Fragment 37 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Vama Veche nu e cum îmi imaginam eu, cum am auzit la televizor că e, nici măcar cum o ştia Cristi în urmă cu trei ani. El are, şi-mi şi împărtăşeşte că e aşa, o mâhnire, în legătură cu plasticul, betoanele şi termopanele care au apărut în ultima vreme aici, fără nicio logică, fără niciun rost, aşa, alandala, doar pentru îmbogăţirea nesimţită a unora. Îmi povesteşte despre Vama Veche din anii trecuţi, când nu ajunsese aici pic de civilizaţie, dar tocmai acesta era farmecul hotărâtor al zonei. Drumul ce dădea în coasta mării era ca ăla pe care am colindat mai adineauri noi, tăia un lan mărunt de porumb sau de floarea soarelui, nu era împrejmuit de magazine şi vile luxoase. Pe plajă se aşezau, unul lângă altul, corturile. Şi, pensionari ori adolescenţi, toată lumea făcea plajă, lipsită de inhibiţii. Mă rog, chestia asta eu nu o înţeleg şi nu o admit în totalitate, dar nu e foarte relevant ce cred, pentru că eu nu deţin absolutul. Şi dacă mai mulţi oameni decid că e bine să facă plajă goi, să-şi învingă limitele şi să nu cadă într-o falsă pudibonderie, cine ştie, poate că aşa trebuie. În ceea ce mă priveşte, mai trebuie să treacă vreo şapte secole ca să accept aşa ceva, dar, cum spuneam, eu nu sunt un etalon şi mă pricep prea puţin la cum ar trebui să arate o zonă virgină de la mare. Dar cunoscătorul de lângă mine este dezamăgit. Nu mai recunoaşte aşezarea, devenită mai degrabă staţiune, ca Mamaia. Îmi şi spune:

     ─ Aproape că nici nu mai are rost să baţi drumul până la Vama Veche. Nu mai ai ce vedea, nu mai simţi parfumul tradiţiei de odinioară. S-a dus... Dacă vrei distracţie şi modernism, le găseşti din plin la Mamaia.

     Mă duce, înainte de a căuta casa lui moş Popov, la ţărm. Priveşte, adulmecă, scrutează, dar deduc că nu e tocmai pe placul lui ce vede. Nu ştiu ce cuvinte să-i spun ca să-i alin suferinţa vădită. Nu mă pricep. Nu ştiu ce a fost înainte aici, faţă de ce-i acum. Nu pot să fac comparaţii, nu pot nici măcar să-mi imaginez. Îmi arată, nu departe de locul unde suntem, epava, relevantă pentru loc, din Vamă. Ştiam de una la Costineşti, dar văd că mai e una şi aici. Îl întreb dacă vrea să mergem mai aproape de ea.

     ─ Nu, ce să vedem acolo? Mai ales că, până la ea trebuie să ajungem ori înot, ori cu barca. E doar o epavă, printre ruginiturile căreia umblă în voie peştii.

     Încet, în timp ce el îşi macină tristeţile legate de Vamă, întunericul începe să muşte din mare şi din ţărm, deopotrivă. Ajungem şi la moş Popov. Casa la care ne oprim, după ce cotim ba la stânga, ba la dreapta din şoseaua principală, nu este la fel de mare, precum vecinele sale. Gen vagon, întinsă poate pe mai mulţi metri pătraţi, decât cele de alături, care se ridică mai degrabă în înălţime, pare că zâmbeşte, într-un fel aparte, celor care îi trec pragul. Are mai multe uşi şi foarte multe ferestre, semn că, pe timpul verii, proprietarii închiriază locuinţa turiştilor. Din spate se aude muzică - Mărgineanu se lamentează de Paraschiva - şi ne îndreptăm într-acolo. Stingher, din loc în loc, câte un stâlp împrejmuit cu stuf, dă impresia de autenticitate. La câteva mese sunt aşezaţi câţiva oameni. Unii mănâncă, alţii discută. Pe noi ne privesc cu indiferenţă, fără să renunţe la îndeletnicirile lor. Aproape că nu ne răspund, când întrebăm de proprietar. Noroc că acesta apare, jovial şi bărbos, legănându-se uşor în mers, din spatele umbrarului şi ne iese în întâmpinare. Îl recunoaşte, încă din prima clipă, pe Cristi. Îi strânge mâna cu multă căldură, mă salută cordial, deşi nu mă cunoaşte, şi pe mine, ne urează bun venit şi se oferă să ne ajute la bagaje. E foarte dezamăgit când aude că n-am venit să stăm mai mult, suntem doar în trecere.

     ─ Dar de ce doar în trecere? Marea e bună, blândă şi atrăgătoare mai mult ca niciodată, timpul este propice şederii la mare, la noi se găseşte întotdeauna un loc pentru două persoane atât de deosebite, venite de la oraş, de departe, masa e încărcată şi chiria nu e la fel de mare ca-n alte părţi. Şi sunt atâtea locuri de văzut... Colea, la o aruncătură de băţ, e Bulgaria, şi s-au făcut în partea asta hoteluri şi pensiuni, o minunăţie.

     ─ Parcă tocmai asta nu trebuia să se întâmple, moş Popov. Vama trebuia păstrată în stilul ei, patriarhal, tradiţionalist şi sălbatic. Acum, cu atâtea construcţii, făcute fără niciun plan urbanistic, nu mai are nimic din amprenta decisivă de odinioară. S-a dus farmecul ei special. Acum e ca oricare altă staţiune de la malul mării.

     ─ A venit civilizaţia şi peste noi. Ca un tăvălug a venit. Nu puteam să rămânem de căruţă. Avem şi discoteci ca la Capitală şi magazine cu suveniruri. Deşi, cum vedeţi, noi n-am schimbat aci mai nimic. Doar ce-am mai dat cu var, am mai înlocuit vreo balama, am mai pus o floare. În rest, n-am stricat nimic din ambientul pe care îl ştiaţi. Nu că n-am fi vrut şi noi să facem frumos, dar de unde bani? Ce, noi avem parale ca ăia care au venit din Bucureşti să-şi facă vile aici? Vă văd, totuşi, bronzaţi. Asta înseamnă că sunteţi sau aţi fost la mare... Dar în altă parte, nu la noi...

     ─ E adevărat, suntem de câteva zile pe litoral. La dumneata, moş Popov, am venit pentru borşul şi saramura de peşte. Căci, dacă nu ai schimbat reţetele, sunt cele mai bune preparate de pe întreg litoralul.

     ─ Hai să vă spună moş Popov ce delicatesuri are! Mai bune ca alea de care ziceţi, pe cuvânt... Începem cu nişte icre de ştiuculiţă, cu hamsii şi cegă afumate, alături de care punem o ceapă roşie, apoi continuăm cu borş de perişoare... Stai, nu te speria, că şi perişoarele sunt tot din peşte, nu sunt din carne de porc, că noi respectăm tradiţia... Sunt o bunătate, crede-mă. Borş de peşte nu avem, dar dacă mai zăboviţi până mâine seară măcar, facem şi de ăsta, că nu e mare lucru. Pe urmă aducem chefal la grătar cu garnitură de brocoli şi hrean. Sau somn la cuptor, cu usturoi, roşii, vin alb şi ciuperci... Cred că se mai găseşte şi somon cu sos alb, o nebunie... Şi ceva afumătură de rechin sau păstrugă. Şi tochitură de scoici cred că mai avem. Dacă nu mi-aţi dat un telefon înainte... Că pregăteam ce-ţi place mata mai mult şi domnişoarei... Mai am pus de nişte frigărui cu fructe exotice. Şi să nu uităm caracatiţa cu sos de ciuperci. Mai sunt şi nişte cozi delicioase de raci... Deci, ce să fie? Eu zic să vă aduc din toate, căci nu puteţi să rataţi asemenea delicatesuri.

     ─ Adu-ne din toate, dacă sunt proaspete şi bune.

     ─ Şi vin de care?

     ─ Apă minerală şi suc, moş Popov, că suntem cu maşina şi după ce mâncăm, plecăm.

     ─ Hai, rămâneţi până mâine barem! Nu merge grătarul de peşte cu apă sau suc... Trebuie stins cu un vinişor. De care vreţi? Avem şi...

     ─ Nu, fără vin. Doar apă minerală sau plată şi suc, cum am mai zis.

     Văd că nu-l convinge moş Popov pe Cristi cu nimic. Pare că-i stânca pe care am făcut noi azi după amiază poze. Nu se clinteşte la nicio lovitură a apei, nu cedează nici măcar un milimetru. Mă lămureşte, când rămânem amândoi:

     ─ Îţi dai seama? Dacă până şi moş Popov a decis să-şi trateze clienţii cu borş de perişoare, frigărui de fructe exotice şi chefal cu garnitură de brocoli, ce s-a ales de Vamă? Nu cartofi, nu mazăre sau conopidă, brocoli, nenică... Tochitură de fructe de mare, nu mai e la modă saramura... Asta e... Lucrurile simple au dispărut, din păcate. Pentru ele, dacă ar fi mai fost, puteam să rămânem. Dar nu mai sunt. Mai bine ne întoarcem la hotel, la Mamaia şi mergem într-un club. Nu, scumpete, să nu mai aud justificări. În noaptea asta nu te mai iert, mergem să ne distrăm într-un club. Dimineaţă vreau să ne doară tălpile de la atâta dansat, să avem febră musculară la picioare, să ne cadă umerii de efort, să mirosim amândoi a tutun şi a băutură şi să picăm laţi în cameră.

     ─ Puah... Şi eu care credeam că ai gusturi ceva mai bune...

     ─ Nu, serios, în Vamă, oricât am căuta, nu cred că mai găsim farmecul ăla nebun de altă dată. Ce să mai facem aici? Dacă ne este de dansat şi petrecut, mergem la Mamaia. Am înţeles că în vremea din urmă lumea bună, dornică de senzaţii virgine şi sălbatice, se duce la Gura Portiţei. Ar fi acolo, cică, un alt loc precum a fost Vama. Dar nu ştiu. N-am ajuns acolo. Poate mergem anul viitor, când mă întorc de la Bruxelles.

     Şi lui, şi mie, ni se pune în gât, ca la comandă, un nod nemilos, care ne gâtuie clipe-n şir în acelaşi mod. Suntem aici, împreună, mână în mână, umăr lângă umăr, mai apropiaţi ca niciodată, din ce în ce mai apropiaţi, dar el va pleca. Mai e atât de puţin şi va fi foarte departe. Pe urmă, dacă romanul nostru de iubire se va mai scrie sau suntem la epilog acum, nu mai ştiu să spun. El e un bărbat frumos, inteligent, atent cu femeile, tandru, delicat. Va şti, pesemne, una cum să-l prindă. Şi, apoi, e cum zice proverbul: ochii care nu se văd... Eu am prea multe probleme ca să mă arunc în vreo relaţie, cât va fi el plecat. Nu de mine îmi e teamă că nu-l mai aştept. Că mă prinde brusc vreo pasiune pentru altul. Ca să nu mai spun că nu-mi stă, nicidecum, capul la aşa ceva. La câte sunt pe sufletul meu... Dar el e liber. Disponibil. Neîncartiruit. Şi e bărbat bine. Chipeş. Şi pe plajă, am observat, se uită femeile după el. Şi prin oraş. Nimeni nu ar considera că-i un tip de lepădat. Ne stă, cum zic mulţi, bine împreună, semănăm şi avem aceleaşi trăsături, dar lui îi stă bine lângă oricine. Pune în evidenţă şi femeia de lângă el, dacă ea nu se ridică la înălţimea lui. Şi pleacă pentru un an. Un an afurisit şi lung, pe care nu ştiu cum îl voi traversa de una singură şi cu atâtea belele lipite de mine, mai ceva ca timbrul de scrisoare. Şi poate să uite că acum, la mare, îmi declară mie dragoste veşnică. Acolo, poate că va spune alteia că o ştie de la Adam şi Eva. Cuvintele pe care le foloseşte ca să-mi arate azi cât de importantă sunt eu pentru el, poate le va spune chiar mâine alteia. Mângâierile pe care mă lasă să cred că sunt numai pentru mine, se prea poate să fie alteia destinate, nu peste mult timp. Cine îmi spune că nu va ţine, peste puţină vreme, pe alta în braţe, aşa cum mă ţine acum pe mine? Nu pleacă pentru trei zile, nu e nici măcar o lună perioada în care va fi plecat. E un an. Atât de multe zile şi ore şi clipe... Un an... 365 de zile. Şi tot atâtea nopţi. Un bărbat are nevoie de mult mai puţină vreme, şi nu numai, ca să uite o femeie. Definitiv... Şi eu, atât de singură în ţară...

     Nici nu vreau să mă gândesc cum vor fi zilele care urmează. Mă încearcă, mai mult decât vreau să recunosc, o mâhnire acerbă. Mă doare până în rărunchi. Îmi fâlfâie nefiresc sufletul. Nu vreau să mă doară, îmi spun că tot ce a fost, ce e între noi, face parte din rutina vieţii. Se poate sfârşi aşa cum a început: dintr-o dată. Şi cu Şerban, deşi nu credeam, s-a terminat. Aşa că... Probabil că totul e efemer pe lume. De ce ar fi altcumva relaţia dintre el şi mine? Poate, dacă n-ar fi plecat... Stop joc! Dacă mai mă gândesc mult, dacă mai disec la gânduri, mă copleşesc lacrimile. Fac inundaţie în curtea lui moş Popov şi trebuie să cheme pompierii ca să scoată apa cu pompele. Ajung să bocesc cu vorbe şi nu mai mă opreşte nici Garda Naţională.

     Îl privesc, cum bate darabana cu degetele pe masă, discret, cu coada ochiului. Da, e un bărbat lângă care chiar nu-ţi e ruşine să te afişezi. Ba, dimpotrivă... E un tip foarte bine. Cu câte se va plimba, ca să mă refer doar la acest aspect, pe la Bruxelles, pe acolo... Îmi surprinde privirile şi mă împunge cu negura dintr-ale lui:

     ─ Aş fi gata să fac pariu că te gândeai la mine. Ia spune-mi, cum te gândeai?

     Da, parcă îmi stăpâneşte toate gândurile... Parcă vede prin mine. Parcă dă cu bobii, ca bunica lui. Nu-i scapă nimic.

     ─ Ei, ce să-ţi spun... Altă treabă n-am decât să mă gândesc la tine. Ce părere bună ai despre persoana ta, măi agentule termic... De ce crezi că mă gândeam la tine?

     ─ Pentru că ţi-am văzut ochii şi inima şi nu puteai să te gândeşti la altceva sau la altcineva.

     ─ Eşti un încrezut. Poate că mă gândeam, într-adevăr, la un bărbat, dar la altul, nu la tine. E lumea plină de bărbaţi, doar. Ea nu începe şi nici nu se sfârşeşte cu tine.

     ─ Dacă ar fi aşa, dacă fiind cu mine – sau nu – te-ai gândi la altul, aş înnebuni de durere. Vrei să mă vezi la Voila, legat cu funii de pat, ca să nu-l bat măr pe ăla la care te gândeşti? Dar, cum ţi-am spus, sunt liniştit, pentru că mă uit în ochii tăi şi ştiu că nu mă trădezi cu altul. Încă...

     ─ Ce-ţi spun ochii mei?

     ─ Exact ce-ţi spun şi ţie ai mei. Că mă iubeşti mai mult decât admiţi în sinea ta că poate să iubească un om. Că îţi va fi, când voi pleca la mama naibii, nespus de dor de mine. Că nu mai poţi, deşi nu credeai, să trăieşti fără mine. Că ne-am găsit, regăsit mai degrabă, şi nu mai vrei să ne pierdem niciodată prin lume. Şi să nu-mi spui că nu ştiu să citesc şi că n-am interpretat cum trebuie mesajul. Căci ştii, pe lângă faptul că mai am şi eu şcoala vieţii, că sunt nepotul bunicii mele...

     ─ Dar vei pleca...

     ─ Dar mă voi întoarce...

     ─ Dar e vorba de un an...

     ─ Tu, crezi, fir-ar să fie, că nu ştiu? Că nu mă gândesc în fiecare clipă dacă n-ar fi mai bine să renunţ la bursă şi la tot? Că nu ştiu dacă să plec ori să rămân cu tine? Că sufăr mai mult decât îmi puteam imagina că poate un om să sufere? Dar, iubire, un an va trece repede... Şi voi veni acasă de sărbătorile de iarnă şi ori de câte ori voi mai putea.

     ─ Crezi tu că trece repede un an... Sigur, pentru tine va trece repede. Tu vei fi acolo, departe, în miezul unor evenimente deosebite, cufundat în studiu, înconjurat de femei frumoase şi deştepte... Iar eu...

     Râde. Amuzat. Fericit. Cu toată gura. Mă strânge lângă el şi-mi susură la ureche:

     ─ Eşti geloasă, fetiţo! Eşti geloasă...

     ─ Nu sunt, îi spun fără prea mare convingere.

     ─ Dacă tu crezi că aş fi în stare să-mi găsesc vreuna, după toată povestea noastră, înseamnă că nu mă cunoşti. N-ai înţeles că nu mă joc, că sunt mai serios decât am fost în toată viaţa mea, când îţi spun că te iubesc? Că viaţa mea nu are sens fără tine? Că nu vreau altă femeie lângă care să îmbătrânesc? De la capătul lumii mă voi întoarce ca să fiu cu tine, în braţele tale, pentru totdeauna. N-ai de ce să te temi. Voi lăsa acasă, cu tine, sufletul meu. În mâna ta, în sufletul tău, unde vrei tu să-l ţii. Poţi să faci ce vrei tu cu el...

     ─ Îmi vine să plâng...

     ─ Nu plânge, pui mic şi alintat, nu plânge. Un an nu înseamnă nimic...

     Au venit bucatele. Sunt multe şi, deşi cu garnitură de brocoli, cum zicea Cristi, peştele este delicios. Dar atâtea preparate... E prea mult. Eu nu pot să mănânc atâta. Nu mai încape în stomacul meu nimic.

     ─ Nu-ţi place, iubire? De ce nu mai mănânci?

     ─ Am mâncat, n-ai văzut? Dar nu mai pot. Deja plesnesc.

     ─ Trebuie să mâncăm tot. Altminteri gazda noastră se supără.

     ─ Pe cuvânt că nu pot să mai înghit niciun dumicat. Nu vezi câte mâncăruri sunt? Nu mai pot. Uite, dacă papi tu tot, adică şi porţiile mele, o să te răsplătesc cu un pupic.

     ─ Mamă, ce şmecheră eşti... Direct la şantaj te bag. Nu mai scapi, gata... Eşti o delincventă înnăscută. Câte ai la activ, nici eu nu le mai ţin minte...

     Moş Popov a venit, când a văzut că ne apropiem de sfârşit cu peştele, ca să ne facă o propunere:

     ─ A fost bună mâncarea? Mă bucur că v-a plăcut. Eu tot zic să mai rămâneţi măcar o zi la noi. O să vă mai răsfăţăm şi cu alte bunătăţi. Nu ştiu cu ce să vă mai tentez ca să rămâneţi. Uite cum facem: mergem să facem, acum, sub clar de lună, o plimbare cu barca, pe mare. Dacă vă place, o repetăm şi mâine. Dacă nu...

     Cristi râde. Eu, parcă m-aş plimba un pic cu barca. N-am fost niciodată pe mare noaptea. Deşi, îmi e teamă ca naiba...       

     ─ Cum zici, iubire? Mergem să ne plimbăm?

     ─ Tu ce crezi? Mie îmi e cam frică...

     ─ Dar ai vrea, bag seamă... Păi cu tati lângă tine să-ţi fie frică, puiule? Hai, moş Popov să ne plimbăm cu barca... Dar numai în seara asta, atât, fără vreo altă obligaţie şi prinsoare.

     Vrem să plecăm, dar la masa noastră se opreşte, venit de la altă masă, un tânăr.

     ─ Scuzaţi-mă, zice, vreau să vorbesc ceva cu dumneavoastră.

     Ne uităm miraţi unul la altul şi la tânăr şi îi spunem să ne zică despre ce este vorba. 

     ─ V-am văzut împreună şi mi-am adus aminte că eu nu mai am cu cine să fiu.

     Cristi îl priveşte pe sub ochi:

     ─ De ce?

     ─ Sunt foarte supărat, domnule. M-a părăsit soţia.

     ─ Ei, nu mai spune... Dar ce s-a întâmplat?

     ─ Nu ştiu, a plecat cu altul. Vă daţi seama? Am adus-o la mare, i-am dat să mănânce şi să bea, am plimbat-o pe malul mării şi ea a plecat înapoi, în Bucureşti. Nu singură, vă asigur, că am făcut investigaţii, ci cu un alt bărbat. Vă daţi seama?

     Mă uit la Cristi şi el la mine.

     ─ Ne dăm, zice el. Şi ne pare tare rău. Dar cu ce te putem ajuta noi, prietene? Că nu o cunoaştem pe soţia ta, nici n-am văzut-o plecând cu altul...

     ─ Nu, că ştiu... Staţi liniştiţi... Dar v-am văzut împreună şi am vrut să-mi vărs şi eu oful la cineva. I-am luat friptură, i-am luat cârnaţi, şi peşte i-am dat. Tot ce a vrut de băut, eu i-am cumpărat. De toate, domnule, de toate... Că aşa e când vine omul în concediu. Trebuie să se simtă bine. Nu vă mai spun că am îmbrăcat-o în aur. Nu... I-am luat toate felurile posibile de bijuterii. Şi de pus la picioare avea lănţişoare. Păi ştiţi cât aur avea pe ea? Nici n-am văzut să aibă o femeie atâta aur pe ea. Şi ea a plecat, domnule, a plecat cu altul...

     ─ Dar nu te-ai întrebat niciodată dacă ea asta îşi dorea? Adică aur şi mâncare şi băutură pe săturate?... Poate dorea altceva...

     ─ N-are cum... Adică ce? Spuneţi-mi dumneavoastră ce şi-ar mai putea dori o femeie în afară de aur şi lucruri bune şi scumpe? Eu i le-am oferit... I-am dat tot pe tavă... Şi ea a plecat cu altul. Am dovezi...

     ─ Ştiu şi eu ce să zic, prietene?... Poate soţia ta voia un pic de tandreţe, un pic de dragoste. Poate voia să se simtă mai importantă decât orice altceva în viaţa ta. Poate avea nevoie de tine, nu de bijuterii.

     ─ N-are cum, domnule, n-are cum... Eu i-am dat totul acestei femei. Totul! De ce mi-a făcut asta? Spuneţi-mi de ce... 

     ─ Nu putem, prietene, nu avem cum. Tu ştii mai bine. Hai că mai vorbim. Trebuie să plecăm. Uite, ne aşteaptă moş Popov. Ai grijă de tine, prietene.

     ─ Merci că m-aţi ascultat. Şi tu de soţia ta să ai grijă...

     ─ Să fii convins că am...

     Mă ia de gât şi-mi şopteşte:

     ─ Îţi dai seama? Până şi nebunii văd că numai tu poţi să fii soţia mea... Că suntem făcuţi unul pentru altul. Că semănăm din cap până-n picioare... Că pe faţa noastră scrie că suntem predestinaţi unul pentru altul... Că avem în faţă un poem întreg de trăit împreună. Doar tu te temi că îmi găsesc una când plec la doctorat.

     Plecăm spre spatele casei. Dincolo de gard se întinde, aparent liniştită, marea. Ne urcăm în barca smolită de curând şi mă strâng în Cristi. 

     ─ Îmi e cam frică, îi şoptesc.

     ─ Nu trebuie, iubire, n-are de ce să-ţi fie. Suntem împreună...

     Noaptea e neagră ca smoala. Şi, aş adăuga, oarecum îmbujorată de revelaţie, ca ochii lui. Nicio stea, cât de mică, nu spintecă pe niciunde cerul. Nori groşi îşi torc fuiorul deasupra lumii. Într-un câş, luna, pe trei sferturi mâncată de vârcolaci, suspină în caierul norilor care, cel puţin mie aşa îmi par, se lasă tot mai jos, tot mai aproape de mare. Am senzaţia, tot uitându-mă la luna sucălită de întuneric, că din pălăria ei, ca de floarea soarelui, cineva a smuls întâi petalele, apoi a ciopărţit, umblând după seminţe, şi zâmbetul galben. E hâdă şi mă cutremur şi mai mult. Luciul apei induce, ca o fâşie de geam, în faţă o dâră de lumină. Slabă. Vâslele lovesc uşor, ca într-o zbatere de aripă, marea. Câte un val mai ştiurlumbatic loveşte burta bărcii şi mă trec, când îl aud şi îl văd, toţii fiorii.

     Mă uit, ca să prind putere, la Cristi. Mai mult îl simt, decât îl văd în întunericul nopţii. Îi ştiu braţele vânjoase încolăcite în jurul gâtului meu, îi ştiu ochii răzvrătiţi de lumină, îi ştiu inima care bubuie lângă a mea şi, într-un mod nedefinit, mă liniştesc. Doar o clipă. Ne depărtăm, cu fiecare bătaie de vâslă, de ţărm şi inima mi se face tot mai mică. Mi se strânge, ghem, şi se duce în stomac. O pierd, în tenebre, cu fiecare lopată care loveşte apa, cu fiecare val care buşeşte barca.

     Moş Popov ne povesteşte despre mare, despre Vamă, despre soţia lui, încercând să surpe zbuciumul care mă gâtuie. Vocea lui loveşte uşor, precum vâsla, apa. Pleosc, pleosc... Sunt decât el şi Maşa, nevasta, de mai bine de 40 de ani. Până la urmă, făcând un calcul simplu, moş Popov nu e chiar atât de bătrân pe cât îl arată barba, deasă şi albă ca un caier de lână. N-au avut niciodată copii. Nici nu le-au simţit lipsa. S-au completat unul pe altul toată viaţa. Dar acum, spre bătrâneţe, parcă era bun un fecior sau o fată la casa omului, ca să aducă bătrânilor, măcar din când în când, o cană cu apă.

     Lumini şi umbre joacă nefiresc pe întinsoarea mării. Ca şi cum natura pregăteşte, dintr-un motiv ştiut doar de ea, un joc de artificii. Mă ia, de frică, ba cu friguri, ba cu călduri. Parcă nici aerul nu-mi mai ajunge cum trebuie în piept. Tremur şi, bărbatul de lângă mine mă ţine strâns, strâns de tot, în braţe, ca să-mi îndepărteze tremurul, şi-mi şopteşte din când în când că totul va fi bine. Vreau să cred că va fi aşa, că are dreptate, dar afurisita de intuiţie mă scarmănă temeinic prin părţile esenţiale. În depărtare, luceşte bezmetic o fâşie de apă. Ca şi cum în acel loc marea a scos la suprafaţă o comoară de nestemate. Mi se năzare că este, mai degrabă, vreo spinare de rechin fioros şi mă tem să nu vină spre noi şi să ne atace. Cum imaginaţia îmi e bogată, şi văd cu ochii minţii cum barca se răstoarnă, noi cădem, ne înecăm, murim de tineri. Doamne, dacă aşa ne e scris, măcar, înainte de a deveni hrană pentru peşti, să apuc să-i spun lui Cristi că nu se înşală. Că îl iubesc şi eu, la fel de mult cum mă iubeşte el. Că, mi-ar fi plăcut, dacă nu mă chinuia destinul, să fim împreună. Întorc capul, gata să strig adevărul din mine. Dar mă zgâlţâie spaima şi nu pot să-mi alung, cu toate încredinţările lui că va fi bine, nodul din gât. Dar poate că are dreptate. Ce se poate întâmpla, dacă te plimbi cu barca într-o noapte de vară? Chiar aşa, morocănoasă cum e cea de faţă... Ce poate să fie rău în asta? Cum zice şi el, e doar o plimbare.

     Descopăr că am nişte spaime destul de mari în viaţă. Nici nu ştiu dacă de foc îmi e mai teamă sau de apă. Ori poate de sânge. Şi-mi mai e frică, pentru că nu reuşesc s-o înţeleg, de povestea cu Mihai Viteazul şi Şerban Văcărescu. A, şi de furtună mă tem. Şi de gândaci. Şi de şobolani. Am multe spaime care mă bântuie, în viaţă. Poate că ar trebui să mă relaxez. Poate că ar trebui să nu mă mai gândesc la nimic. Poate că ar fi bine să mă bucur de noaptea asta. Să mă înfrupt din ea, ca din peştele lui moş Popov, preparat modernist, cum zice Cristi, dar gustos.

     Poate ar trebui să mă las în voia simţurilor şi să nu mai ştiu de nimic. Odată să nu mai fiu atât de raţională şi tipicară în tot! Noi, amândoi, în plină noapte, pe mare. Într-o lotcă mică, de pescar, care ne poartă ca-n vis, spre niciunde. Parcă nu mai suntem decât noi pe tot pământul. Şi marea zguduită de nemulţumiri tainice. Şi cerul coclit şi plin de amărăciune. Şi orizontul pierdut molatic în noapte. Şi cele mai frumoase şoapte de iubire pe care le-a auzit vreodată lumea. Sunt convinsă că niciunei femei nu i s-au mai susurat aşa, la ureche, atâtea vorbe dulci. Singuri în lume. Singuri în noapte. Singuri sub cerul răstignit de întuneric. Poate că ar trebui să oprim clipa asta. Poate ar fi bine să scrijelim într-un fel, undeva, secunda. Poate e momentul să învăţ să mă descătuşez de toate spaimele şi de toată luciditatea din mine. Poate că a venit clipa să comit, aşa cum fac toţi oamenii din lume, o nebunie. Alta. Mai multe. Un întreg lanţ. Simt lângă mine căldura respiraţiei lui, căldura mâinilor lui, căldura ochilor lui, căldura întregului trup. Cum poate să emane prin fiecare por atâta căldură, când noaptea asta e atât de rece şi de pustie? Parcă e o torţă care mă încălzeşte şi mă luminează deopotrivă. Până în cele mai tainice ascunzişuri. E farul din bezna conştiinţei şi durerii mele. Când cad, când nu pot sau nu vreau să mă ridic, când cred că sunt la capătul puterilor, sclipeşte noptatic lângă mine şi-mi arată calea. Cea mai bună. Nu ştiu dacă cea mai dreaptă. Dar sigur cea mai bună pentru mine. Pentru noi. Mă gândesc că, dacă s-ar întâmpla să mor în clipa asta, ca o proastă, căci ăsta nu e moment de murit, cu căldura care-i irumpe din întreg corpul m-ar readuce la viaţă. M-ar trezi doar ţinându-mă în braţe.

     Îmi şopteşte de clipe bune cuvinte neasemuite. Mai frumoase ca orice poveste. Ca floarea de crin, iubirea. Marea, cerul, nesfârşitul, orizontul, noi. Pentru totdeauna împreună. Ca şi cum toate astea se grăbesc să ne împreune. Să ne cunune. Iar şi iar, de milioane de ori, de câte ori e nevoie, ca să nu ne mai despărţim niciodată. Dar asta cu valoare de unicat. Îmi spune, cu focul buzelor lipite de gâtul meu, că sunt frumoasă. Foarte frumoasă. Frumoasă foc. Cea mai frumoasă. Cum să nu înnebuneşti şi să nu constaţi că nu mai e cale de scăpare? Că niciun medic şi niciun tratament nu te mai vindecă? Mă topesc fără putinţă de împotrivire. Nu disting bine şoaptele lui, pe de o parte pentru că marea îşi fâlfâie cu rigurozitate mătasea ca sticla de bere, pe de alta pentru că în mine bubuie, fără încetare, în ciuda la tot şi la toate, mii de tunuri, mii de spaime. Ştiu doar, mai presus de orice, că şoapta lui e caldă, foarte caldă, atât de caldă că nici măcar nu mai contează ce spune, la fel cum îi e şi trupul lipit de al meu, ca un cântec de leagăn, ca un poem de dragoste, şi toată căldura asta îmi mângâie şi-mi pansează într-un chip neasemuit sufletul. Îi simt braţele zvâcnind de căldura sângelui, ca mobilul lăsat pe vibraţii când eşti în şedinţă. Buzele-i fierbinţi îmi adulmecă într-un sărut ceafa şi mă prinde dorinţa să-i simt cu toate papilele gustul de bărbat chipeş şi fermecător, bronzat sculptural de soarele prieten.

     Da, toate îi sunt prietene, toate sunt ale lui, şi marea, şi soarele, şi noaptea magnifică dintr-o dată. Eu nu am nimic. El are totul. Şi vântul care zburătăceşte discret, în pantofi sport, ca să nu facă zgomot, prin beznă, e tot al lui. Ale lui şi stelele furate în noaptea asta de pe boltă de străşnicia norilor şi aruncate aiurea, pe fundul mării. Şi toate florile din lume sunt, deşi el nu ştie, tot ale lui. Şi speranţa, şi nebunia, şi bucuria, şi eternitatea tot ale lui sunt. Şi toţi prietenii în mijlocul cărora m-a adus. Toată lumea e, într-un mod definitiv şi irevocabil, a lui. A vrut, într-un mod special, s-o împartă cu mine. Sunt părtaşa lui la nebunie şi speranţă. Sunt coproprietară peste lume cu el. Prin voia lui... Aşa a vrut el. Fără el, nu aveam nici azi, nici altă dată, nimic. Până acum am trăit degeaba. S-au furişat, şterşi şi insignifianţi, pe lângă mine, anii. Iar eu, neştiutoare şi naivă, i-am lăsat pe toţi să treacă. Să se ducă. Nu am atins nimic. Nu am oprit nimic. Nu am imortalizat în sufletul meu nicio clipă. Nu aveam pe care... N-am avut niciuna ca asta de acum. Ca toate cele trăite şi petrecute cu el. Aş zice, ca un realizator de televiziune care vrea să-şi ţină audienţa cu sufletul la gură, că în cazul meu s-a produs o lovitură de teatru. O răsturnare de situaţie. Până când? Aş vrea, dacă ar fi să fie răspunsul la mine, să fie pentru totdeauna. Pocneşte în pieptul meu, ca porumbul scurmat de mătase şi aruncat pe jăratic la copt, inima. Cred că se aude sfârâitul până la ţărmul lăsat în urmă, unde cortiştii obişnuiţi Vămii stau de veghe. Şi, pesemne, miroase tot până acolo şi a încins. S-a ars prea mult, s-a ars de tot, s-a ars boabă cu boabă. Nu pot să trag porumbul de pe foc, nu pot nici să sting focul. Nu vreau. În clipa asta, îmi doresc doar să ard la intensitate maximă. Aşa cum nu am mai ars. La naiba cu principii, cu rigurozitate, cu idei.

     Am crezut tot timpul cât am fost măritată cu Dan – nu ştiu de ce vorbesc aşa, încă mai sunt, căci căsătoria aceea, deşi s-a pornit tăvălugul, încă nu s-a desfăcut – că îl iubesc. Că vreau să păstrez ce aveam. Că aşa trebuie să trăiască nişte oameni. Ca noi... Că rutina face parte din viaţă. Că strigătele şi loviturile şi nedreptăţile sunt tot ale ei. Dar n-am simţit niciodată, ca acum, roiuri de libelule agăţându-mi-se temeinic şi zdravăn în păr. Încâlcindu-mi-l. Răvăşindu-mi-l. Încurcându-mi-l. Zburătăcesc verzi şi vioaie bâzdâgăniile astea, că nu pot, chiar dacă aş încerca, să le otâncesc zborul. Este, desigur, vorbind despre părul meu, doar un fel de a spune, căci practic, după câinoşenia accidentului cumplit pe care l-am trăit, nu mai are în ce să se încurce nicio libelulă.

     Mi se strânge, ca de crampe, stomacul. Şi un fluture alb, alb dansează halucinant în mine. Simt până în adâncuri un sfredel nemilos. Ştiu, fără să mă întorc şi să fac cercetări, că sunt ochii lui. Numai ei pot să mă sfredelească astfel în fiecare secundă, ca şi cum ar vrea să nu le scape nimic din gândurile, din visurile, din năzuinţele mele. Cred că vede şi el fluturele ăsta alb despre care ziceam. Îi simt ochii cum rămân agăţaţi, aşa negri şi iscoditori cum sunt, de corpul meu. Ochi negri în noapte neagră. Cum pot să fie aşa de strălucitori, dacă sunt atât de noptatici? Din ce-şi trag lumina aia pătrunzătoare? Din izvoarele tainice ale beznei? Din neantul bizar al tărâmului lui Hades? Buzele-i, lebede maiestuoase, frâng în cupa suspinelor, tainic, o dorinţă. Dinţii-i, ca un colier de mărgele, tremură a muşcătură pe gâtul meu. Degetele-i freamătă ca valul care, tot mai des, pocneşte lotca lui moş Popov. Ba într-o parte, ba într-alta. Îi simt inima ca pe un potir de argint, ca pe un nufăr alb, care stă să explodeze în floare. Curată. Neatinsă de perfidie. Şi în timp ce gura lui mă mestecă discret de la un cap la altul, continuă să-mi spună cele mai frumoase şoapte de dragoste. Nu ştiu cum face de reuşeşte două lucruri dintr-o dată. Atât de discret îmi şopteşte vorbele astea de dor, că moş Popov, în capul celălalt al bărcii, prins cu poveştile sale de pescar, nici nu aude. Nici valurile nu aud. Nu reuşesc să surprindă taina nemărginită dintre noi. Decât el şi eu ştim ce-mi spune. Mai mult decât urechile mele gâdilate de şoaptele lui, ştiu cele două trupuri lipite unul de altul. Ele vibrează cel mai mult la lentoarea cuvântului rostit ca o predică într-o catedrală.

     Miroase a mare şi miroase a el. Nimic şi nimeni în lume nu miroase ca marea şi ca el. Oare toate astea sunt ireale? Un gând îmi răspunde, printr-o lovitură fulgerătoare în moalele capului: cred că nu e real nimic din ce se întâmplă aici. Probabil am adormit şi visez. Sunt undeva, într-o lume paralelă. Nu poate să fie viaţa aşa de frumoasă. Bântui iar, pesemne, ca şi în alte nopţi, prin alte tărâmuri. Departe de imaginaţia umană. Doar că nu apare Mihai Viteazul.

     Un băţ de chibrit scrâşneşte buimac în noapte. Moş Popov îşi aprinde tăcut o ţigară, privind mai degrabă spre mare, decât spre noi. Parcă cu îngrijorare. Fumul ei ne învăluie nervos pe amândoi. O mişcare. Tresar şi privesc către Cristi. Îşi desprinde braţele din jurul meu şi-mi şopteşte încet, de ghicesc mai degrabă decât aud:

     ─ Să stai aci, cuminte. Şi să nu-ţi fie teamă.

     ─ Cum adică? Şi tu?

     ─ Eu o să mă scufund un pic în apa asta rece. Că nu mai pot... Vreau să fac o baie, să înot, să mă răcoresc. Să nu-ţi fie teamă. Sunt chiar aici, lângă tine, lângă barcă. 

     Îşi aruncă hainele la picioarele mele şi sare în apă înainte să-l opresc. Se aude doar un pleoscăit şi, în afară de nişte cercuri bezmetice, nu se mai vede nimic. Aproape că ţâşnesc şi eu în picioare, gata să răstorn lotca. Nu-l văd. Nu se distinge nimic. Un strigăt îmi îngheaţă, ca de Crivăţ, pe buze. Doamne, să nu păţească ceva... Cum să te arunci în mijlocul mării, în halul ăsta? Hai, la mal, aproape de salvamari, e altceva. Dar aici, în larg, cum să faci aşa o nebunie?

     Moş Popov mă linişteşte, spunându-mi că e un foarte bun înotător şi să nu-mi fac griji. Nu mai pot eu că e el as al înotului! Poate să fie şi Tarzan. Şi Michael Phelbes poate să fie... N-are decât... Dar nu se aruncă în mare ca nebunul. Aşa ceva nu se face... Am să-i trag o mamă de bătaie când ajungem la maşină, de să o ţină minte. Cu papucul am să-i trag... Mă îmbolnăveşte de inimă. Fac junghi la lingurică. Mi-a spus că făcea prostii când era mic, dar acum s-ar zice că e un om responsabil, de ce se poartă ca un nebun? Ca un bezmetic? Ca un descreierat? Îşi iţeşte, după clipe lungi, ca nişte veacuri, capul chiar lângă marginea bărcii. Se prinde cu mâna de ea şi se scutură de apă, ca o gâscă udă.

     ─ E bună marea, rosteşte. Să nu-ţi faci griji.

     Şi-mi dispare, ca argintul viu, din nou! N-apuc să pun punctul pe nici un i, n-apuc să rostesc o vorbuliţă, n-apuc să-l prind de urechi, ca pe un puşti obraznic, ce se află.

     Auzi, să nu-mi fac griji... Nu e deloc cuminte. Se joacă, asta face, cu nervii mei. Ştie că-mi e teamă şi o face special. De ce nu mai iese odată? De ce stă atâta în apa asta adâncă de zeci de metri? De ce îmi face asta? De ce se joacă pe întunericul ăsta? De-a ce se joacă, de fapt? Acum e vreme de scufundări în inima mării? Dacă i se pune vreun cârcel? Dacă oboseşte? Dacă vine vreo bâzdâganie prin apele astea şi mi-l prinde de picioare? Dacă nu mai găseşte barca, pe întunericeala asta? Dacă... Nu mai pot. Mă sugrumă, ca un călău nemilos, o mie de gânduri. Unul mai fioros ca altul.

     Simt că paralizez de spaimă. Simt că nu-mi mai bate, ca la toţi oamenii, inima în piept. Cred că am nevoie de resuscitare. Îmi vine să strig, de să se audă până în oraşul nostru: să vină salvarea! Cred că nici sângele nu-mi mai pulsează în vene. O să mor de atâta spaimă. Dar contez eu acum? Are importanţă ce mă chinuieşte pe mine? El să vină mai repede. Să se urce degrabă în barca asta afurisită. Că ne-a pus dracu’ să ne avântăm ca Magelan pe marea asta înspumată... Oamenii normali nu fac de astea, cu siguranţă. Nici eu, până să-l cunosc pe derbedeul ăsta, nu mă lansam în prostii de acest gen. Nu-mi amintesc să fi fost măcar o singură dată atât de nechibzuită.

     Clipele se gâtuie una pe alta şi toate pe mine. Şi el se zbânţuie pe fundul mării, căutând chihlimbare de gând... Numai de-ar răsări odată dintre valurile astea... Pacea mea va veni odată cu el. Nu, dar pe obraznicul ăsta încrezut şi plin de el tot îl voi pune la respect. Altminteri nu se poate. Trebuie să-i bage cineva minţile în cap. Şi mai zice că e ditamai poliţistul... Inspector principal... Căpitan... Păi un căpitan are nişte oameni în subordine... Ăia depind de ce spune şi ce face el. Ce exemplu le dă el ăstora, dacă se poartă ca un copil de zece ani? Ce-o să mă fac cu el? Copil rebel, nonconformist, nebunatic şi neascultător...

     Uite cum trec secundele, dacă n-or fi fiind ore, ca orele alea lungi, nesfârşite, căci nu mai am măsura timpului, simţul clipei, şi el tot nu iese. Of... Ce vrea să demonstreze? Că e mare şmecher al mării? Că îl ţine? Că poate? Că vrea? Că se descurcă? Şi cui? Mie?! E un prost. E cel mai mare prost.

     În viaţa mea n-am fost mai înfricoşată. Deşi în permanenţă, de când mă ştiu, am avut milioane de temeri şi de spaime...

     Nu e niciun fulger pe luciul apei, niciun bubuit de tunet în văzduh, dar, dintr-o dată, marea se înfurie. Se umflă ca laptele ce dă în clocot, când e focul prea mare. Talazurile buşesc şi mai tare barca. Tot mai tare... Din puiandru neştiutor, vântul devine lup sticlos şi muşcă din noi, gata să ne răstoarne.

     Îmi fac ochii lupă, mă uit disperată în toate părţile, caut cu disperare. Şi Cristi nu se iveşte nicăieri. Nu mai pot. În toţi rărunchii mei e rană de cuţit, de acid sulfuric, de vâlvătaie nemiloasă de foc. Toate la un loc şi multe altele. Mă ustură, mă arde, mă copleşeşte. Ţip, ca sfâşiată de fiarele pădurii. Ecoul preia numele lui şi-l duce peste toate mările lumii. Disproporţionat, se frânge de dig şi de valuri şi se întoarce sfârtecat la mine. Şi strig iar. Cât mă ţin plămânii. Şi mă ţin... Şi iar. Şi încă odată. Vântul îmi spulberă vocea şi-şi urlă ariile proprii peste strigătul meu. Şfichiuieşte nemilos peste glasul stins de apa sărată a mării. Mi s-a spart, în milioane de cioburi, sufletul. Pe obrajii biciuiţi de valuri curg, ca de la izvor, lacrimi. Puhoi. Şi nu ştiu care sapă mai tare, mai adânc în obraz: marea sau lacrima? Şi care o fi fiind mai sărată?

     Doamne, unde e băiatul ăsta? Unde? Cine să-l ajute? Eu nu ştiu să înot, că aşa de proastă sunt. Nici carnet de conducere nu am. Că am stat la mâna bărbatului, ca ultima dintre femei. Zilele astea mă tot gândeam să fac şcoala de şoferi, dar acum la ce-mi mai trebuie? Dacă aş fi ştiut să înot, îl scoteam în dinţi din apă. Aşa, cum să mă arunc după el? Păţim ca Romeo şi Julieta... Dar moş Popov e pescar, bănuiesc că ştie să înoate, de ce nu sare după el, de ce nu mi-l aduce din adâncuri? Să vină scafandrii! Să vină oricine! Unde e Dumnezeu? De ce nu-l scoate mai repede din marea asta dezlănţuită? De ce nu face o minune? Cât timp a trecut? Urlu ca stihiile răzvrătite. Şi e atât de întuneric. Şi valurile m-au udat până dincolo de piele, până în tenebre. Şi el nu mai... 

     Un zvâcnet într-o parte. În sfârşit... Iţeşte capul dintre valuri şi trage aer în piept, ca disperatul. Aruncă braţele în vântul turbat şi striveşte între palme lemnul cetluit al bărcii. Sar să-l prind, să-l ajut, să-l ridic, să-l iau în braţe. Se descurcă singur. Pe mine mă izbeşte valul în plex, peste faţă, în gât şi mă aruncă în barcă. Mă fac ghem în partea din spate şi întind ca un cerşetor flămând ambele mâini. Toate umbrele de pe sufletul meu, din cer, din valuri au dispărut. Parcă m-a lovit lumina. Parcă s-a aprins în mine luna. Parcă luceafărul se anină în ochii mei. Respir cu nesaţ şi cu patimă, ca trezită din comă pentru a doua oară. El se aşează lângă mine, împroşcând mii de stropi furaţi din adâncul mării peste stropii mei de suprafaţă. Îl prind cu ambele braţe şi mi-l sărut pe amândoi obrajii, şi pe ochi, şi pe gură, cu disperare, cu fericire, cu nebunie. Nu mai contează nimic. Decât că e viu, că e întreg, că e lângă mine. Mă ia pe genunchi şi mă încercuieşte, ca pe butoi, cu braţele. Ştiu că i-am lipsit, că mă vrea, că mă protejează împotriva nebuniei din jur.

     Barca se curbează, se îndoaie, se mişcă. Pare doar o coajă de nucă în calea urgiei. Moş Popov o cârmeşte dibaci chiar pe coama valului. Şi marea se zdruncină din nou, ca apucată de streche. Şi vântul ne păleşte peste feţele ude leoarcă. Mă ustură pielea de atâta biciuit. De parcă nu valurile mă izbesc cu atâta furie, ci biciul de mătase dirijat de o mână feroce. Simt şi ficatul din mine sărat de la mare. Vântul umflă pe moş Popov cămaşa, ca pe un balon, şi mie îmi zboară ca nebunul şapca de pe cap. Fac un gest necugetat să o prind, să nu o las pradă valurilor, dar Cristi îmi face semn s-o las. E doar o şapcă.

     Barca îşi face greu cărare printre talazuri. Pare că marea se despică în mai multe bucăţi, cu fiecare val, cu fiecare lovitură şi vrea să ne înghită. Şi ţărmul e aşa departe... Nu se vede. Nu-l intuiesc. Nu ştiu dacă mai ajungem. Dar acum sunt mai liniştită. Nu mai sunt singură. Să se întâmple ce trebuie să se întâmple. Sunt fatalistă, ştiu. Dar sunt şi ghinionistă. Îmi e scris să nu ajung, dintr-un motiv sau altul, la suprema fericire. Când trebuia să fiu fericită cu Şerban, a venit Dofică şi a lovit mişeleşte cu stiletul. De atât de multe ori, încât sângele a bufnit Dunăre dezmăţată din toate părţile. Când, poate s-ar fi rezolvat lucrurile cu Cristi, când poate am fi reuşit să depăşim toate barierele care se ridică între noi, iată-ne prinşi în mijlocul mării, într-o capcană întinsă feroce de natură. Cine ştie, poate şi cu Dan, dacă m-ar fi iubit un pic, dacă ar fi considerat că merit să ocup un loc în viaţa lui, dacă nu m-ar fi tratat ca pe cel mai din urmă gunoi din lume, aş fi putut să fiu fericită. N-am cerut atât de multe. De la nimeni. Am vrut doar să contez, să... Ei... Ce mai contează? Asta e...

     În văzduh şi-n apă hauie, ca iarna în Bărăgan, viforniţa. Aşa cum stăm îmbrăţişaţi, nu părem două persoane, ci una singură. Un tot... O mogâldeaţă...

     Moş Popov loveşte apa cu furie, dar viclean, căci, împotriva tuturor stihiilor dezlănţuite, la un moment dat lotca muşcă haotic ţărmul. Nici nu mai credeam în aşa ceva. Asta înseamnă că iar n-am păstrat proporţiile, nu am fost chiar în mijlocul Mării Negre, cum am crezut, ci undeva, la câteva sute de metri depărtare de faleză. Când nisipul zvâcneşte sub barcă, ne prăbuşim în mijlocul ei, ca nişte baloturi de zdrenţe. Mă lovesc la cap, îmi clănţănesc dinţii în gură, mă dor oasele de la buşitură, mi se pune un junghi între coaste. Îmi vine să plâng şi pe cuvânt că nu ştiu dacă de durere sau de fericire. Când barca e înfiptă definitiv în mal, Cristi sare pe nisipul fleşcăit şi mă ridică şi pe mine pe deasupra bărcii. Ne prăbuşim apoi îmbrăţişaţi în nisip câţiva paşi mai încolo. Pe mine mă zgâlţâie tusea, pe el îl ustură ochii. Vântul se zburleşte ca Zdreanţă la găini şi lipeşte pe trupuri tricourile albite de sarea din fundul mării.

     ─ Eşti teafără? – mă întreabă, privindu-mă din cap până-n picioare. Te-ai lovit rău?

     ─ Sunt bine. Doar că-mi vine al naibii să plâng...

     ─ Dacă îţi face bine, plângi, iubirea mea... Plângi la pieptul meu... Pui mic… Fată dragă… Hai, c-o făcurăm şi pe asta...

     Moş Popov vine la noi şi, neaşteptat, se scuză:

     ─ Îmi pare rău, mă, copii. Nu m-am gândit că face blestemata asta de mare pe nebuna şi în noaptea asta.

     ─ Şi-n noaptea asta? – ne mirăm aproape deopotrivă.

     ─ Da, şi-n noaptea asta. Căci nemernica toată vara s-a-nviforat şi-ncrâncenat nopţile. Ziua e blândă ca o fată mare, numai bună de dus la altar. Nici nu crâcneşte. Nici nu-şi ridică ochii din adâncuri. Dar noaptea se înfurie şi orăcăie ca o vacă la tăiere. Numai la noi, aici, în Vamă, a făcut ghiduşii de astea. La 2 Mai, care e vecină cu noi, nu a făcut pe nebuna. E blândă. Tăcută. Calmă. E ca şi cum s-a supărat pe cineva de aici. Ca şi cum cere suflet de om. Ca şi cum nu e aceeaşi mare. Toţi vamaioţii, veniţi cu corturile pe plajă, ştiu că a fost urgie mai în toate nopţile. Doar ce adorm, săracii, cel dintâi somn, că marea se supără, se zburleşte şi vine peste ei, cu gând să-i măture cu totul. Se retrag prin curţi de gospodari, pe la terase, până se duce nebuna iar în matca ei. Că se duce, când termină cu zambalucii... Pe cât e noaptea de agitată, pe atât e ziua de liniştită. Ce să mai zic? Să mă iertaţi că v-am dus pe marea asta perfidă, deşi ştiam că mai în fiecare nopticică ea se face văpaie de supărare şi răvăşeşte haotic totul. Se uneşte diabolic cu vântul, care vine de niciunde şi zdrumică împreună faleza. În sat nu e nimic din toate astea. Nu se simte. Cu cât eşti mai departe de mare, cu atât nu ştii mai nimic din zbuciumul ei nebun. Mă gândeam că e o noapte frumoasă asta, numai bună pentru doi îndrăgostiţi, care pot să se pupe sub clar de lună şi să-şi facă jurăminte eterne. Dar nimeni n-a ţinut cu mine, cu noi. Lună n-a fost, vântul s-a năpustit ca nebunul, marea s-a învolburat supărată. Da... Cred că aveau dreptate bătrânii de demult. Cere suflet de om. Vrea să i se plătească tributul. E la fel de nemiloasă ca turcul din vechime, când venea vorba de haraci. Şi dacă-l vrea atâta, şi-l va lua. Nu mai acceptă mult timp să fie păcălită şi fentată. Mă şi gândeam dacă nu cumva pe nevasta ăluia care zicea că a îmbrăcat-o în aur n-a luat-o marea la ea, nu că a fugit cu un bărbat. Cred, însă, că nu, căci dacă ar fi fost aşa, s-ar fi liniştit. N-ar mai behăi ca oile rămase fără miei în staul. Hai să mergem acasă, mă oameni buni, să vă facă Maşa un ceai cald şi să vă băgaţi în pat.

     I-auzi! Tribut... Nebunie... Agitată... Viaţă de om... Adică era să dăm, în modul cel mai serios, ortul popii? Lui Popa al meu? Îmi vine, fără temei, să râd ca nebuna.

      ─ Mulţumim, moş Popov – îi spune Cristi, care îşi muşcă limba ca să nu i-o ia afurisita pe dinainte şi să molfăie şi vorbe care nu se cad în atare situaţie - dar căutăm, cum ne tragem sufletul un pic, maşina şi plecăm. 

     ─ Haide, un ceai fierbinte e binevenit! Poate şi o tărie. Başca un pat cald, cu lenjeria primenită mintenaş. E ceea ce vă trebuie.   

     ─ Hai s-o lăsăm aşa cum a picat. Nu mai insista. Ţi-am spus că n-am venit la dumneata decât pentru peştele proaspăt, despre care ştiam că-l găteai mai demult dumnezeeşte. Să fii sănătos. Mai vorbim, poate, în anii viitori. Căci se întâlneşte munte cu munte...

     O jumătate de oră mai târziu eram cuibăriţi în maşină, cu paharele de ceai, cumpărate de la un local, în mână. Eu înfăşurată într-o pătură, singura rătăcită prin portbagaj, cu şapca lui pe cap, a mea – care era tot a lui - ducându-se în valurile mării, chircită de frig şi de emoţii. El căutând, cu meticulozitate de robot o melodie printre CD-urile din maşină. Mă şi enervează, căci i se răceşte ceaiul. Într-un final, se arată mulţumit:

     ─ Hai că am găsit. Jimmy Hendrix şi Keith Richards, ca să nu zicem că n-am venit la Vama Veche. Aşa se cânta pe vremuri pe aici. Acum, după cum ai auzit, răsună, din păcate nestingherită, maneaua. Nu zic că nu mai sunt şi spectacole şi muzici de calitate, că se încearcă remodelarea Vămii Vechi cum era mai demult, că, nu ştiu, poate se şi reuşeşte, dar s-a infiltrat printre astea şi spioana de manea. Hai, ascultă chitarele cum plâng şi gândeşte-te că te îndrăgosteşti iremediabil de mine.   

     ─ Auzi, măi, Mossad, CIA, KGB, SRI şi alte servicii secrete ce-mi mai eşti... De ce-ai lăsat-o să se infiltreze? Pe spioană, zic... Unde ţi-e vigilenţa şi responsabilitatea? Cum aperi tu grâul de neghină? Mai bine bea ceaiul, că se răceşte. Şi ţi-ar prinde de minune să ţi se ducă până la calea sufletului lichidul ăsta cald şi înmiresmat.

     ─ N-ai de unde să ştii ce mi-ar prinde mie acum mai bine. Cel mai bine... Sau poate ştii. Că eşti fată deşteaptă. Te-ai mai încălzit? Ţi-e mai bine? Ai văzut cum te bag în belele? Un singur copac dacă este pe drumul de la Ploieşti la Bucureşti, să zicem, şi hop, eu în ăla intru cu maşina! Cu tine lângă mine. Dacă îmi spunea unul că înghiţim apă în noaptea asta precum caii de trap, ziceam să se împuşte. Cum, de unde? N-aş fi crezut în veci că ne intră apa la bord... Îţi dai seama, avem ce povesti peste ani nepoţilor...

     ─ Până la nepoţi, mai bine povesteşte-mi tu mie cât mai stăm aci. Şi poate bei şi ceaiul. Că parcă văd că te bag pe paracetamol, când ajungem la hotel.

     Se răsfaţă ca un copil:

     ─ Da, mamiţica, sunt cuminte... Sunt cuminţel. Beau tot ceaiul... Şi tot lăpticul. Că sunt mititel. Să nu mă baţi, mami! Şi la urmă, după ce beau ceaiul, trebuie să mă premiezi cu nişte pupici, pentru că sunt aşa o dulceaţă de băiat... Deşi, în loc de ceai, era poate mai propice o vodcă sau un coniac. Ai nişte ochi superbi.

     ─ Tu poţi să fii serios vreodată?

     ─ De ce ţi se pare că sunt neserios, dacă îţi spun că ai ochi minunaţi? Aşa aprinsă cum eşti la faţă, după toate emoţiile prin care ai trecut lângă mine, ai ochii mai verzi ca marea aia zbânţuită. O pui într-o devastatoare postură de loc doi. O umileşti, îi dai clasă. Sunt magnifici ochii tăi. De când i-am văzut prima oară, nu încetez să mă minunez cum de are cineva aşa ochi. Sunt ireali. Sunt prea verzi. Nu suferă comparaţie cu nimic. Doar te uiţi în ei şi te-ai rătăcit. Ţi-am mai spus, de fapt - şi dacă nu ţi-o repet în fiecare clipă, ameţit cum sunt, te rog să mă ierţi - că ai cei mai frumoşi ochi din lume. Eşti, în întregime, pe deplin, cea mai frumoasă femeie din lume. Şi am, pe lângă această certitudine, şi pe aceea că eşti cu totul a mea. Când te vei dezghioca întru totul, nu am nici cea mai mică îndoială că vom fi cei mai fericiţi oameni din toate timpurile. Şi mulţi ne vor invidia...

     ─ Of, ce mă mai abureşti... Vrei să-ţi dau pătura?

     ─ Nu, ţine-o tu. Eu am vână de bărbat în mine, nu sunt aşa sensibil ca tine. Tu chiar îţi faci griji pentru mine. Îţi pasă. Dar te rog să stai liniştită, că nu mă ofilesc eu dintr-atâta... Când plecăm către Mamaia, mai cumpărăm seminţe şi vin, pe care să le mâncăm şi să le bem în cameră la hotel, când ajungem. Ca şi cum am fi făcut astea chiar aici, la Vama Veche. La kilometrul zero al libertăţii totale...

     ─ Să ştii, deşi ce-ţi spun nu are legătură directă cu ce ziceai tu, că m-ai speriat cu scufundările tale. Te cam joci cu apa asta. Cum să te arunci în valuri, în crucea nopţii şi să nu mai apari? Asta e glumă? Aşa se face? Eram hotărâtă să-ţi trag o mare bătaie, pentru bătaia de inimă pe care mi-ai dat-o. Norocul tău că s-a pornit dezmăţul, căci altminteri nu te mai scăpa din mâna mea nici Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, James Bond ce-mi eşti... Băiat rău...

     ─ Pe cuvânt de poliţist că n-am vrut să te îngrijorez. Dar dacă sunt scufundări, dacă aşa le zice, nu-i normal că trebuie să stai o vreme în apă, scufundat? Să te contopeşti cu apa ca într-un ritual, s-o simţi, să complotezi cu ea, s-o respiri, să-ţi ţii răsuflarea şi să numeri secundele, să...

     ─ Nu, e normal şi necesar doar să stai lângă mine. Nu să mă faci să mă dau de ceasul morţii, gândindu-mă că ţi se pun cârceii la picioare acolo, pe fundul mării şi nu mai ieşi la suprafaţă. Că te aleargă rechinii şi te prind de pantaloni. Că ţi se face rău. Că nu mai poţi să înoţi. Că se poate întâmpla ceva, orice, şi mi te pierd...

     ─ Of, scumpete dragă... Dacă nu mă omori tu pe mine... Pe bune, eu nu de moarte bună mă prăpădesc. Numai tu mă omori cu totul, în fiecare moment. Îmi pare rău că ţi-ai făcut griji. Deşi să ştii - nu pot să neg – îmi pare şi bine, m-am simţit chiar foarte bine când te-am văzut îngrijorată. A fost o declaraţie mirifică de dragoste. Mai presus de orice cuvinte. Egoul meu a fost foarte gâdilat şi satisfăcut. O femeie ca tine să-şi facă probleme pentru unul ca mine...

     ─ Cum o femeie ca mine şi cum un bărbat ca tine? Nu mă mai cocoţa aşa pe soclu, că s-ar putea să mi-o iau în cap. Şi pe tine nu te mai subestima atâta, că nu meriţi asta. Eşti un tip pe cinste, un om deosebit. Chiar dacă nu ţi-o spun în fiecare clipă, pentru că sunt eu mai închistată, trebuie să ştii că eşti aşa... Orice femeie ar vrea să fie cu tine. Să fii al ei. Am văzut cum te privesc toate când treci pe lângă ele. Ca la Sfintele Moaşte se uită la tine. Şi apoi, nu am convenit că noi doi suntem la fel, că suntem una? Să nu te mai aud!

     ─ Păi, dintr-un anumit punct de vedere, nu prea suntem una. Un tot. Suntem doi... Eu şi tu. Deşi suntem un bărbat şi o femeie care sunt jumătăţile aceluiaşi întreg şi amândoi aşteptăm cu nerăbdare să devenim un singur întreg. Un întreg perfect... Uite, ca să fiu corect de-a binelea, nu aveam niciun gând să fac o baie rece, să mă arunc în mare în noaptea asta, ca nebunul... Tocmai pentru că te simţeam cum tremuri speriată, ca o frunză chinuită de vânt, şi nu voiam să te las singurică. În alte conjuncturi, da, e adevărat, m-am scăldat de multe ori în larg. Am înotat de multe ori în miezul înspumat al mării. M-am luat la întrecere cu alţi nebuni ca mine sau cu bărcile pescăreşti. Am făcut, dar pe bune, nu ca acum, şi scufundări serioase. Am luat şi lecţii în sensul ăsta, adică m-am scufundat profesionist, nu aşa... Şi pot să-ţi spun că e o experienţă fantastică să descoperi marea în cele mai tainice profunzimi ale ei. Poate că anul viitor o să faci şi tu asta. O să te învăţ să înoţi, să te scufunzi, să te bucuri de apă. Nu e aşa greu. Apa e sărată şi te ţine la suprafaţă. În noaptea asta, însă, chiar nu aveam de gând să mă desprind de lângă tine. Numai când te vedeam atât de speriată, îmi juram în barbă ca Baiazid că nu pot să permit să te mai sperie şi altceva. Voiam să-ţi dau din forţa şi tăria mea. Voiam să nu-ţi mai fie frică. Voiam să înţelegi că, dacă eşti cu mine, nimic nu te poate atinge. Dar ne-am cufundat, fără să vrem - însă să fie clar, este tot mai inevitabil un astfel de lucru – în dulceaţa iubirii şi am uitat de noi şi de tot. Eram pe aceeaşi lungime de undă. Ştiu că şi tu simţeai la fel. Mi-am impus să fiu mai tare decât toate simţurile nebune care mă chinuiau. Sunt om de cuvânt, nu paiaţă. Şi nu fac, deşi traversez iadul, nimic împotriva voinţei tale. Ştiu că, la un moment dat, vei dori tu să fii pe deplin a mea. Sunt convins mai mult decât că mă cheamă Popa că asta va merita fiecare secundă de aşteptare, fiecare moment de chin. Dar mă înnebuneşti, iubito, mă omori cu zile în fiecare clipă. Mă faci să te doresc ca un disperat, să ţipe tot trupul meu după tine, să vreau să te am oriunde şi în orice conjunctură. Mă faci mai nebun decât toţi nebunii de la Spitalul 9. Mă aduci în stare să-mi pierd, ca şi cum nu l-aş fi avut niciodată, uzul raţiunii. Mă faci din om neom. Când moş Popov a aprins chibritul acela, am realizat mai clar ca niciodată ce se întâmplă. Mi-a căzut masca. Şi am ştiut că, dacă nu luam urgent contact cu apa rece, ca să frâng visul, săream pe tine, de faţă cu moş Popov şi nu îmi mai scăpai nici cu armata salvării. Aşa că... Ce să-ţi mai spun?

     ─ Nu-mi mai spune nimic. Să ştii că, deşi uneori faci pe băiatul rău şi mă îmbolnăveşti de tahicardie, deşi, cel mai adesea, eşti foarte necugetat şi la fel de impulsiv, deşi nu te porţi niciodată ca toţi oamenii, deşi şi tu mă omori pe mine, eşti în fond şi la urma urmei, un băiat bun.

     ─ Zici tu? Cât de bun?

     ─ Foarte bun. Cel mai bun...

     ─ Serios? Atât de bun, încât la un moment dat să mă iei pentru totdeauna acasă?

     ─ Ei, bine, chiar într-atât de bun, încât la un moment dat să te iau de bărbat...

     ─ Vezi cum mă omori? Vezi cum mă învârteşti pe degete? Vezi cum te joci cu mine? Hai să te mai pup odată şi, dacă ai terminat ceaiul, să plecăm spre Mamaia. Ţi-ai mai revenit? Dacă mă lasai pe mine să te încălzesc, o făceam mai bine şi mai repede decât pătura aia... Dar tu ai preferat-o pe ea. N-ai avut nevoie de mine.

     ─ Ştii ce vreau să facem când ajungem în Mamaia?

     ─ Nu ştiu, dar îmi spui tu...

     ─ Vreau să mergem pe plajă şi să privim răsăritul. Am stat câteva zile la mare şi n-am apucat să facem asta. Iar mâine seară suntem deja la Ploieşti...

     ─ Ce repede a trecut timpul! Azi e deja sâmbătă şi mâine, da, chiar ne întoarcem acasă. În seara asta mergem într-un club de fiţe...

     ─ M-ai zăpăcit cu clubul... Nu vreau să mergem în niciun club...

     ─ Bine, nu mergem în niciun club. Dar pe cuvânt că mai am o surpriză pentru tine... Acum mi-a venit ideea...

     ─ Altă surpriză? Oare ar trebui să-mi fie teamă?

     ─ Cu mine?! Niciodată! O să fie super, o să vezi...

     ─ Zici tu?

     ─ Zic şi susţin, asta e formula completă, ca să ştii... Şi când te voi întreba data viitoare, să răspunzi corespunzător. Ne-am înţeles? Mai puteam să adaug şi semnez, ca la poliţie, dar nu mai adaug.

     Peste puţin timp, zăceam amândoi pe plaja din faţa hotelului. Nu mai era prea mult până când soarele trebuia să catadicsească să răsară şi am decis că nu mai are rost să ne ducem înainte de asta în cameră. Cumpărase cum a zis, seminţe şi vin. Când mi-a întins paharul m-am mirat:

     ─ Nu pot să cred. Ai cumpărat şi pahare!

     ─ Doar nu era să bem bunătate de vin din pahare de plastic...

     ─ Dar ştii că eu nu beau. Nici acum, în urma accidentului, nici de fel...

     ─ Acum o să bei. Vreau să ciocnim un pahar pentru noi.

     Numai că, există, după câte se pare, o problemă: avem pahare, avem vin, dar nu avem tirbuşon ca să desfacem sticla. E încurcat un pic, apoi îmi spune:

     ─ Trebuie să găsesc eu ceva la maşină. Mă întorc mintenaş. Să nu fugi. A, dacă tot plec, o să iau un nes. Tu vrei un ceai sau o ciocolată caldă?

     ─ Nu, vreau şi eu un nescafe, ca tine.

     ─ I-auzi ce vrea fata mea... Nescafe... Dacă te află nenea doctoru’ de la spital, ăla care-ţi duce grija şi dorul, ce crezi că zice?

     ─ Nu va fi foarte încântat, dar dacă află că beau vin, ce crezi că zice? Mai ales că nu beau de bună voie şi mă obligi tu...

     E rece dimineaţa asta. Ca o şopârlă ascunsă printre stânci. Şi soarele se lasă greu răsărit. Ca o mireasă care îşi ţine alesul pe jar, în faţa altarului. Vine, nu vine... Poate fuge cu altul... Stăm cu ochii sticlă la orizont. Cu telefonul lui Cristi pregătit ca să imortalizăm momentul. Nu cumva să pierdem răsăritul. Zorile mijesc în depărtare timid. Cât o gămălie de bold. Cred că soarele e încă în pijama. Se spală pe dinţi. Am venit noi prea devreme pe ţărm, la întâlnirea cu el. Dar dacă ne-am fi dus în cameră, după o zi atât de plină, am fi adormit fără să mai prindem niciun răsărit. 

     ─ Nu ştii tu de ce mă ia pe mine cu tremurături? – mă întreabă Cristi.

     ─ Ţi-e frig, desigur, că şi mie îmi e.

     ─ Nţţţ... Nu mi-e frig. Dar cu ameţeală ştii de ce mă ia?

     ─ Probabil de la vin...

     ─ Nţţţ... Nu vezi că n-am băut aproape deloc? Dar capul ştii de ce m-o fi durând?

     ─ Cred că te-ai îmbolnăvit. Ai şi febră? Ia să văd... 

     ─ Da, ard tot...

     Îi pun mâna pe frunte şi pe obraji, îngrijorată:

      ─ Şi, totuşi, nu ai temperatură... Ţi se pare ţie. Ce te mai doare?

     ─ Uite, aici, în piept, mă mai doare.

     ─ De la scufundările alea îţi e rău. Nu s-a mai oxigenat cum trebuie creierul. Ştiam eu că nu-i a bună să stai atâta în apă. Mă duc la farmacie să cer ceva. Sau, şi mai bine, poate ar trebui să mergem la un spital în Constanţa. Trebuie să aibă şi ăştia aici urgenţe.

     ─ Nu, stai aicea... Nu-i de farmacie şi nici de spital ce am eu.

     ─ Hai, că mă sperii. Îţi e aşa de rău? Spune-mi ce ai.

     ─ Sunt un om bolnav. Zac de-o boală grea şi nemiloasă. Nu există leac pentru ea...

     ─ Ce s-a întâmplat? Nu înţeleg. Ai fost tot timpul atât de vioi, atât de vesel... Şi acum îmi spui asta. De când te simţi aşa?

     ─ De când te-am cunoscut...

     ─ Nu te mai prosti! Eu vorbesc serios...

     ─ Şi ce, ţi se pare că eu glumesc? Crezi că se poate glumi cu asta? De când te-am cunoscut am căzut la boală grea. Înainte eram sănătos. Nu uşă de biserică, dar sănătos. Pe de-a-ntregul... Acum m-a luat cu frisoane la ramazan, m-a trăznit cu ameţeli în creieri, m-a lovit cu tremurături la lingurică, m-au pocnit furnicăturile pe şira spinării, m-au atacat roiuri de fluturi la capul pieptului, m-a luat cu mâncărimi, vorba cântecului, şi-n călcâie. De atunci, de când te-am cunoscut, mi se trage. Şi ţine cont că eram într-un spital când au început toate astea... Aşa că, mai pot eu să am încredere în astfel de instituţii?

     ─ Offf... Nu pot să te sufăr. Eşti un circar. M-ai şi speriat. Din clipa asta nici să nu mai vorbeşti cu mine. Lasă-mă! M-am supărat. Tu faci mişto de mine. Şi să nu zici să te facă Dumnezeu mişto, că nu te mai face.

     El găseşte cu cale, ca răspuns la tot ce-i spun eu, să mă strângă şi mai tare lângă el, să mă ciupească, să mă pupe peste tot. Ca un disperat.

     Of, cum mai încurcă şi Dumnezeu ăsta lucrurile. Eu mi-am dorit întotdeauna o poveste de dragoste fantastică, ideală, neasemuită. S-o trăiesc nebuneşte şi să simt că mor din iubire. Să nu mai îmi pese de nimic. Să mă pierd demenţial într-o clipă cât toată viaţa. Da, e adevărat, o doream. O aşteptam. O visam. I-am aşternut de multe ori în cale trandafiri să vină. Am strigat-o. Am implorat-o. Am certat-o. Şi n-a venit. M-a durut că nu vine, dar am înţeles. Într-un fel... Într-altul, încă mai speram nebuneşte să vină. Dar nu acum. E cel mai nepotrivit moment pe care îl putea alege Dumnezeu ca să trimită dragostea peste mine. Cred că uneori nu e atent la rugăciunile oamenilor. Am citit undeva că o mamă s-a rugat în sfânta biserică pentru fiica ei, unica ei fiică, să-şi găsească un bărbat bun, cu care să se mărite. În loc să-i trimită Dumnezeu alesul cerut şi dorit fetei, i-a trimis mamei un pretendent, de a înnebunit de-a binelea biata femeie, când l-a descoperit pe ăla pe urmele ei. Căci bărbatul respectiv era îndrăgostit de mamă şi se ţinea scai de ea, pe oriunde îşi plimba asta paşii, de se şi temea că o află soţul ei şi o ia la bătaie nevinovată. Da, le mai încurcă şi Dumnezeu câteodată. Până la urmă, câte să ţină şi El minte? Ar trebui să-şi ia o secretară eficientă, să-l mai lase liber un pic pe Sfântul Petru, că a mai îmbătrânit şi el... Ori o agendă deşteaptă, în care să noteze tot. Ori, de ce nu, un computer de ultimă generaţie. Unul de ăla cu senzori, în care să stocheze toată informaţia pe care o are. Şi are, Slavă Domnului, destulă! Chiar prea multă. Şi cerere multă are... De la vreo şase miliarde şi jumătate de suflete. De aia mai încurcă şi El coada vacii cu ştampila primăriei. Şi, în loc de ce aştepţi să-ţi dea, te pomeneşti, biet muritor, cu altă pricopseală pe capul tău. Uite şi acum, în cazul meu, ce-o fi fost în capul Lui? Cum să-mi trimită taman acum dragostea pe care I-am cerut-o mai demult? N-a avut vreme atunci? Nu m-a auzit? De ce acum? De ce încurcă lucrurile şi pe mine? Căci asta face... Mă derutează total şi aproape ireversibil.

     ─ Sunt o stricată, nu? – l-am întrebat la un moment dat pe Cristi.

     ─ Ce eşti?! O stricată?! Adevărat, cea mai mare stricată eşti...

     ─ Ştiu. Asta îmi spun şi eu. Pe cuvânt că nu ştiu uneori ce e în capul meu...

     ─ Dacă ai fi mai explicită... Stai, stai aşa... Cu cine vrei tu să vorbeşti, acum, fetiţo? Cu popa sau cu poliţistul? Ca să-l chem pe ăla de care ai nevoie.

     ─ Cu poliţistul. Pentru că trebuie să mă ducă la secţie şi să-mi facă dosar penal...

     ─ Pentru ce? Ce-ai făcut? Ce lege ai încălcat? Ce infracţiune ai comis? Cu ce contravenţie te-ai încărcat?

     ─ Dar ştii, poliţistule! Pentru că eşti complice la asta. Ai încurcat-o: intri şi tu la complicitate şi tăinuire de fapte. Te bag şi pe tine în asta. Să ne căpătuim amândoi cu dosar penal, de ce s-o trag numai eu? Sunt aici, pe malul mării, de câteva zile, deşi sunt căsătorită - şi în dimensiunea asta, în care trăim acum noi doi, şi în cealaltă, cum să-i zic, paranormală, trecută, de vis, paralelă – cu un bărbat străin... Unul care nu are nimic de-a face cu numele pe care îl port, cu cununia civilă sau religioasă. Un bărbat pe care nu-l ştiam până nu demult... Un bărbat care a venit nu ştiu de unde şi m-a corupt să fac prostii alături de el. Şi le-am făcut, deşi, cum spuneam, sunt măritată cu altul. Cu alţii... Şi aici, şi în cealaltă dimensiune. Of, ce viaţă încurcată mai am şi eu...

     ─ Păi uite cum facem: sunt dispus, ca să scap de acuzele de complicitate, grele pentru dosarul unui poliţist, să remediem problema şi să te trec, de îndată ce se poate, pe numele meu. Zic să facem cât se poate de curând compromisul ăsta, că eu am de gând să mai rămân în poliţie şi nu vreau să rămân cu imaginea pătată şi onoarea nereperată. Ce zici? Facem târgul?

     ─ Nu ştiu. Mă gândesc că legea e la fel şi pentru poliţişti. Şi dacă sunt complici la o faptă, să plătească şi ei. Nu mă interesează...

     ─ Am impresia că tu cam manipulezi organul... Ştii la ce te bag, dacă mai continui?

     ─ Lasă asta. Mai bine spune-mi: având în vedere faptele, mă duci la poliţie pentru declaraţii? Îmi pui cătuşele?

     ─ Da, mă gândesc că e bine să te leg pentru totdeauna de mine. Fie şi cu cătuşele... Dar ce să scrii în declaraţie, că nu ai făcut nimic? Pe ce temei să-ţi fac dosar penal?

     ─ Nu ştiu, nu mă pricep. Tu ştii mai bine. Abandon familial, poate?... Adulter? Prostituţie? Doar ţi-am spus că sunt cu un bărbat străin, care nu e al meu, pe litoral, de câteva zile. De fapt, sunt cu el oriunde. Şi în Ploieşti dacă suntem, tot împreună suntem în fiecare clipă. Asta nu e încălcare de lege? Ştii tu la ce se încadrează faptele despre care îţi spun, la ce literă şi alineat să mă bagi, cum spui tu...

     ─ Pe rând... Abandonul nu se potriveşte la speţa de faţă. N-ai abandonat pe nimeni. De soţul tău ai decis să te desparţi înainte de plecarea pe litoral cu un bărbat... străin, cum spui tu... Îţi place ţie cuvântul ăsta? Străin? Nu vezi cum sună? Ăsta era punctul doi, dar mă rog, le-am amestecat... Şi ai luat hotărârea care trebuie în privinţa divorţului. Ştim amândoi de ce. Adulter? Alcov? Amor? Ştii tu ceva şi eu nu ştiu? M-ai violat când dormeam? Mi-ai dat să înghit nu ştiu ce prafuri şi ai profitat de mine, ca să fie adulter? Că eu nu-mi amintesc să fi încălcat vreun „decret” din alea zece ale lui Dumnezeu... Şi stau bine cu memoria, fără să iau lecitină. Dumnezeule mare, ce prostii poţi să-mi spui... Auzi, prostituţie... Prostituţie... Tu ştii cu ce se mănâncă asta? Mai degrabă te-aş băga la inducerea în eroare a opiniei publice şi a unui poliţist... Bine, ai plecat din Ploieşti la mare cu un bărbat străin. Eşti tot timpul cu el, ca să sintetizăm. Eşti şi atât. Nimic mai mult... Nu s-a consumat niciun act sexual între tine şi bărbatul străin, despre care zici, nu ţi-ai înşelat niciunul dintre ăia doi bărbaţi pe care spui că-i ai... Vrea şi el, adică bărbatul străin, şi vrei şi tu să fie aşa. Şi unde este infracţiunea? Pentru ce să-ţi întocmesc dosar penal? Că nu mă duce capul... Ţi-am mai spus, trăim în secolul XXI, lumea s-a schimbat. Trăieşte altfel acum. La altă intensitate. La alte cote. Nimeni nu mai ţine cont de asemenea chestiuni. Ele nu mai reprezintă o tară. Ba, chiar dimpotrivă, aş spune. Şi-ncă ceva, iubita mea: şi să fi făcut nebuneşte dragoste, cum vreau eu, cum vrei şi tu, cum e firesc, unde naiba e infracţiunea? Dacă teoria ta ar fi bună, ar însemna că toată lumea ar trebui să stea după gratii. Sau, hai, nu toată lumea, dar trei sferturi şi jumătate din populaţia adultă ar fi imperios necesar să aibă dosar penal pentru aşa infracţiune. Mai aveai un pic şi ajungeai şi la perversiuni. Aşa că, trebuie să te dezamăgesc, fetiţo: în acest caz, Parchetul dă un mare NUP! Eşti prea demnă. Cu prea mult suflet. Şi ai prea multă conştiinţă. Nu ştii că şi în bancul ăla cu ochii văd, inima cere, conştiinţa nu şi nu, că până la urmă...

     ─ Ssssst... Răsăritul... 

     Ne-a luat, deşi îl aşteptam cu nerăbdare, cu fiori, cu bucurie, prin surprindere, ca iarna pe Videanu. Şi, de altfel, pe mai toţi primarii marilor oraşe. E bizar răsăritul. Ca o bucurie strigată cu lacrimi de crocodil. Pare că soarele ţâşneşte - spic de grâu, cosiţă de Ileană Cosânzeană, lumină bezmetică - de la facerea lumii, numai din marea înspumată. Bate geană de geană şi face, înainte chiar să ne dăm noi seama, ochii mari. Şi roşiatici. Ca nişte maci stârniţi de vântul turbat în pudoarea lor. Se înfruptă avid din zorii cenuşii şi singuratici. Soarbe avan din licoarea sărată şi vitală a mării. Muşcă din lume cu dor năprasnic şi pătimaş. Şi sfredeleşte brusc viaţa cu toată lumina şi toată căldura lui. Ca şi cum azi soarele ar răsări ultima dată. Dar şi mâine tot la fel va face. Nu vrea, nu poate să stea tupilat printre valurile mării. Ea nu poate să-l ţină ascuns numai pentru ea, în leagănul ei de mătase nesfârşită. Şi el scoate capul ca o lebădă infinită şi vine la întâlnirea cu lumea. Şi cu viaţa. Departe, câţiva pescăruşi salută zgomotos răsăritul şi se confundă tainic cu el. Parcă mă stânjeneşte lumina care irumpe dintr-o dată. Care plesneşte ca mugurii de trandafiri albi. Intempestiv... Ca şi cum cineva a pus la mantinelă mâna pe un buton şi a apăsat. Atât de brusc... De-a luminat întreaga lume.

     O lacrimă mi se ghemuieşte într-un colţ de ochi şi stă, ca o petală de crin, să cadă. Se zburleşte peste iris şi îl acoperă cu rouă. Aş fi putut să zdrobesc între degete soarele, portocala aceea insignifiantă de la început. Aş fi putut să-i smulg toată seva şi s-o păstrez pentru mine. S-o sorb pentru totdeauna. Să mă învelesc în căldura lui ca în pătura din portbagajul maşinii.

     ─ Ce faci tu? – se miră Cristi. Plângi?

     Îmi legăn capul a afirmaţie.

     ─ De ce? S-a-ntâmplat ceva?

     ─ Pentru că sunt bucuroasă. Pentru că mă roade până în străfundul inimii fericirea. Pentru că tu eşti un bărbat atât de romantic şi de minunat. Pentru că m-ai făcut părtaşă la naşterea soarelui. Pentru că ai fost cu mine când el s-a smuls mării ca să vină la noi. Pentru că m-ai împrietenit cu soarele şi cu marea. Pentru că mă iubeşti.

     ─ Of... Eu cu tine sunt de-a dreptul în pericol de moarte. Ca poliţist, am făcut pregătire temeinică şi serioasă, ca să ştiu să mă apăr în orice conjunctură şi să-i apăr, de asemenea, şi pe alţii. Am învăţat, şi credeam că am ajuns să cunosc, toate tehnicile, toate şpilurile, toate tertipurile. Credeam că stau bine şi cu condiţia fizică. Credeam că nu mă poate doborî nimic. Că pot să înving orice. Dar tu îmi pui capac. Mă termini. Zici doar o vorbă şi eu mă topesc. Plângi şi, în ce mă priveşte, zic că vine marele prăpăd. Te superi şi simt că e dezastru naţional. Da, tu eşti naşul meu, cu tine nu am nicio şansă. Deţii aşa o artă să umbli la sufletul meu... Mă scarmeni cum vrei tu şi, culmea, mie îmi place. Nu ştiu cum se numeşte talentul nativ pe care îl ai, dar eşti, categoric, talentată. Ca şi-n privinţa scrisului, de care îţi recomand să te apuci degrabă, căci material ai pentru câteva tomuri şi nu mai trebuie să pierzi timpul. Ce mă fac eu cu tine, plângăcioaso? Tu-mi faci ca beţivii: plângi şi la supărare şi la fericire deopotrivă. Ştii ce cer acum merele astea rumene din obrajii tăi? Căci o cer, pe cuvânt... Dacă n-ar cere-o, eu n-aş face nimic. Sunt timid şi nici n-aş îndrăzni să le miros parfumul. Ele, însă, roagă. Imploră. Cer. Să fie degrabă devorate. Mâncate până la ultima sămânţă. Să nu mai rămână nimic din ele. Şi eu asta voi face. Mie îmi plac mult merele. Mai ales astea atât de roşii. Şi acum parcă mă aflu într-o livadă magnifică. Unde merele sunt ca pe vremea Evei şi-a lui Adam. Şi nu poţi să nu muşti din ele. Vezi, ai ce să scrii în cartea ta...  

 

 

[Sofia Sincă]

Alte aventuri la mare, între mare şi iubire, între inimile ce bat în acelaşi ritm şi simţul ce se amplifică. Un eden al fericirii. Însă m-a uimit o frază:

''Nu s-a consumat niciun act sexual între tine şi bărbatul străin, despre care zici,''. De ce nu? aş întreba. Credeam că ai trecut peste acest ''neînsemnat'' început şi ei trăiesc ca doi oameni normali... dar văd că m-am înşelat.

Mi-a plăcut foarte mult cum ai descris răsăritul la malul mării.

Felicitări şi mai aştept!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc, draga mea, că eşti încă aici, pe poziţie. Mulţumesc că îmi citeşti mâzgălelile din crucea nopţii.

Aşa este, Sofy, alte aventuri la mare. Alte întâmplări. Şi iubirea care începe să curgă tot mai năvalnic. Însă, cum ai observat, curge doar, încă, platonic. Pt că ea, Cătălina, prinsă între lumea lui Şerban, viaţa pe care o avusese cu Dan şi magia oferită de Cristi, e teribil de încurcată. Şi i-a spus lui, acestuia din urmă, din capul locului că nu poate să meargă mai departe. Nu acum, nu ştie, de altfel, dacă vreodată. El, prins în minunăţia de sentimente pt ea, a acceptat fără rezerve să îi respecte temerile, fricile, deciziile, angoasele, pe ea. Iar ei au venit la mare, locul unde, într-adevăr, începe să se clădească iubirea lor mai temeinic, ştiind deopotrivă că, deocamdată, nu se întâmplă nimic. De fapt, că se poate întâmpla sau nu. Şi încă nu s-a întâmplat. Nici nu e nimic de gen la mare. Asta, ca să îţi arăt un pic dincolo de cortină... De fapt, am vrut, când am scris, să le încurc destul de substanţial pe toate. Mai încolo, o să vezi de ce încă nu trăiesc ca doi oameni normali, cum spui. În pritoceala mea, aşa ieşea cel mai bine: ca momentul ăsta, al făcutului de dragoste, să vină altcumva, decât se aştepta toată lumea. Adică, era clar că toţi se gândesc că la mare, într-un sejur de câteva zile, lucrurile intră pe un astfel de făgaş. Şi am vrut să fie altfel şi altceva. O să vezi, dacă mai ai încă răbdare să mergi mai departe, cu ei doi şi cu mine. Că şi acest... amănunt, ca şi alte date, chestii, lucruri, nu a fost pus la întâmplare. Ştiu, ştiu, complic totul. Am tendinţa să despic în mii de fărâme firul de păr... Aşa sunt, din păcate. Nu sunt adepta lucrurilor facile. Sper să faci calea întoarsă cu noi, de la mare şi apoi să... intrăm, ca să zic aşa, în pâine. Îţi mulţumesc încă o dată! 

Sofia Sincă a spus :

Alte aventuri la mare, între mare şi iubire, între inimile ce bat în acelaşi ritm şi simţul ce se amplifică. Un eden al fericirii. Însă m-a uimit o frază:

''Nu s-a consumat niciun act sexual între tine şi bărbatul străin, despre care zici,''. De ce nu? aş întreba. Credeam că ai trecut peste acest ''neînsemnat'' început şi ei trăiesc ca doi oameni normali... dar văd că m-am înşelat.

Mi-a plăcut foarte mult cum ai descris răsăritul la malul mării.

Felicitări şi mai aştept!

Sofy

[Corina Militaru]

Câteodată mă gândesc că întâmplările din viața noastră(de multe ori banale) sunt un pretext să intrăm în universul trăirilor, singurul loc unde existăm cu adevărat. Pentru unii acesta este limitat, anost. Pentru alții este vast, colorat, parfumat, așa cum se întâmplă cu personajul tău. Orice nume ar purta sentimentele Cătălinei, sunt minunate, sunt viață pură, iar tu reușești să le oglindești în cuvinte. Atât de bine! Le-am simțit rând pe rând...

Citit cu aceeași încântare. :)

Drag, 

[Nina Mariana Marcu]

Ei, hai cu egalarea, cum ar veni, dragă prietenă! Mă bucur mult să te redescopăr pe creneluri, lângă mine. Şi, da, Cory, ai perfectă dreptate. Universul trăirilor este pt unii banal, poate chiar ridicol, şi pt alţii vast, complex, complicat, dar frumos. Nu ştiu dacă alegerile le facem  noi, muritorii, sau ele vin de la Dumnezeu. Şi, pt a nu mai fi anoste multe dintre ele, suntem noi pe aci, condeierii: să le punem în pagină, să le transformăm în parfum, să le dăm şi altora. Mă bucur că spui că sunt viaţă pură sentimentele Cătălinei. Aşa am vrut şi eu să fie când le-am creionat. Şi, dacă mi-o spui tu, un mirific talent încondeiat cu vrajă,  înseamnă că, măcar în parte, am reuşit să fac asta. Ştii, da, că-ţi mulţumesc? Pt deplină încredinţare, îţi mai spun o dată cu vorbe: îţi mulţumesc!    

Corina Militaru a spus :

Câteodată mă gândesc că întâmplările din viața noastră(de multe ori banale) sunt un pretext să intrăm în universul trăirilor, singurul loc unde existăm cu adevărat. Pentru unii acesta este limitat, anost. Pentru alții este vast, colorat, parfumat, așa cum se întâmplă cu personajul tău. Orice nume ar purta sentimentele Cătălinei, sunt minunate, sunt viață pură, iar tu reușești să le oglindești în cuvinte. Atât de bine! Le-am simțit rând pe rând...

Citit cu aceeași încântare. :)

Drag,