la gură. Cred că o chinuie râsul. Dar eu continuu, făcând abstracţie de gestica ei.

     ─ Tocmai vorbeam despre tine.

     ─ Ştiam. De aia am sunat, ca să te prind în flagrant. Eşti o penală. Mai adaug la dosarul tău că ai denigrat organul.

     ─ Am prea multe la activ, nu? Nu putem să picăm la o înţelegere, inspectore?

     ─ Nu ştiu, nu ştiu... E treabă grea. Asta e chestie de corupţie. Poate să ne ia DNA-ul pe amândoi. Dar poate mă înmoi un pic, dacă-mi spui că mă iubeşti...

     ─ Spune-mi tu întâi. Că aşa fac cavalerii...

     ─ Eu te iubesc. Mult. Mult de tot. Până la cer şi înapoi. Dar tu?

     Mă uit spre Felicia, care se îngână cu hohotele de râs, într-un mare fel. Din mintea-mi atât de cerebrală îmi vine o ezitare de-o clipă. Ce naiba?... Mă port ca o dezmăţată. Nu mai am pic de ruşine. Sunt încă o femeie cu obligaţii şi-mi pun sufletul pe tavă în felul ăsta, de faţă cu toată lumea. Nocivă influenţă mai are asupra mea poliţistul ăsta... Numai la prostii mă învaţă. Eu nu mă purtam aşa. Dar inima dă năvală peste gândul neplăcut ei şi îl calcă în picioare până îl striveşte. Nu mai rămâne nimic din el, nimic…

     ─ Şi eu te iubesc. Cât? De o sută de ori distanţa de la cer la pământ şi înapoi, îi spun ferm bărbatului care se autointitulează ca fiind al meu, fără să-mi pese câtuşi de puţin de râsetele maliţioase şi privirile ironice ale prietenei mele. E bine aşa?

     ─ M-ai făcut fericit. De când am intrat în casă, mi s-a năzărit că vii în urma mea. Şi m-am tot uitat pe fereastră, ca să te văd. E, cum ţi-am spus, dependenţă. Ştii cât sunt de singur? Ştii cât îmi lipseşti? Mor de dorul tău. Nu mai pot. Pe cuvânt că nu mai pot. Îmi vine să aterizez în doi timpi şi trei mişcări chiar în braţe la tine.

     ─ Lasă, nu mai ateriza, că e închis aeroportul din cauză de ceaţă.

     ─ Da, dar sunt un pilot bun şi mă descurc şi în situaţie de criză, pot să zbor şi pe avarie. Ce zice Felicia? Transmite-i salutări din partea mea. Vă las să tăifăsuiţi, în linişte, ca fetele. Eu o să mă bag în pat şi-o să mă gândesc la tine, până vine somnul. Şi apoi sper să visez că eşti lângă mine. Măcar să visez. Poate mă visezi şi tu...

     Încheiem dialogul cu cele mai dulci şi mai plăcute cuvinte din lume. Nici nu ştiam că am aşa vorbuliţe în vocabular. Darmite că le mai ştiu şi folosi... Şi ca-n reclama aia prostească, aruncăm unul în curtea altuia pisica: „Închide tu!”, „Nu, închide tu!” Felicia se plictiseşte şi strigă, în aşa fel încât să audă şi Cristi de la celălalt capăt al firului:

     ─ Mă, îndrăgostiţilor, vă spuneţi mai târziu vorbe de dor şi de amor. Că eu nu pot să stau toată noaptea după fundul vostru. Lumea mai are şi treabă.

     Apoi către mine, când am închis telefonul:

     ─ V-a luat valul rău, soro! Hai, spune-mi tot!

     ─ Dacă îţi spun că e o poveste totul, mă crezi? Şi nu ştiu când şi cum m-am pomenit în ea, personaj principal. Pe cuvânt că n-am vrut. Tot pe cuvânt că nu vreau nici acum. Dar cele ce se întâmplă sunt mai tari ca mine. Nu pot, deşi îmi impun, să opun rezistenţă. Sunt ca o frunză pe care viaţa o bate cu urzici de vânt. Hai să vedem ce găsim prin frigider, ca să încropim de-un mizilic, facem o cafea şi vorbim pe îndelete.

     Când am terminat de povestit, Felicia era oarecum nedumerită:

     ─ Şi?

     ─ Şi ce? Ţi-am spus tot, nu mai am ce să-ţi spun...

     ─ Nţţţţţţţ... Ce mă enervezi... Trebuie să-ţi smulg cuvintele din gură cu forcepsul. Nu mi-ai spus taman partea cea mai frumoasă. Cum a fost? Tu ce-ai simţit şi cum e el când faceţi dragoste?

     ─ Păi, ce să-ţi spun, dacă n-am făcut dragoste?...

     ─ Şi marmota învelea ciocolată...

     ─ Dar marmota chiar învelea ciocolată. Nu s-a întâmplat nimic între noi. Adică nu asta.

     ─ Faci mişto de mine?

     ─ Ei, fac pe dracu’! Vorbesc serios...

     ─ Nu-nţeleg. Mi-ai spus cum te-a uns cu cremă, mi-ai spus cum te-a dus în braţe, mi-ai spus cum v-a cununat marea şi încă un milion de lucruri şi vii acum şi-mi spui că, după toate astea, voi doi, care aţi avut o singură cameră la mare, una singură, n-aţi făcut dragoste?!

     ─ Da, asta spun...

     ─ Nu înţeleg! Nu înţeleg şi pace... Aşa ceva nu pot să concep. Şi niciun om normal nu poate să înţeleagă cum naiba să stea ditamai bărbatul lângă tine şi să nu se întâmple nimic. Zic de el, şi nu şi de tine, căci pe tine te cunosc şi ştiu că ai numai gărgăuni în cap. Dar el? El cum să stea aşa? El e un om normal. Iar locaţia, nu mai vorbesc. La mare... A, cred că mă dumiresc. E gay...

     ─ Ei, e gay!... Te-ai gândit tu mult şi ai găsit răspunsul. Numai prostii ai în capul ăla. Nu e deloc gay, e bărbat - bărbat. Ca toţi bărbaţii normali şi sănătoşi la minte, trup şi orientare sexuală. E cât se poate de bărbat...

     ─ Şi-atunci?... Fă-mă să-nţeleg!

     ─ S-ar putea să nu reuşesc să te fac să înţelegi. Nu ar înţelege nimeni, probabil, în afară de el. Eu nu am putut să ajungem la făcut dragoste. Nu am vrut să lăsăm lucrurile să scape de sub control. Nu sunt în stare. Nu sunt pregătită pentru aşa ceva.

     ─ Da’ ce dracu’ mare pregătire îţi trebuie pentru asta? Adică de ce ai nevoie? Pregătirea vine de la tine şi de la bărbatul cu care eşti. Ce vrei? Ce-ţi trebuie? Focuri de artificii? Nu, că mă enervezi. Doamne, n-am mai auzit aşa prostie... Sunt siderată.

     ─ Bine că eşti... Îţi spun cum stau lucrurile şi n-ai decât să crezi ce vrei... Chiar nu înţelegi? Viaţa mea e mai neclară decât o mare zbuciumată. Nu ştiu încotro o voi apuca. Sunt mult prea încurcată ca să pot să fac, fără nicio oprelişte, dragoste.

     ─ Nu te supăra, Cătă, dar tu vrei să fie aşa. Tu vrei să te complici inutil. Tu vrei să te pierzi în întrebări şi angoase. Nu pot să cred! Ai lângă tine, îndrăgostit nebuneşte, un om despre care chiar tu spui că e cel mai minunat din lume. Nu, nu mă întrerupe cu prostiile tale, lasă-mă să-mi duc raţionamentul până la capăt. Deci, într-un talger al balanţei îl punem pe Cristi. El e o realitate, e palpabil, e adevărat. Şi e, cum zici topită tu însăţi, special, dulce, de treabă, iubitor, tandru, nebun după tine. Buuun... Ce avem în celălalt talger? Îl punem pe Şerban Văcărescu, da? Buuuun… Da, de acord, un bărbat bine şi el. Te iubeşte, e deştept, e bun, e, la rândul lui, deosebit. În visul ăla ţi s-a arătat că ai devenit nevasta lui. În regulă... Dar el, el e doar o himeră. Oricât de frumoasă a fost povestea cu el, e o himeră. Nu înţelegi? Nu e real, nu poţi să pui mâna pe el, nu poţi să-l rogi să se ducă la piaţă şi să cumpere ceapă. A fost în vis. A fost doar un vis.

     ─ Asta nu înţelegi tu: tocmai, că n-a fost vis... A fost doar o altă realitate. Într-o altă dimensiune. Eu nu sunt nebună, nici nu am fost, ştiu bine ce s-a întâmplat acolo, ce am trăit. N-am făcut degeaba o incursiune în târgul ăla prăfuit de la 1600... Nu poate să fie întâmplător faptul ăsta. Puteam să vizitez, în comă fiind, raiul sau iadul. Puteam să ajung oriunde altundeva, în orice spaţiu şi dimensiune. Am înţeles că se întâmplă ca sufletul unuia care e în comă, cum am fost eu, s-o ia pe arătură. Eu am avut o ţintă precisă. Am ajuns în Ploieştii sfârşitului de veac XVI şi acolo am avut un rol. Nu pot să cred că e doar o întâmplare. Eu, de acolo, din lumea aia, am de transmis un mesaj. Şi tu mi-ai spus-o. Nu ştiu cui, nu ştiu cum, nu ştiu de ce. Nu ştiu nici ce să înţeleg. Şi vreau, mai presus de orice, să înţeleg. Tu ştii că nu fac niciun lucru dacă nu-l înţeleg. Cum îţi explici că Mihai Viteazul, el şi afurisita aia de statuie a lui, de la noi, din Ploieşti, mă bântuie neîncetat? De ce sunt obsedată de domnitorul ăsta? Nu a fost, nici pe departe, preferatul meu din istorie. De ce nu mă lasă în pace? Dacă nu sunt nebună, şi încă mai cred cu tărie că nu sunt, de ce vine mereu în visul meu? Nu pot să trăiesc aşa, să nu pot să-nţeleg despre ce este vorba. Am nevoie, pricepe, am mare nevoie să înţeleg! Observi că, deşi sunt pierdută în sentimente, nici măcar nu mai vorbesc despre Şerban Văcărescu în clipa asta.  

     ─ Observ. Şi vreau să ştii că nu mai sunt dispusă să te las să mai alergi după năluci. Nu poţi să pierzi totul pentru o prostie. Gândeşte-te şi tu: poliţistul nu e deloc, dar deloc, de lepădat. E un bărbat foarte bine. E ceea ce-ţi trebuie. E pentru tine. Dar, Cătălina, te-ai gândit că la un moment dat se va sătura de fiţele tale de fetiţă răsfăţată şi va căuta altceva? Bine, e cum spui tu. N-a fost vis ce ai trăit cu Şerban. Admit... Dar a fost o stare unică, irepetabilă. Ai trăit asta doar cât ai fost în comă. Nu-i eşti datoare cu nimic acestui bărbat. Nu înţelegi? Nu poţi să mai accezi în locul ăla, în timpul ăla. N-ai văzut că nu mai poţi, oricât ai încercat, să ajungi acolo? Tu faci parte din lumea de azi. Şerban e în cartea de istorie. Dacă o fi, nu ştiu. Că eu de pe vremea lui Mihai Viteazul am auzit de fraţii Buzeşti, nu şi de Şerban Văcărescu. Dar tot în contemporaneitate, cu tine, este şi Cristi. Şi el chiar nu e câtuşi de puţin nălucă. E bărbatul alături de care ţi-ar plăcea să trăieşti, chiar dacă ai, cum zici, viaţa încurcată. Eu aşa zic: nu sacrifica totul pentru o himeră.

     ─ Când voi înţelege care e mesajul, pentru că repet, este un mesaj, mama lui de mesaj, voi lua hotărârea care trebuie.

     ─ Şi dacă vei înţelege prea târziu?

     ─ Va fi aşa cum va vrea Dumnezeu. Dar trebuie să înţeleg tot! Tot! De ce, mai nou, blestemata aia de statuie, nu mai mă lasă să trăiesc liniştită. Trebuie să fie ceva, un substrat, o chestie, nu ştiu... Am nevoie de răspunsuri. Şi, da, trebuie să înţeleg ca să merg mai departe. Cu Cristi sau cu cine o vrea Dumnezeu…

     ─ Stai aşa... Stai că mi-a venit o idee genială. Hai să mergem la Calotă, primarul Ploieştiului, şi să-i spunem despre chestia asta cu statuia...

     ─ Curat genială, bobocule, ideea ta! Cum facem, obţinem audienţă şi mergem la Calotă şi-i spunem aşa: „Domnule primar, pe mine mă bântuie statuia lui Mihai Viteazul. Voievodul vine la mine şi-mi spune că-i rămâne calul fără coadă şi copite!” Halal idee genială, ce să zic! Şi Calotă ştii ce-o să zică? Du-te la doctor, fetiţo! Naiba să mai mă ia! Aproape că mă gândesc în clipa asta că trebuie să mă duc... Ce, crezi că eu nu ştiu că e ceva în neregulă cu mine? Ştiu că se întâmplă ceva. Ştiu... Doar că nu mă prind ce. Sunt prinsă între două lumi, între două miraje, chiar – dacă vrei - între doi bărbaţi. Şi mai vine şi voievodul lu’ peşte călare pe mârţoaga lui ca să-mi facă viaţa amară. Tu ştii bine că eu nu am vrut să se întâmple aşa şi că mă chinuiesc să găsesc răspunsuri. Ştii bine că vreau să fiu un om ca toţi oamenii. Dar în clipa asta nu sunt! Şi nu-mi e deloc uşor. Dar vreau atât: să înţeleg, Felicia, să înţeleg!      

     ─ Şi dacă – presupunem, căci nu vreau să se întâmple aşa - înţelegi la un moment dat ce-i cu belelele astea, dar îl pierzi pe Cristi? Atunci ce faci?

     ─ Înseamnă că aşa a fost să fie. Că nu am fost făcuţi unul pentru altul. Că fiecare are altă soartă, alt drum de urmat. Ce vrei să fac?

     ─ Vorbeşti cu detaşare, ca şi cum nu ţi-ar păsa, dar te-am văzut când ai răspuns la telefon... Erai transfigurată de fericire. Credeam că îl iubeşti.

     ─ Dar îl iubesc, pentru numele lui Dumnezeu! Îl iubesc ca o nebună. Numai că îi dau cât consider că nu poate să-i facă rău. Şi mai rău decât s-ar cuveni. Însă, nu am dreptul, atâta timp cât nu înţeleg, să-l târăsc în vâltoarea în care sunt eu cufundată.

     ─ Îi dai cât consideri tu? Haida de... N-am fost prea mult cu voi doi, dar se vede că îl provoci, îl stârneşti, îl pui pe sârmă. Şi ai tu dreptul să hotărăşti într-o relaţie ce trebuie şi ce nu trebuie dat celuilalt? Ai tu dreptul să decizi pentru doi? Ştii tu ce-i face şi ce nu-i face lui rău? Adică tu eşti aşa, mai sus, cocoţată pe un munte şi-i dai ăstuia ce firimituri îţi convine ţie? Ce, tu eşti Dumnezeu? Nu, că mă enervezi... Pentru un tango, pentru o relaţie, pentru încă vreo câteva lucruri, e nevoie de doi. Trebuie să decideţi amândoi, nu să îi dai tu ce şi cât vrei... Că nu deţii tu absolutul. Nu ştii tu tot ce e bine pe lumea asta. Nu ştii ce vrea el, ca să-i fie bine. Nu eşti tu doamna Perfecta... Ca să ştii...

     ─ Ştiu. Nici n-am spus vreodată că sunt perfectă şi că deţin absolutul. Da’ de ce te ambalezi aşa şi eşti tu acum avocatul diavolului? Că nu pricep...

     ─ Pentru că vreau să-nţelegi că greşeşti. Pentru că nu aşa se face.

     ─ Dar el a acceptat, Felicia, a acceptat să fie aşa relaţia noastră. Deocamdată el înţelege. Să fie doar platonică relaţia noastră, poftim... Chiar dacă nu i-am dat trupul meu, ştie că are tot sufletul meu. Şi e mai mult decât să facem sex.

     ─ Eşti proastă cu crăci. Nu vezi că bubui de proastă ce eşti? Ai putut să tragi o paralelă între el şi mârlanul de Dan. La ce concluzie ai ajuns, mă rog?

     ─ Nu te mai ruga! Evident că fac, nu mă pot opri să fac în permanenţă, comparaţii între unul şi altul. Şi categoric că el iese în avantaj. Dar acum, acum, Felicia, nu e momentul de o poveste de iubire mai amplă decât e deja.

     ─ Şi de ce mama dracu’ crezi tu că dacă nu te culci cu el nu îi dai la fel de multe speranţe ca în cazul în care te culci cu el? Care e logica ta, că nu o bunghesc... Nu e la fel de amplă povestea de iubire? Nu e la fel, zi? Doamne, dar parcă eşti vreo domnişoară de pension, crescută la mânăstire, printre maici şi n-ai auzit, n-ai văzut în viaţa ta ce e aia să te culci cu un bărbat... Dar eşti o femeie măritată, o femeie în toată firea, nu eşti la momentul ăsta vreo virgină. Ai atâtea inhibiţii, faci atâta pe sofisticata... Ascultă-mă pe mine: l-ai găsit prea bun. Prost de bun! Dacă era altul în locul lui, ori te punea la punct, cum meriţi, ori se ducea dracului şi te lăsa cu angoasele tale, cu ciudăţeniile tale, cu mintea ta încâlcită. Dar gândeşte-te că-l apucă şi pe Cristi amocul într-o zi şi se duce învârtindu-se. Şi asta doar pentru o iluzie. O himeră. Un vis. O nălucă. Of, Doamne! Cătălina, gândeşte-te... Nici Dan, nici Şerban nu sunt ceea ce vrei şi cauţi tu. Sigur, nu Dan e problema acum, ci logofătul. Dar el e în cartea de istorie, fetiţo, ţi-o tot spun şi nu pricepi, e neant, e pământ, e himeră, e fantomă. Pe când Cristi e viu, te iubeşte, e lângă tine, e... Şi am aşa o impresie că-l laşi să plece fără să se întâmple nimic între voi. Nu ştiu cu ce cuvinte să-ţi mai spun că greşeşti.

     ─ Cristi poate avea în tine un foarte bun avocat, fără îndoială. Dar, cel puţin la momentul ăsta, el a înţeles cum stau lucrurile şi a acceptat să fim, cât om fi, nu ştiu, doar ca doi adolescenţi.

     ─ Ce adolescenţi, soro? Că ăia ştiu şi pun în practică mai multe ca tine...

     ─ Nu mai vreau să mă cert cu tine. Îmi pare rău că nu înţelegi că episodul cu Şerban Văcărescu şi Mihai Viteazul chiar înseamnă ceva. Că în toate aceste nebuloase se ascunde un miez. Poate două miezuri, poate mai multe. Nu le ştiu, nu le bănuiesc, dar intuiţia îmi spune că la un moment dat le voi afla. Voi trage nişte concluzii. Voi şti. Şi atunci, da, voi scăpa de toate inhibiţiile despre care vorbeşti şi pe care recunosc şi eu că le am, şi mă voi schimba. Voi fi ca toate femeile. Voi fi ca toată lumea. Voi putea să mă dăruiesc lui Cristi. Aş vrea să înţelegi că ceva îmi spune că logofătul şi Mihai Viteazul îmi vor schimba, dacă nu deja mi-au schimbat, viaţa. Vei vedea, Feli, vor veni răspunsurile şi explicaţiile pe care le caut.

     ─ Da, gura Phitiei vorbeşte prin gura ta...

     ─ Mai ştii? Poate vorbeşte. Dar nu mai vreau să ne contrazicem pe tema asta, că nu ajungem la niciun consens şi zic, mai bine, să punem punct acestei discuţii. Acum hai să cărăm bulendrele alea de la maşină, că ne prinde dimineaţa.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     De mai bine de jumătate de oră mă îmbrac şi mă dezbrac. Nimic nu-mi convine întru totul. Vreau să arăt mai bine ca niciodată. Mă duc, în sfârşit, să dau declaraţii la poliţie în legătură cu accidentul. Colegii lui Cristi au avut destulă înţelegere faţă de mine şi acum a venit momentul să discutăm oficial. Mă rog, să scriu cu mâna mea dreaptă ce ştiu că s-a întâmplat în noaptea accidentului. M-am gândit mult ce să scriu acolo. Aş fi vrut să vorbesc cu Cristi, să mă sfătuiesc cu el, să-mi spună cum se procedează în astfel de situaţii. Dar am observat mai demult că se ţine deoparte în toată problema asta. Nu vrea să mă influenţeze în niciun fel. Apreciez asta şi ştiu şi eu că aşa e cel mai bine. Voi scrie adevărul, chiar dacă am ales să spun instanţei că eu şi Dan ne despărţim din culpă comună. Până la urmă, una e una şi alta e alta.

     Deşi mă speria la început faptul că ajung la poliţie şi trebuie să dau declaraţii, acum parcă abia aştept. Am pus gând să-l iau pe poliţistul meu nebun prin surprindere. Nu ştie că mă duc. N-am mai apucat să-i spun. Poate că de aia nu-mi convine nimic din cele cu care mă tot îmbrac. Pentru el, în mod conştient sau nu, mă gătesc. Profit de faptul că sunt bronzată şi mă axez mai degrabă pe lucrurile albe, ca să iasă în evidenţă bronzul. Dar uite că se face ora la care mă aşteaptă oamenii ăia şi eu nu sunt nici îmbrăcată. Nu mă hotărăsc. Aleg, în sfârşit, o rochiţă din mătase albă cu imprimeu discret de trandafiri roşii, elegantă, uşoară, la care merge o sanda cu toc înalt şi, în loc de şepcile, pălăriile de soare şi baticuţele obişnuite de la mare, o pălărie albă, cochetă, cu boruri largi. Nu neapărat pentru că e soare afară şi vreau să mă protejez de razele lui, ci mai ales pentru faptul că încă nu pot să apar în lume, nici nu ştiu dacă voi reuşi vreodată asta, fără păr.

     Sper să nu întârzii. Nu vreau să par neserioasă şi să nu ajung la ora stabilită. Mă grăbesc să ajung în staţie. Dacă ar veni repede autobuzul, sunt în grafic. Să termin odată şi cu declaraţia asta.

     Afurisite sandale! De ce-mi pică, oare, bareta asta din spate ba de la una, ba de la alta? Nu mai m-am încălţat de multă vreme cu ele - când naiba să le port dacă am fost mai toată vara în spital? - şi pesemne s-au mai lărgit. Poate oi fi mai slăbit eu... N-ar fi exclus. Câte s-au tot petrecut... Când mă întorc acasă, o să mai fac o gaură la fiecare baretă, ca să stea pe picior. Nu se poate să merg doi paşi şi să mă opresc, iar şi iar să ridic cureluşa căzută! Şi, totuşi, aşa procedez căci, ca un făcut, nu vrea niciuna să stea unde-i e locul. Mai că-mi vine să mă întorc înapoi şi să-mi schimb sandalele, ca să pot să merg şi eu ca tot omul normal pe stradă. Numai că sunt, cum ziceam, gata să întârzii la o întâlnire importantă şi nu se cade să fiu aşa de nepoliticoasă, chiar nesimţită.

      Calc apăsat, grăbesc pasul ca să nu pierd primul autobuz care vine în staţie şi pleacă spre centru. Bombănesc proasta inspiraţie de a-mi pune în picioare taman afurisitele astea de sandale. Orice altceva era mai bun. Poftim, îmi spun eu mie cu ciudă, ai vrut găteală. Ai vrut alb. Ai vrut tocuri. Acum taci şi nu te mai plânge. Tac...

     Merg şi mă aplec să ridic cureaua sandalei care nu stă pe călcâi. Nu pot să merg cu ea căzută. Mă şi incomodează, practic vorbind, mă şi obsedează din punct de vedere estetic şi nu numai. Şi iar merg, şi iar mă aplec. Dacă i-ar trece cuiva prin cap să mă monitorizeze cum mă deplasez eu pe stradă, ar pune şi curcile să râdă de mine. Mă aplec iar şi fac - dracu’ mai ştie pentru a câta oară? Şi doar am plecat de acasă... Până la întoarcere, fac febră musculară de la atâta aplecat şi ridicat - aceeaşi operaţie. Şi o iau iar din loc, mai înciudată, mai înfuriată.

     Brusc, mă opresc îngrozită. Pe caldarâm, chiar în faţa mea, cade cu zgomot cumplit şi mii de scântei, de la un etaj superior al blocului cu zece etaje pe lângă care trec, un baros imens. Asfaltul sare bucăţi în lături, în locul unde a căzut obiectul aproape că se face gaură. Mă uit în sus, la etajele superioare şi nu văd pe nimeni. Nicio mişcare, niciun om... Privesc ciocanul ăla imens, căzut la doar câţiva milimetri în faţa mea şi nu înţeleg. Un bătrânel, care vine din cealaltă parte a trotuarului îmi explică, în timp ce-şi face şi el speriat, cruce:

     ─ Probabil închide vreunul balconul sau face vreo reparaţie la exteriorul apartamentului şi a scăpat balagradina asta. Oameni neatenţi şi iresponsabili! Mare, mare noroc aţi avut. Putea să vă pice în cap şi să vă zdrobească. Terci putea să vă facă…

     Aşa e, doar o lamă de cuţit a lipsit ca barosul ăsta să se oprească nu în asfaltul trotuarului, ci în capul meu. Sunt încă năucită, dar îl întreb pe bătrânel:

     ─ Aţi observat cumva de la ce etaj a căzut?

     ─ Nu, că nu mă uitam pe sus. Am văzut doar când a aterizat în faţa dumneavoastră. Dar asta s-a întâmplat. Sunt beţi, probabil, muncitorii şi au scăpat nenorocirea asta din mână. Nu vedeţi că nu se arată de niciunde nimeni ca să vadă dacă s-a întâmplat ceva? Nişte nebuni... Primăria n-ar mai trebui să le dea voie să strice rezistenţa la apartamente. Să închidă balcoane, să schimbe faţada blocurilor... Uite ce se poate întâmpla.

     Se adună repede şi alţi oameni. Nimeni nu ştie nimic, nu a văzut ceva, dar fiecare se grăbeşte să comenteze incidentul. Cineva îmi propune să urcăm în bloc şi să vedem de unde a căzut barosul, ca să facem o plângere la poliţie. Zece etaje... Cel puţin două apartamente pe spate, pe unde am trecut eu, la fiecare etaj... Să baţi la fiecare uşă? Să te duci să cauţi administratorul? Să asculţi unde se aud zgomote? Să vezi pe la care canaturi de uşi se strecoară praful şi varul? Şi apoi să te plimbi pe la po...

     Doamne, dar eu chiar trebuie să ajung la poliţie. Am de dat o declaraţie. Altă declaraţie decât asta pentru incidentul ăsta. Aşa că, îl refuz politicos pe cel care se oferise să facă muncă de investigaţii cu mine şi fug către poliţie. Mai ales că, nu ştiu de unde a apărut în mulţime, nesuferita aia de asistentă de la spital. Aia care m-a sufocat tot timpul cu amabilitatea ei ieşită din comun. De parcă eram, cel puţin, prietene. De parcă eram obligată s-o accept lângă mine şi să-i îndur şi băgatul cu anasâna în inima mea. Dar poate că era doar drăguţă. Nimic mai mult. Aşa o fi, dar am detectat, fără să vreau, în mine o antipatie pentru ea. Să nu mă vadă acum, că nu mă mai lasă să plec. Mă ia la întrebări şi la oblojit.

     Să mă fi dus, totuşi, să fac oarece săpături la faţa locului? Offf... La urma urmei, nu a fost decât o întâmplare. Are rost să fac anchetă ca la poliţie şi să târăsc nişte oameni într-un scandal pe care nici eu nu-l vreau?

     Alerg către staţia de autobuze şi constat că, dintr-o dată, nicio baretă nu mai cade de pe călcâi. Stau amândouă pe picior ca fixate cu picătura. Dacă ar fi să fiu prăpăstioasă, aş spune că nişte cureluşe de sanda mi-au salvat, având în vedere cum a căzut ciocanul ăla imens chiar pe lângă borurile pălăriei mele, viaţa. Dar nu am de gând să mă lamentez. Să mă cufund în gânduri prosteşti şi absurde. Să fac din ţânţar armăsar.

     Acum nu vreau decât să ajung mai repede la poliţie şi să vorbesc cu Cristi. Evident, după ce mă duc întâi la colegii lui cu declaraţia. Abia aştept să-i surprind chipul când mă va vedea chiar în fieful lui. M-am tot gândit la ce mi-a spus Felicia şi poate că are dreptate în ceea ce priveşte relaţia mea cu el. Poate că sunt prea conservatoare, prea idealistă, prea tâmpită. Poate că n-are niciun sens să mă mai gândesc la Şerban Văcărescu. Poate că el nu e decât o himeră. Poate că viaţa mea e lângă Cristian Popa. Poate ursita nu e atât de complicată cum cred eu. Poate doar eu sunt complicată şi complic prin felul meu de-a fi şi lucrurile. Cine mai ştie... Felicia poate vede lucrurile mai realist şi mai bine decât mine. Când nu eşti implicat, întotdeauna ai o viziune mai bună asupra unei probleme. Şi despre mine, ştiu că sunt înapoiată şi nu deţin absolutul. Am să ţin cont de ce mi-a spus. Am să las lucrurile să ajungă pe făgaşul unde n-am permis până acum să ajungă. Am să mă deschid cât pot în faţa acestei relaţii. Am să las să se întâmple ce trebuie să se-ntâmple.

     Acum am emoţii în legătură cu declaraţia. Oare ce voi fi întrebată? În viaţa mea n-am fost la poliţie şi în viaţa mea nu am crezut că va trebui să dau vreodată detalii despre o situaţie... Dacă mi-ar fi spus cineva înainte de accidentul ăla care mi-a deturnat cu totul, încă nu ştiu dacă în bine sau nu, sensul existenţei, că voi face asta, nu numai că m-aş fi mirat, dar l-aş fi contrazis vehement, spunându-i că eu nu am, nu pot avea vreodată, probleme cu poliţia. Never say never... Da, chiar niciodată nu trebuie să spui niciodată... Nu ştii cum te duce şi te poartă afurisita asta de viaţă. Îţi dă peste nas, de n-ai văzut aşa ceva. Aşa se joacă întotdeauna cu noi, că...

     Uite că nu m-a durut când am dat declaraţia asta. Nu m-a mâncat, nu m-a bătut nimeni. Anchetatorii au fost foarte amabili, au avut răbdare cu mine, nu m-au bârâit mai mult decât se cuvenea, au apreciat că am venit să discutăm.

     Când am ieşit din biroul în care am scris tot ce am avut de scris, m-am întrebat care o fi fiind biroul lui Cristi. Pe uşi nu sunt trecute numele celor care lucrează înăuntru, doar departamentele, aşa că am cerut ajutorul unui domn cu care m-am intersectat pe hol. Acesta mi-a indicat uşa de la biroul unde lucrează inspectorul principal căutat, era vecină cu cea unde dădusem declaraţia, dar mi-a spus că nu ştie dacă e înăuntru, căci l-a văzut mai devreme ducându-se la comandant.

     Mă apropii de locul indicat şi naiba s-o ia de inimă, că păcăne ca proasta... Pun mâna pe clanţă, gata să intru. Mă opresc cu un nod în gât. Dau să ciocănesc. Ezit. Îmi muşc buza inferioară. Pregătesc iar degetul ca să bat în uşă. Rămân cu el în aer. De ce dracu’ pare că mi s-a scurs orice urmă de vlagă din corp? De ce mă ia cu fiori ca de gheaţă pe şira spinării? Doamne, până şi genunchii mă trădează. Parcă nu sunt ai mei, sunt ai unei paralitice. Doar nu vorbesc prima oară cu poliţistul de dincolo de uşă. Mă rog, dacă s-a întors de la comandant... Doar am fost cu el, în timpul de când ne cunoaştem, în tot felul de ipostaze. De ce am sufletul ghem? Din aceeaşi cauză, cu siguranţă, din care nu ştiam cu ce să mă îmbrac.

     Poate că ar fi mai bine să-l aştept pe hol. Ori vine de unde este plecat, ori la un moment dat, trebuie să iasă din birou pentru alte treburi. Aşa că, într-un fel sau altul, mă va vedea... Ce naiba e în capul meu? Cum pot să gândesc asemenea stupizenii? Doar nu-mi ia cineva, sau chiar el, caii de la bicicletă...

     Ciocănesc scurt şi intru fără să aştept răspuns. Aproape că mă lovesc de un bărbat care iese. Ne scuzăm amândoi. El pleacă, eu intru. Încăperea nu e nici foarte mare, nici foarte mică. Descopăr din prima trei birouri, aşezate în colţuri diferite. Pe scaune, în faţa unuia dintre ele aşteaptă, liniştiţi, o femeie şi un bărbat. Probabil au treabă cu bărbatul cu care m-am ciocnit.

     Doar la unul dintre birouri, în spatele calculatorului, e cineva. Fac câţiva paşi într-acolo. Un cap se iţeşte curios. E el! Şi surprins la maximum. Se ridică zâmbind şi îmi iese în întâmpinare:

     ─ Oooo... Ce văzură ochii mei cei negri? Tu aici, frumoaso?!

     Mă prinde de umeri şi mă pupă pe amândoi obrajii, mă îmbrăţişează. Şi nu mai mă lasă de lângă el. Habar nu are că sunt şi oamenii ăia în birou, că poate să mai intre şi altcineva, că trebuie să fie mai reţinut, să se ferească un pic. Nu... Neam! Îi fac semn să-şi cenzureze cât de cât mişcările şi vorbele. Mai mă pupă odată pe frunte şi râde. Se întoarce către cei doi care aşteaptă un pic mai încolo şi le spune:

     ─ E soţia mea...  

     ─ Ce mincinos eşti! – îi scrâşnesc printre dinţi, cât să audă numai el. Are să-ţi crească nasul ca lui Pinochio, dacă mai continui să minţi.

     ─ Dar nu mint. Şi tu ştii că aşa e...

     Îmi oferă un scaun în spatele biroului, lângă el şi continuă cu întrebările:

     ─ Ce-i cu tine aici? Ai vrut să mă prinzi în flagrant? Ce faci? Spune-mi ce faci...

     ─ Am venit pentru declaraţia aceea. Şi am zis, dacă tot sunt pe aici, să trec şi pe la tine... Să te văd, să mă vezi...

     ─ Super bine ţi-ai zis. Nu mi-ai spus că vii.

     ─ Păi cum mai realizam flagrantul, dacă te anunţam?

     ─ Eşti frumoasă foc. Şi acum realizez că eşti destul de bronzată. 

     ─ Destul? Nu foarte?

     ─ Atât de bronzată, încât îţi stă cum nu se poate mai bine. Radiezi. Emani lumină. Ochii, nu ştiu de ce, îţi strălucesc ca smaraldele. Eşti foarte, foarte frumoasă.

     ─ Şi tu eşti frumos. Nu te-am mai văzut niciodată în uniformă. Îmi place cum îţi stă.

     ─ Da? Atunci mă voi îmbrăca mai des aşa când suntem împreună.

     Colegul lui, cel care ieşise pe uşă când am intrat eu, apare în prag şi le spune celor doi care aşteptau, să-l urmeze. Oamenii spun respectuos bună ziua către noi şi ies. Rămânem amândoi şi el se dă mai aproape de scaunul meu. Îmi prinde genunchii cu mâinile şi mă priveşte la fel de sfredelitor ca întotdeauna. 

     ─ De ce te uiţi aşa la mine?   

     ─ Cum mă uit?

     ─ Nu ştiu, într-un fel...

     ─ Pentru că te iubesc. Şi eşti aşa dulce, că-mi vine să te mănânc. Ia zi-mi cum a fost cu declaraţia? Au fost probleme?

     ─ Nu, a fost ok. Am spus cum au decurs lucrurile. De ce ai trei stele pe piept?

     ─ Pentru că sunt inspector principal.

     ─ Văd, că scrie pe tine. Şi când vei fi comisar câte vei avea?

     ─ Două. Dar de dimensiuni şi linii de contur diferite. Acum, după cum vezi sunt galbene, atunci vor fi albastre şi mai mari.

     ─ Comisarul e cel mai mare peste toţi? Cel mai bun dintre toţi? Ca-n filmele lui Nicolaescu?

     ─ Nu, chestorul general e mai mare.

     ─ Ăsta câte stele are?

     ─ Patru, dar stelele din fiecare corp sunt, al inspectorilor, al comisarilor şi al chestorilor, cum ţi-am zis, diferite. Acestea, de chestor general, sunt cele mai mari, de trei centimetri şi sunt de culoare roşie.

     ─ Într-o zi vei fi chestor general?

     ─ Nu ştiu. Poate...

     ─ A, ai şi pistol? Nu-l văzusem.

     ─ Am...

     ─ Şi gloanţe ai?

     ─ Şi...

     ─ Şi porţi tot timpul arma la tine?

     Tace. Mă scrutează cu privirile.

     ─ Când am fost la mare, ai avut pistolul cu tine?

     ─ Pistolul meu nu înseamnă nimic pe lângă artileria ta grea. Mii de bombe şi şrapnele trimiţi către mine. Mamă, la ce interogatoriu mă supui...

     ─ Mai spune-mi ceva. Adică dacă te supără cineva, pac... Îl poţi împuşca?

     ─ Nu, numai în caz de forţă majoră un poliţist poate să tragă.

     ─ Da? În inimă?

     ─ Nu, sigur că nu, la picioare trebuie să tragă.

     ─ Iar minţi, inspectore principal care-mi eşti! Minţi mult de la o vreme. Minţi cât un regiment. În mine n-ai stat pe gânduri şi ai tras direct în corason.

     Mă trage de pe scaunul pe care stau pe al lui, în braţe la el. Vrea să mă sărute, dar îl cert şi mă retrag pe celălalt scaun:

     ─ Eşti total iresponsabil! Eşti nebun de legat. Dacă intră cineva?

     ─ Şi dacă intră?

     ─ Doamne, nu mai eşti zdravăn niciun pic la cap. Dar eşti şi tu ditamai inspectorul principal. Cum să te găsească şefii sau colegii giugiulindu-te în birou cu o femeie?  

     ─ Tu crezi că şefii sau colegii mei nu iubesc şi ei pe cineva? N-au mai văzut oameni care se sărută? Nu se sărută şi ei, ca toată lumea? De ce să ne fie ruşine de sentimentele noastre? Şi, apoi, pe mine ar fi prima dată când m-ar vedea că mă pup cu cineva în birou. Deci, nu se pune...

     ─ Dar există nişte reguli de bună conduită, de bun simţ, de intimitate, de colectivitate. Nu te pupi la tot pasul, pe unde îţi vine. Nu ştiu cu ce cuvinte să-ţi mai spun.

     ─ Dacă există nişte reguli, cum spui tu, ele sunt făcute ca să fie încălcate. Toată lumea le încalcă, sfântă Cătălina. Şi tu le mai încalci din când în când. Chiar acum, când stai de vorbă cu mine, ai încălcat una dintre regulile impuse ţie de tine. Aceea a distanţei, a răcelii, a indiferenţei. Acum mi te pisiceşti şi mi te răsfeţi, de mă dai gata, de nu mai am scăpare. Nu mai e pic de răceală, de calcul, de distanţă. Şi să ştii că te înţeleg perfect. Adică atitudinea asta a ta oarecum protocolară o înţeleg. Ai fost atâta timp singură, că nu puteai răzbi altfel decât aşa. Dar acum e băiatul cu tine. Nu mai trebuie să te temi, nu mai trebuie să respecţi regulile, nu mai trebuie să înalţi ziduri între tine şi el, între tine şi restul lumii. Acum eşti liberă. Trebuie să te simţi liberă. Chiar dacă emani prestanţă, clasă, sobrietate, eleganţă, fineţe, trebuie să fii liberă pentru tot ce simţi. Să te laşi condusă de sentimente. Să le dai voie să iasă din găoace. Să faci unde şi când crezi de cuviinţă toate lucrurile care-ţi trec prin cap. Şi uite, cu toate regulile, dacă vreau, te mai pup odată!

     De-ar şti el ce-mi trece mie prin cap... De-ar şti ce gânduri m-au adus până aici. De-ar şti ce visuri mi-am propus să împlinesc. Dar trebuie să mă apăr:

     ─ Offf... Mai lasă-mă în pace cu ideile tale care, de foarte multe ori mă pun în încurcătură. Parcă eşti absolut imatur câteodată. Dacă nu stai cuminte pe scaunul tău, şi dacă nu-ţi ţii şi mâinile acasă, să ştii că ţip de mă aude tot IJP-ul. Şi vor veni trupele speciale ca să mă scape de tine.

     Râde cu gura până la urechi:

     ─ Asta da sperietură... De mascaţi îmi e teamă rău. Aşa că, stau în banca mea...

     ─ Deci aici lucrezi tu...

     ─ Doar o parte din timp, cea mai mică. Pe cea mai mare o petrec în teren.

     ─ Ce faci în teren? Te uiţi după fete? Sau te duci să dai o mână de ajutor celor care dirijează circulaţia în intersecţii?    

     ─ Păi, după fete nu pot să nu mă uit, mai ales după cele frumoase...

     ─ Ştiam eu...

     ─ Hai, nu fi foarte geloasă, că nu mă uit mult. Doar la vreo cincizeci pe zi...

     ─ Poţi să te uiţi. Nu-mi pasă.

     ─ Ce botic a făcut fetiţa mea! E geloasă... Prost cum sunt, am supărat-o. Vino încoace. Să ştii că nu mă uit după fete când sunt pe teren. Şi nici când nu sunt. Mă gândesc la una singură şi doar la ea intenţionez să mă uit toată viaţa. Acum vorbesc serios. Şi vreau s-o iei la fel de serios. Nici în intersecţie nu fac ordine, printre colegii de la rutieră. Se descurcă ei singuri. Eu nici n-aş şti ce să fac. Terenul pe care îl fac eu e altfel. Ca ofiţer criminalist, am tot felul de cazuri, unde trebuie să fiu mai deştept cu cinci minute ca infractorul. Crimă, tentativă de omor, tâlhărie, lovire, în toate aceste cazuri, ca să-ţi dau doar câteva exemple, trebuie făcută cercetare minuţioasă. O muncă de echipă, complexă, grea. Trebuie să fiu atent la toate detaliile unui caz. Trebuie adunate probe şi puse cap la cap, trebuie multă pistonare pe amănunte, o bună cooperare cu procurorul criminalist. Nu e monotonie în meseria asta. Mereu ai altceva de rezolvat, mereu e alt caz care îţi suscită interesul, mereu sunt alţi oameni care au nevoie de ajutorul tău. De multe ori nu există Crăciun, Paşti, sâmbete sau duminici. Fenomenul infracţional nu ţine cont de aceste sărbători. Ba, aş zice chiar dimpotrivă. Se întâmplă câte ceva în plină putere a nopţii şi doar ce-ai adormit, că sună telefonul. Sari în pantaloni şi fugi la faţa locului, ca să vezi despre ce este vorba. A fost o întâmplare că m-ai găsit azi aici, la birou. Mai ales că nu m-ai anunţat că vii. Cred că Dumnezeu a vrut să mă găseşti, ca să-mi clătesc şi eu ochii printre toate dosarele astea. Se mai întâmplă să am treabă şi pe aici. Mă rog... Dar să ştii că îmi place să fac toate câte ţi le-am spus din meseria de poliţist. M-am pregătit şi încă mă mai pregătesc ca să fac această muncă. Hai că nu mai pun frână şi derapez pe arătură. Ce-o fi şi în capul meu să te plictisesc cu astfel de amănunte?

     ─ Dar nu mă plictiseşti. Te ascult cu plăcere. Cu drag... Spune-mi, eşti un ofiţer criminalist dur? Ţipi la oameni? Îi baţi? Îi torturezi? Dar cu colegii tăi cum lucrezi? 

     ─ Îhâm... Aş zice că ai stofă de anchetator şi tu, la cât mă descoşi şi mă tragi de limbă. Poate te iau ucenic într-o zi. Căci se pierde bunătate de investigator. Iubire... Eu prefer să te ţin în braţe şi să vorbim despre noi. Doar nu vrei să-ţi împui capul cu astfel de lucruri. Unele nu sunt tocmai delicate pentru urechile tale. E multă acţiune, mult suspans, dar sunt şi multe oprelişti şi greutăţi în meseria asta. Ca să concluzionăm, mă învârtesc printre oameni. Totul e legat de semenii noştri. Nici nu se poate altfel. Ce să zic? O meserie ca oricare alta, până la urma urmei... Şi pentru că vorbim despre meserii, ia să întoarcem foaia şi să te pun şi eu sub lupă pe tine. Cum stăm, te-ai apucat de scris? Ai început să lucrezi la cartea aceea despre care am vorbit? Hai, că abia aştept...

     ─ Nu, nu m-am apucat. Nu sunt foarte convinsă că pot să fac asta. Mă gândeam că m-ai centrat în noaptea aceea pe făgaşul scrierii cărţii ca să mă scoţi din spaimele care stăteau rotocol deasupra mea, în mine, peste tot. Nu că ar şi fi bine să pun în practică asta.

     ─ Eu am vorbit şi vorbesc foarte serios şi-mi pare rău dacă tu nu receptezi cum trebuie ce spun eu. Ţi-am zis - nu pentru că sunt eu vreun critic literar cu autoritate, dar simt, aşa novice cum sunt într-ale fenomenului literar, filonul – să scrii, pentru că ai ceva de transmis. Şi cred că cititorul primeşte ce transmite scriitorul: dacă mesajul e hilar, se prăpădeşte, scuză-mi comparaţia, dar mă enervezi cu toate ezitările tale, de râs şi vaca de pe şanţ, la care ajunge cartea respectivă, aruncată de un copil. Dacă, dimpotrivă, e unul tragic, sare de plâns cămaşa în spatele oricui citeşte. Nu mă pricep, categoric, şi nu-mi arog nu ştiu ce talente, dar tu poţi să faci asta. Poţi să prinzi în mrejele rândurilor tale pe cel care citeşte. Aşa că, la treabă!

     ─ Chiar crezi că ar trebui să fac asta? Nu eşti subiectiv, pentru faptul că mă iubeşti? Nu vezi lucrurile mai accentuat decât sunt în realitate? Nu plusezi mai mult decât trebuie pe asta? Dacă trag o carte necâştigătoare? Şi cine să investească în mine, o necunoscută, dacă totuşi mă apuc şi pun pe hârtie ce-mi zici tu să pun?

     ─ Cred cu tărie că e imperios necesar, din foarte multe puncte de vedere, dacă nu din toate, să faci asta. Sunt convins şi că, aşternute în scris toate întrebările tale, pot primi mult mai repede şi mai concret, răspunsuri. Te scanezi, dacă vrei, tu pe tine. Îţi faci propria radiografie. Îi scanezi şi pe alţii. Îi vezi în lumina care trebuie. Şi, mai ales, cred că foarte mulţi oameni vor să citească despre toate câte ai tu să le aşterni pe hârtie, dar tergiversezi lucrurile cu temeri fără noimă. Nici nu ştii ce as ai mânecă. De fapt, ce careu de aşi ai... Şi asta vine din faptul că nu vrei, aşa te încăpăţânezi tu, să-ţi evaluezi cu balanţa care trebuie talentul.          

     ─ Ai o părere prea bună despre mine. Nu sunt în stare, nu pot, nu mă văd cu toată tăria, scriind o carte. Doamne, dar o carte e ceva sfânt aproape. E ceva la care nu am visat niciodată. Nu am îndrăznit să visez. Eu nu am nimic ieşit din comun, din niciun punct de vedere. Sunt doar un om obişnuit, un om cât se poate de normal.

     ─ Pentru toate există un început şi vreau să începi să visezi că trebuie să scrii cartea asta. Cât despre ce va fi după ce o termini, tu pune mâna pe scris şi vedem când ajungi la final ce facem ca s-o publicăm. Fie şi numai pentru tine şi pentru mine şi tot trebuie s-o scrii. De-ar fi s-o citim doar noi doi şi tot cred că trebuie să nu mai amâni şi să te apuci de treabă. Poate că e greu primul moment, impactul cu fila albă, imensitatea lucrului pe care urmează să-l faci şi care te copleşeşte, apoi - sunt convins - vin ideile de la sine. Până plec, poate citesc şi eu măcar un capitol.

     ─ De ce trebuia să aduci acum, tocmai acum, vorba despre plecare?

     ─ Poate că nu trebuia. Poate că nu acum. Dar clipa aceea se apropie inevitabil. Dacă nu vorbim despre ea, nu înseamnă că nu va mai veni. Ar fi excelent să fie aşa. Ar fi cea mai mare victorie împotriva timpului. A, că am adus vorba... Trebuie să cunoşti pe cineva.

     ─ Pe cine?

     ─ Pe Ţeapă. Nu pot să-ţi las, cum aş dori şi cum m-ar face mai liniştit, o gardă de corp, care să te apere 24 de ore din 24, cât sunt eu plecat. Care să fie în permanenţă cu tine. Poliţia, din păcate, nu poate să asigure, deşi poate că ar trebui, o astfel de protecţie. De aceea, se va ocupa de asta Ţeapă. Stai doar un pic...

     ─ Iei decizii în numele meu, fără să te consulţi cu mine. Nu trebuia să mă-ntrebi? Să ştiu şi eu?

     ─ Trebuie să mă crezi că aşa e cel mai bine, scumpete. Nu mi te bosumfla, pui mic. Vorbim...

     Formează un număr de telefon şi, când persoana apelată răspunde, o întreabă:

     ─ Ce faci, mă? Ia, zi, unde eşti?

     ─ P-aicea...

     ─ Pe unde pe aicea, mă? Prin sediu? Atunci fă paşi şi vino în birou, că te aştept.

     ─ Acuma?

     ─ Nu, joi după miercurea ciuc! Imediat!

     ─ S-a făcut, şefu’!

     Când închide telefonul, vrea să zică ceva, dar îl asigur că am auzit tot. De la telefonul lui se aude tot. Doar că nu înţeleg.

     ─ Ai răbdare. Vei înţelege.

     Mai repede decât mi-am imaginat eu, cel chemat întră în încăpere:

     ─ Gogule, probleme, mă? Deci ce pana mea s-a mai întâmplat iar, că-mi pierd raţiunea, înţelegerea şi răbdarea. Nu pot să pun şi eu de niciun clinci, că gata, deci tre’ să fiu prezent...

     Cristi îşi drege glasul şi noul venit mă remarcă atunci şi pe mine.

     ─ A... Scuze, dar am crezut că eşti singur, şefu’. Deci, ce arde?

     ─ Deci, ia-ţi un scaun, Ţeapă şi vino aci, lângă noi. El e Ţeapă. Ea e Cătălina.

     ─ Aha, am înţeles... Deci ea e tipa… Asta… Iubita ta… Deci despre ea e vorba...

     ─ Da, despre ea... Iubito, acest individ, chiar dacă nu-ţi vine să crezi, este subinspectorul Ţeapă, din cadrul biroului în care lucrez şi eu.

     Da, acum că mi-a atras atenţia, n-aş fi zis că Ţeapă e poliţist. Cu părul prins în coadă, cu cercei în ambele urechi, dar şi în sprânceană, cu blugi strânşi pe picior, cu un maieu ca de plajă, ai crede că e orice altceva decât poliţist. 

     ─ Subinspector... Am înţeles. Totuşi, cum îl cheamă?

     ─ Nici el nu mai ştie şi, oricum, nu are nicio importanţă. El la numele ăsta răspunde, aşa că-l strigi Ţeapă, fără nicio problemă. Nu trebuie să fii contrariată. Porecla asta îi vine mănuşă. Ar fi putut să i se spună într-o mie de alte feluri - Deci, Spanglish, Şi, Şoarece, Tunet, Radar, Scop şi nu mai ştiu cum, dar dacă îl întrebi pe el, îţi spune - însă cea mai potrivită poreclă este Ţeapă. Deci, fără reţineri, îl strigi Ţeapă.

     ─ Hai, mă, şefu’…  Tu dai tot din casă. Ce pu… ce dracu’, şefu’…

     ─ Mă, Ţeapă, ţi-am zis să fii atent la vocabular, că frumoasa mea e fată fină… Vorbeşti ca pe maidan. Bagă-ţi dracului minţile alea-n cap.

     ─ Da, şefu’, mi le bag. Pe cuvânt...

     Îl prind pe Cristi de mână:

     ─ Lasă-l, că nu leşin...

     El, strângându-mi degetele în pumn continuă:

     ─ Domnul subinspector aci de faţă, când nu va alerga după hoţi şi criminali, când nu va fi, cum zice el, cu marfuşele...

     ─ Cu cine? – mă mir.

     ─ E... zice Ţeapă de colo. Cu fetele. Dar aşa le alint eu şi uite ce mă toarnă şefu’... Tot spune... Nu se mai opreşte…

     ─ Deci, iubire, ca să cităm din clasicu-n viaţă aci de faţă, adică domn’ subinspector, când domnia sa... Vezi, Ţeapă ce frumos vorbesc despre tine?

     ─ Da, şefu’, săru’mâna...

     ─ Când nu are treabă, îşi face drum pe la tine. Va fi cu tine cât poate de mult. Te ia de la serviciu, te duce acasă, merge cu tine la piaţă, se mai învârteşte prin apartamentul tău. Îl pui să care sacoşele, să mai bată un cui, să scuture covoarele. Când ţi se pare ceva în neregulă, îl suni. Cu toată încrederea... Ca pe un prieten.

     ─ Da, zice Ţeapă, cu toată încrederea. Deci ca şi cum l-ai suna pe şefu’ însuşi.

     Mă dau instinctiv mai aproape de Cristi. Presez acum, aproape fără să vreau, şi eu degetele lui. Şi răspund jumătate în glumă, jumătate în serios:

     ─ Nu, asta nu se poate. Nu suportă comparaţie. Pe şeful tău îl sun într-un mod aparte. Cu emoţie, cu dragoste, cu nerăbdare. Simt furnicături în podul palmelor când formez numărul lui. Genunchii îmi tremură ca la licenţă. E ca şi cum l-aş suna pe însuşi Dumnezeu. Când răspunde de la primul apel, mă face fericită. Dacă întârzie să răspundă, mă îngrijorez, sufăr, îmi fac probleme, îmi pun întrebări. Când vorbim, tonul, cuvintele, mesajul sunt speciale. Cum ziceam, unice. Cu nimeni altcineva nu vorbesc, nu simt la fel. Deci, ca să intru în joc şi eu, numai pe şeful tău îl sun în felul acesta. Dar, da, te voi suna ca pe un prieten recomandat de poliţistul meu.

     Cristi râde:

     ─ Deci, Ţeapă, ai înţeles! Aşa că linge-te pe bot!

     ─ Deci… Nu mai ai vreo soră sau vreo prietenă ca tine, ca să-mi faci şi mie cunoştinţă cu ea? - mă întreabă subinspectorul. Deci, aşa relaţie mi-ar plăcea şi mie, tată. Să-ţi spună o femeie asemenea vorbe... Te înnebuneşte, te scoate din circuit. Plus că e frumoasă de pică. Deci ţie ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, şefu’, ascultă-mă pe mine. Direct pe creştet ţi-a pus-o ! Deci, să mor io, te invidiez. Vreau şi eu... Dar cu marfuşele mele ce pa... Mâncăm, bem, dansăm, mai facem ce mai facem şi cam atât. Nu e loc de mai mult. Lipseşte zvâcul. Nu vine nici de la ele, nici de la mine. Deci... Ce să mai zic? Şefu’, îmi scot pălăria... 

     Cristi îşi aşează braţul pe scaunul pe care stau eu:

     ─ Ai dreptate, Ţeapă, sunt bărbatul cel mai norocos şi cel mai fericit din lume. Şi aş striga asta în cele patru zări, ca să audă toată lumea. Dar ai răbdare, când nici nu te gândeşti, vine şi pentru tine săptămâna oarbă. 

     ─ Poate că ar trebui – îi spun – să porneşti de la a privi altfel fetele. Nu ca pe nişte marfuşe, cum le zici tu. Că nici nu ştiu ce-nseamnă. Dar am aşa, o vagă bănuială. Atunci şi ele te vor privi altcumva. Vor fi mai interesate de o relaţie cu tine.

     Îmi sună, ascuns cum e în geantă printre o mie de lucruri – cine n-a văzut cum arată geanta unei femei? - telefonul. E Mihai Stoian. Intrigat, supărat, îngrijorat că iar nu mă găseşte acasă, deşi am venit, după umilele lui cunoştinţe, de la mare.

     ─ Sunt la poliţie, îi spun fără prea mare tragere de inimă. Am treabă aici.

     ─ Tu ştii cât eşti de inconştientă, da? Ai făcut atâtea prostii de când n-am mai vorbit, că mi-e şi teamă pentru tine. Cum să te duci la mare şi să stai în soarele ăla cu capul tău de curând operat? Nu te-ai gândit că-ţi explodează cutia craniană? Că intri în vreo criză? Mă mir, pe cuvântul meu, cum de mai trăieşti încă. Presupun că pe acolo ai mai tras şi câte o cafea, şi câte o băutură. Că aşa e la mare... Tare aş vrea să ştiu cine este iresponsabilul cu care ai plecat. Nu ştia că ai fost operată pe creier? Păi tu eşti om să te plimbi în felul ăsta? El nu s-a gândit că-ţi face rău? Tu, ani de zile de acum încolo nu mai eşti ca toţi oamenii. Trebuie s-o iei uşor. Să intri în viaţă încet. Să nu te superi, să nu te agiţi, să nu ai emoţii intense, să nu stai la soare... Totul te poate da peste cap. Vrei să ajungi în stadiul de legumă? Nici nu trebuia să te ridici din pat, darmite să pleci la mare! La mare, Iisuse Hristoase... Tocmai unde e cel mai rău pentru un bolnav ca tine.

     ─ Auzi, domn’ doctor, mai trage şi tu un pic de aer în plămâni, că leşini de la ditamai discursul... Presupun, deşi nu sunt lângă tine, că te-ai făcut cianotic. Nu mai dramatiza atâta, că n-am nimic. Nu mă doare niciunde, nu am nicio problemă. Dimpotrivă, aş zice. Chiar sunt bine, serios...

     ─ Tu nu eşti o autoritate în domeniu. Şi ce ţi se pare ţie bine, poate să fie rău. Dar hai să zicem că e aşa. Acum te simţi bine, dar pe termen lung? Dar mai încolo? Cine ne mai dă garanţia că nu ţi-ai semnat acum, prin toate excesele de tot felul pe care le-ai făcut, condamnarea la suferinţă pe vecie, ca să nu zic altfel?

     ─ Mi se pare că vrei cu tot dinadinsul să exagerezi lucrurile. Şi să cobeşti, domnule doctor! Parcă îmi impuţi că mă simt bine. Dacă ţi-am spus că n-am nimic, n-am nimic şi gata... Ia, te rog, de bun ce-ţi spun eu. Nu ştie nimeni mai bine ca mine.

     ─ Trebuie să facem un control minuţios, pentru că eu sunt îngrozit de ce ar putea să se fi întâmplat la mare şi ce se poate întâmpla mai încolo. Cătă, nu te mai juca. Nu-nţelegi? Mă tem pentru viaţa ta.

     Pentru viaţa mea? Dacă e să se întâmple ceva, oricum, nu de la operaţia craniană, închisă şi sudată, se mai poate întâmpla. Simt eu asta. Pericolul ăsta a trecut. Din altă parte poate să vină primejdia. Barosul ăla de azi... Nţţţ, e o prostie. Am păreri, a fost o întâmplare. Nu ştiu pe nimeni din blocul ăla care să vrea să-mi facă rău. 

     ─ Nu te mai teme, îi spun lui Stoian la telefon, în timp ce alung gândul de-o clipă, căci îmi e mai bine ca niciodată. Nu-mi e rău, nu mă doare capul, nu mă ia cu leşin, nu ameţesc, nu am niciun fel de stare care să mă îngrijoreze. Aşa că...

     ─ Să nu-nchizi, că mă supăr. Trebuie să te văd. Să mă conving că nu sunt probleme. Trebuie să vii apoi şi la spital, să te bag pe la aparatele noastre, ca să...

     ─ Bine, bine... Vin şi la spital, deşi nu am nimic. Hai că mai vorbim. Că ţi-am spus că acum am treabă la poliţie. Pa, pa... Ok. Vorbim, da. Bine. Şi eu te pup.

     Ochii negri de alături mă scrutează, cum ştiu numai ei, până în adâncuri. Stăpânul lor nu ascultase discuţia, dar îi săriseră, cu siguranţă, în urechi, câteva cuvinte dintre cele pe care le rostisem eu. Ştia că vorbisem cu doctoraşul. Aşa cum ştiu şi eu că Mihai Stoian stârneşte în el, de fiecare dată, deşi nu ştiu de ce, o undă de gelozie.

     ─ Mă Ţeapă, n-aduci şi tu nişte apă în vasul ăla de la filtru ca să facem o cafea? Bem o cafea, iubito, nu?

     ─ Nu, eu nu beau. Tocmai am vorbit cu „vocea raţiunii”, “glasul conştiinţei”, care m-a acuzat şi mi-a adus aminte că am făcut excese la mare. Adică am stat mult la soare, am băut cafea şi vin... Chestii de astea. Vrea să fac nişte investigaţii mai serioase, ca să vadă dacă e totul în regulă. Şi, de altfel, trebuie să şi plec, nu pot să mai reţin un inspector principal de la treburile lui.

     ─ Deci n-aduc nicio apă, că am mai băut deja două cafele şi noi, şefu’, nu suntem aşa cafegii. Auzi, Cătălina, mă gândesc să ieşim într-o seară, până pleacă şefu’, toţi patru. Adică şi... Să ştii, Cătălina, că trebuie să vorbesc ceva cu tine. Deci, am acum o prietenă, o cheamă Silvia. Şi mi-ar prinde bine să-mi dai nişte sfaturi pe care să le pun în aplicare cu ea. Cum să vorbesc, cum să mă port… Chestii de astea… Deci, mă ajuţi?

     ─ Dacă pot s-o fac, cu plăcere. Cum e Silvia? Cum arată? Ce înseamnă pentru tine?

     Cristi râde:

     ─ Nu-l mai întreba, iubito, că până ne-ntâlnim cu toţii, nu mai e cu ea. La momentul ăla are deja alta. Crede-mă, că ştiu eu marfa... Ăsta e Ţeapă.

     ─ Hai, şefu’, ce dracu’ mă dai în gât aşa?... Că mă şi nervozezi…

     Îndrăznesc către amândoi:

     ─ Eu am o nelămurire şi mă adresez acum amândurora. Cam ciudată combinaţia asta de per tu şi şefu’. De ce nu-i spui pe nume, măi Ţeapă, lui Cristi?

     ─ Zi-i şi tu, frumoaso, că i-am zis şi eu...

     ─ Da, deci mi-a spus de multe ori că în buletin la el nu scrie şefu’. Dar cum să-i zic pe nume? Cum să-l strig pe şefu’ meu „bă, Cristi”? Că dacă mă lipeşti şi cu picioarele de tavan şi deci tot nu pot. Mi se pare că i-aş da cu un cataroi în cap şi nu merită, că e un şef corect şi bun. Deci nu face niciodată nicio nedreptate. Îl apreciază ăştia toţi pe aici, prin IJP-u, să mor io. Are întotdeauna un cuvânt greu de spus. Şi vreo prostie dacă fac, şi deci mai fac, el se duce şi rezolvă. Nu pot să-i trec pe dinainte, pe bune. Deci el e şefu’ în orice moment. Chiar dacă nu-i vorbesc cu dumneavoastră. Şefu’-i şef şi-n pielea goală...

     ─ Coane, ia fă tu paşi, înainte să începi să faci curent. Şi poate ai şi treabă şi te reţin.

     ─ Stai, şefu’, că vreau să-i zic Cătălinei să-mi facă şi mie un CV-u, că poate mă duc în Spania, la căpşune... Că tare mai sunt muncit şi oropsit aici. Şi numai tu să pleci în ţări străine?

     ─ Îi zici altădată, Ţeapă. Acum, la revedere, pa! Să-mi scrii...

     Râdem amândoi, după ce iese subinspectorul. Eu încep să mă foiesc pe scaun. Mă gândesc că ar trebui să plec. El vrea, ca mai totdeauna, să mă ia în braţe:

     ─ Eşti splendidă şi nu ştiu ce-mi vine să-ţi fac...

     ─ Şefu’, stai cuminte că iei bătăiţă! Nu eşti cuminte deloc.

     ─ Eşti tu mult prea cuminte pentru amândoi. Atât de cuminte, că pui în umbră toate călugăriţele cuminţi din mânăstiri. Şi pe mine mă exasperezi. Mă transformi dintr-o insulă de linişte care sunt de obicei, într-un vulcan. Dar acum nu scapi. Vreau să te pup...

     ─ Aoleu, n-am pomenit aşa ceva...

     Lui nu-i pasă că eu protestez. Că mă tem să nu ne vadă cineva. Că îmi e ruşine dacă ne descoperă vreun coleg de-al lui. Mă trage în braţe la el şi îmi apasă gura cu buzele lui fierbinţi. Nu mă lasă nici să respir, darmite să mai spun ceva. Dincolo de faţada pe care o afişez, îmi place că e hotărât, îmi place că ştie ce vrea, când vrea. Că nu are niciun fel de inhibiţii. Ca mine… Şi-mi place când îmi spune că nu trebuie să ne ruşinăm de trupurile noastre goale, de gândurile noastre necurate, de sentimentele care ne leagă, de nimic şi de nimeni. Ştiu că eu nu sunt ca el, că nu văd lucrurile în acelaşi mod, că mă chinuiesc pudoarea şi resentimentele. Dar ştiu şi că, dincolo de toate barierele pe care le ridic, el are dreptate. La urma urmei, dacă suntem iubiţi când nu ne vede nimeni, de ce n-am mai fi şi când ne vede? E logic, admit până şi eu asta. Inima mi s-a făcut mare cât luna plină. O să fac tahicardie de la cum îmi bate. O să fie nevoie de cardiolog ca să-i oprească bătăile. Când îşi dezlipeşte buzele de ale mele, îi prind amândoi obrajii cu mâinile. Vreau să strâng, să-l doară, că nu mă ascultă niciodată, dar simt că degetele o pornesc a mângâiere pe toată faţa lui, pe gât, pe ceafă. Topit, închide ochii şi mă întreabă:

     ─ Ştii cât te iubesc?

     ─ Ştiu. Tot atât cât te iubesc şi eu.

     Îmi pupă mâinile şi obrajii, iar eu mă retrag pe celălalt scaun.

     ─ Cred că trebuie să plec, şefu’. Tu nu eşti cuminte nici când eşti la serviciu. Şi eu nu ştiu ce să mă mai fac cu tine.

     ─ Să ştii că m-am gândit la o chestie. Într-una dintre zilele astea, înainte, evident, să plec, când voi avea timp, trebuie să mergem într-un loc.

     ─ La Văcăreşti?

     ─ Nu. Adică acolo trebuie mers în altă zi. Vreau să mergem acasă la părinţii mei. La fraţi... La bunici... Vreau să-i cunoşti pe toţi.

     ─ Nu, Cristi, nu e momentul acum.

     ─ Ba da, e cel mai bun moment. Trebuie să-i cunoşti pe toţi. Ei vor ţine legătura cu tine, pe toată perioada cât sunt eu plecat. Vor veni la tine, te vei duce la ei, va fi o relaţie ca într-o adevărată familie. Vei vedea, îţi vor plăcea toţi. Mai ales cumnatele, care sunt mai apropiate de vârsta noastră şi, pe deasupra, nişte fete de toată isprava. Şi te vor plăcea toţi. Trebuie doar să-mi găsesc un răgaz într-una dintre serile astea.

     ─ Să ştii că mi-aş dori şi eu să-i cunosc pe toţi ai tăi. Dacă aş avea o relaţie cu ei, mi-ar fi mult mai uşor să trec peste timpul şi depărtarea dintre noi. Văzându-i pe ei, vorbind cu ei, ar fi ca şi cum, într-o oarecare măsură, te-aş vedea şi aş vorbi chiar cu tine. Dar părinţii şi familia sunt ceva serios. Nu ne putem bate joc de ei. Nu pot să mă întâlnesc cu ei, ştiind că eu, în acte, port numele unui alt bărbat. Nu i-aş putea privi în ochi ştiind că situaţia mea e mai mult decât neclară la momentul ăsta. Nu pot să fac asta. Nu acum...

     ─ Dacă nu vrei, nu le spunem nimic despre situaţia ta. Le spunem doar că eşti aleasa mea, că ne vom căsători, că...

     ─ Să minţim, adică? Fie şi prin omisiune? Nici vorbă... Pentru că eu nu mai am de mulţi ani părinţi, ei pentru mine sunt ceva sfânt. O adevărată icoană. Şi nu pot să împietez asta cu nişte minciuni. Trebuie să mă înţelegi. Nu e momentul.

     ─ Of, tu şi conştiinţa asta a ta... O să mă omorâţi într-o zi. Când îţi spun că-ţi faci prea multe probleme, nu mă crezi. Nimeni nu-şi mai bate azi capul cu şapte milioane de gânduri ca tine. Nimănui nu-i mai pasă de astfel de prostii. Ai mei, toţi, ar fi încântaţi să te cunoască, să te iubească, să te aibă aproape. Eu cred că trebuie să vă cunoaşteţi acum. Că aşa e bine. Că aşa trebuie. Tu, nu. Of... Ce să mai zic? Bine, nu mergem la părinţi, dar măcar pe fraţii mei şi pe soţiile lor trebuie să-i cunoşti.

     ─ Nu-i acelaşi lucru? Şi ei sunt nişte persoane dragi, la care ţii. Lasă-mă să-i cunosc în momentul în care sunt cu adevărat, din toate punctele de vedere, liberă. Merită măcar atât din partea mea: să-i privesc în faţă. Şi eu nu pot să privesc pe cineva în ochi, dacă ştiu că nu am cugetul curat. Ai văzut că nu am avut niciun fel de reţineri faţă de colegii tăi. Mi i-ai prezentat pe toţi. Sunt deschisă să-i cunosc şi pe alţii. Toată lumea ta vreau s-o ştiu. Dar familia e altceva. Dacă vrei şi vreau să fac parte dintr-a ta, trebuie să fiu eu, necrispată de angoase şi frământări. Trebuie să mă simt curată, Cristi, înţelegi? Să mă ridic, dacă nu să-i întrec, măcar la nivelul lor.

    

Vizualizări: 131

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Știi să dai viață personajelor. Sunt conturate atât de bine, aproape că le văd, simt, aud. Odată terminată vacanța de vis, simt că se adună ceva nori la orizont. Parcă un pui de furtună stă să înceapă. Nu-mi dau seama de unde vine, dar voi afla citind continuarea. Aștep cu nerăbdare. :)

Drag,

Cory, tu prezentă pe baricade, prezentă, iată, şi eu. Ai perfectă dreptate: apele încep să se-nvolbureze, norii se adună, furtuna stă să-nceapă. Doar stă, pentru început. Vacanţa s-a dus. De aici încolo, de-ale vieţii... Mulţumesc mult că te declari încântată de personajele mele. Şi pt că, mereu, găseşti cuvinte apreciative pt scrisul meu îţi mulţumesc. Şi-ţi mulţumesc, mai ales că, uite, fie ploaie, fie vânt, fie soare, fie zăpadă, tu eşti aci, cu mine.

Şi iubirea celor doi continuă... cu aceeaşi intensitate, chiar şi acasă. Nici nu se putea altfel. Dar dar sunt preznte şi problemele, aşa-zisele ''ghinioane'' îndreptate asupra Cătălinei. Vezi, un baros căzut de pe bloc, la doi milimetri de capul Cătălinei?!! Sper ca îngerul păzitor să fie prezent de fiecare dată, deoarece ar fi păcat să se rupă firul unei iubiri sincere şi să curme viaţa unei fete cu un suflet nobil, dar atât de greu încercată. Şi apoi, scriitoarea cum ar mai continua romanul... Deci, pot sta liniştită din acest punct de vedere. Speranţa mea că binele învinge răul, există.

Vreau să mai spun că mă dau în vânt după aerul ştrengăresc din dialoguri, după modul de a conversa. Talentul autoarei!

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept continuarea!

Sofy

Nu pot, dragă Sofy - cum ar zice un personaj de roman - pentru ca să neg că iubirea continuă şi dincolo de vacanţă, dincolo de mare. Încă... Şi, vorba unei piese de teatru de la Naţional: încă-i bine! Să ştii că iniţial - asta ca să mai dau un pic din casă - am intenţionat ca povestea să se termine rău. Îmi ziceam eu, mie, că aşa e mai credibil. Că aşa e-n viaţă. Că... Apoi, m-am gândit ca tine: binele învinge, trebuie să învingă, răul... Vorba lu' Hagi: să fie bine, să nu fie rău... Şi am cârmit, de la manşă, nava în altă direcţie. Doar roz bombon să ştii, însă, că nu e. Va curge şi cenuşiu peste ei. Şi, cum îţi mai spuneam şi altă dată, va veni - eu mizez pe el - şi elementul surpriză. Îţi vei da seama de ce spun, la momentul potrivit. Mă bucur nespus dacă îţi plac dialogurile încropite între personaje. Şi-ţi mulţumesc că eşti atât de bună cu mine. 

Sofia Sincă a spus :

Şi iubirea celor doi continuă... cu aceeaşi intensitate, chiar şi acasă. Nici nu se putea altfel. Dar dar sunt preznte şi problemele, aşa-zisele ''ghinioane'' îndreptate asupra Cătălinei. Vezi, un baros căzut de pe bloc, la doi milimetri de capul Cătălinei?!! Sper ca îngerul păzitor să fie prezent de fiecare dată, deoarece ar fi păcat să se rupă firul unei iubiri sincere şi să curme viaţa unei fete cu un suflet nobil, dar atât de greu încercată. Şi apoi, scriitoarea cum ar mai continua romanul... Deci, pot sta liniştită din acest punct de vedere. Speranţa mea că binele învinge răul, există.

Vreau să mai spun că mă dau în vânt după aerul ştrengăresc din dialoguri, după modul de a conversa. Talentul autoarei!

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept continuarea!

Sofy

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Singurătate a lui Dacu
cu 2 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 2 ore în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog *** a utilizatorului Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Dacu
cu 3 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 4 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Erezia clarului de lună a lui Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Culiţă Ioan Uşurelu îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Culiţă Ioan Uşurelu îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 11 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 11 ore în urmă
Monica Pester a partajat postarea de blog a utilizatorului Ada Nemescu pe Facebook
cu 11 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 13 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Ada Nemescu
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 14 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor