Fragment 27 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     Şi, totuşi, iată că n-a fost nici de data asta sfârşitul. Altminteri cum să explic faptul că respir, am deschis ochii, privesc lumea şi soarele care intră prin fereastra întredeschisă, văd, aud, înregistrez tot ce se întâmplă în jur. Chiar dacă prin vene îmi curge şi acum o perfuzie. Nu ştiu ce fire nedefinite mă ţin încă legată de viaţă. Chiar nu ştiu... Sau poate Dumnezeu nu mă lasă încă să plec. Mai are să-mi dea ceva de făcut. Mai are un plan pentru mine. Dumnezeu? Trebuie să apară El în ecuaţia asta? Parcă mi-a mai spus cineva că Dumnezeu e alături de mine. Şi cred, de multe ori, că este lângă mine, că nu mă lasă nicio clipă singură. Că merge alături de mine prin viaţă. Că întinde mâna şi mă opreşte când stau gata, gata să cad, în neant. Că îmi arată de multe ori calea pe care să-mi port paşii. Că, la un moment dat, în atâta întuneric, îmi aprinde lumina. Că, deşi mă lasă să mă dau cu capul de toţi pereţii, ca să reuşesc să fac ceva, până la urmă îşi dă necondiţionat sprijinul în ceea ce mi-am propus. Nu-mi cere nimic, nu mă forţează să fac ceva. E doar, aşa cum numai El ştie, alături de mine. Poate că nu e de acord cu ceea ce fac, poate că suferă de cât de păcătoasă sunt, dar tace şi nu mă judecă.

     Dar se întâmplă şi altfel, alteori, când nu-L simt lângă umărul meu. Nu simt pe nimeni, de fapt, lângă umărul meu. Nu e acolo. Nu mă vede. Nu mă aude. Câteodată, mă uită. Degeaba mă cufund în rugăciune, degeaba înalţ ochii către cer, degeaba strig după ajutorul Lui. Multă, multă vreme, nu îmi dă niciun semn. Îmi spun că mai are şi altă treabă de făcut, decât să stea tot timpul la cheremul meu. Mai sunt şi alţii care Îl strigă, care Îl cheamă, care au nevoie de El. Nu sunt eu centrul universului. Alteori mă gândesc că a obosit şi El să tot răspundă atâtor chemări şi-Şi mai ia, din când în când, un concediu, măcar un liber şi uită de tot. Inclusiv de mine... Dar, poate Dumnezeu chiar mă iubeşte şi e necondiţionat lângă mine.

     Cine îmi spunea asta? Cineva, acum câtva timp, când îmi era rău, îmi striga asta şi încă multe alte lucruri. Nu ştiu, din păcate cine. Poate am visat... Poate era efectul medicamentelor. Încă nu m-a lămurit nimeni asupra celor întâmplate. Dar presupun că tot răul ăla e cursul firesc al unei operaţii la cap, survenite după un accident ca acela pe care l-am suferit eu. Probabil că voi avea mereu probleme de genul ăsta. Pesemne că n-o să mai fiu un om normal niciodată. Îmi vor rămâne mereu sechelele de genul ăsta. Şi, când îmi va fi lumea mai dragă, mă va mai apuca o stare de rău ca aceea tocmai trăită. Uite-o pe Felicia. Bine că a venit. Îmi lipsea, trebuia să vorbesc cu cineva. Se uită chiorâş la aparatul la care sunt conectată. Îi simt teama în fiecare pas, în fiecare gest.

     ─ Am înţeles că ţi-a fost foarte rău! – îmi spune, după ce se apleacă asupra patului, în gestul firesc de a mă îmbrăţişa. Ce s-a întâmplat? Fir-ar să fie! Nu poate să plece omul şi să rămâi singură. Te las bună, zdravănă şi te găsesc iar cu perfuziile la mâini. Ce naiba s-a întâmplat?   

     ─ Nu ştiu. Habar n-am. Am intrat dintr-o dată, când mă aşteptam mai puţin, într-o zonă nedefinită, ca să-i zic aşa. Nu am simţit că mă doare ceva, nu am primit niciun avertisment în sensul ăsta. Pur şi simplu am ajuns la hotarul dintre cele două lumi, una reală, una... Cine mai ştie cum?... Era aproape ca atunci când am fost în comă.

     ─ Cum aşa? Înseamnă că s-a creat starea aceea pe care ţi-o doreai şi pe care o aşteptai atât. Înseamnă că te-ai întors, împotriva tuturor regulilor logice, în lumea care te face fericită. Indiferent cum se numeşte asta... Povesteşte-mi!

     ─ Nu ştiu prea bine ce să-ţi povestesc. Fugeam după un bărbat.

     ─ I-auzi... Şi ziceai că nu e nimic de povestit.

     ─ Nu e ce crezi tu. Nu despre Şerban este vorba. Nici despre lumea în care am trăit amândoi o poveste de dragoste. Era altceva. Fugeam pur şi simplu după un destin. Nu ştiam al cui, cum nu ştiam, în acel alambicat labirint, nimic. Auzi şi la mine ce spun: alambicat. De parcă labirintul poate să fie altcumva decât încurcat, alambicat. Dacă n-ar fi aşa, cât de simplu ar fi de găsit calea şi de înţeles. Nu te-ai mai rătăci, când intri acolo, prin miile de culoare care nu duc nicăieri. Nu te-ai mai pierde prin multitudinea de bifurcaţii care mai rău încurcă decât dumiresc. Nu ai mai căuta cu disperare răspunsuri. Le-ai afla din prima. Nu vreau, deci, să fac un pleonasm. Eram într-un labirint. M-am gândit că, aşa cum zici şi tu, am reuşit să mă întorc la Şerban. Sau că m-a găsit el pe mine. Dar nu era aşa. Fugeam doar ca să urmăresc un destin. Prin istorie fugeam. Nu-l recunoşteam pe bărbatul măreţ, a cărui privire punea călăul pe fugă. Mi-am dat mai târziu seama că era vorba despre Mihai Viteazul.

     ─ A, Mihai Viteazul... Deci tot în perioada aceea te-ai întors. Eu cred că e ceva la mijloc. Trebuie să mai încerci o astfel de evadare.

     ─ De data asta nu am încercat nicio evadare. Nu e, dacă pot să spun aşa, meritul meu starea asta nefirească. Ce s-a întâmplat? E mai mult decât simplu. Am citit toată noaptea despre Mihai Viteazul, despre drumul pe care l-a urmat el de când a venit în fruntea ţării, despre ascensiunea şi căderea lui. Nu erau numai lucruri legate de întemeierea târgului domnesc Ploieşti, care pe mine mă interesează în mod deosebit, erau chestii generale despre domnul Marii Uniri. În labirintul despre care îţi vorbeam, fugeam în ritmul celor citite, după destinul voievodului. L-am văzut cu ochii minţii cum a luat frâiele ţării, cum a căsăpit cămătarii, cum s-a luptat cu Sinan Paşa la Călugăreni, cum a căzut pradă intrigilor mai marilor vremii. Ţi-aş povesti toate aceste episoade, aşa cum s-au derulat ele în mine, dar nu aş face decât să-ţi ţin o lecţie de istorie, pe care vrei sau nu vrei s-o auzi. Pe care poate o ştii, ca fiecare român care are cunoştinţe elementare de istorie. Cu care, mă gândesc, n-ai fi mai elucidată ascultând-o, de cum eşti fără să te mai încarc şi cu asta. Crede-mă, nu e nimic deosebit. Până când capul domnitorului a căzut în sânge, am tot derulat imagini din viaţa lui. Sângele acela m-a speriat, m-a copleşit, m-a năucit. Era ca şi cum mai trăiam odată episodul acesta cu sângele. Când am simţit mirosul de sânge, când l-am văzut năvălind peste întreg trupul lui Şerban, atunci am învins, într-un mod inexplicabil, coma. Atunci m-am întors din morţi. Şi acum la fel, când a căzut capul Viteazului şi sângele a năvălit, s-a stricat jucăria, ca să zic aşa. Mi-a spus cineva că a aflat despre un om care a stat o perioadă în comă şi s-a trezit când nişte asistente fumau la terapie intensivă, unde era el „cazat”, dacă îmi e permis să mă exprim aşa. Şi nu văd cine nu mi-ar permite. Fumul de ţigară l-a gâdilat, l-a deranjat pe om până l-a trezit.

     ─ Cine ţi-a spus asta? Că nu prea ai avut cu cine să stai de vorbă despre astfel de lucruri.

     Are dreptate, n-am prea vorbit cu multă lume. De fel, sunt cam pădureaţă, cam singuratică. Nu am atât de mulţi prieteni, cum se laudă alţii că au. Şi nici vorbăreaţă, cu cei pe care îi am, când vine vorba despre viaţa mea, nu sunt. Poate sunt introvertită, poate am complexe să vorbesc despre mine. Am considerat, mai mereu, că nu am ce spune despre mine. Viaţa mea, chiar şi când era palpitantă, nu mi se părea de interes pentru ceilalţi. Poate că sunt şi lunga tăcere şi îndelungata singurătate de vină. Atâta timp cât am fost doar eu cu mine, m-am învăţat să nu deschid prea uşor baierele inimii. Am tăcut cu rost şi fără. Pe prieteni nu i-am împovărat şi cu problemele mele. Atunci de ce am avut o aşa deschidere faţă de Cris... faţă de poliţist? Nici măcar nu eram prieteni.

     ─ Nu mi-ai zis cine ţi-a spus asta, îmi atrage Felicia atenţia. Hei, mă auzi?

     ─ Nici nu mai ştiu cine. Pe aici prin spital am auzit. Căci se mai aud astfel de lucruri. Îţi dai seama... Dar ştii – ca să mă întorc - ce a fost ciudat la toată această experienţă a mea? Nu faptul că era ca şi cum trăiam un destin, unul care nu era al meu, unul pe care acum îl ştie mai tot omul. Ci acela că eram şi eu în toate acele lucruri care se întâmplau. Povestea domnitorului, citită de curând şi rămasă în mintea mea aproape cu exactitate - cam tot ce citisem se încrustase în ţinerea mea de minte - se întretăia straniu cu mine. Ştiam că mi se întâmplă ceva. Am priceput că nu sunt bine. Auzeam voci şi zgomote.

     ─ Ce fel de voci auzeai, că mă şi sperii...

     ─ N-ai de ce să te sperii. Erau voci reale, voci care vorbeau aievea, voci care erau lângă mine. Am înţeles şi când au intrat medicii în acţiune, le-am simţit agitaţia, rumoarea aceea pe care o mai trăisem. Un singur lucru n-am înţeles, deşi îţi repet, eram în tot balamucul, lucidă.

     ─ Adică... Ce n-ai înţeles?

     ─ Era acolo, lângă mine, cineva. Un bărbat... El m-a descoperit pe jumătate plecată din lumea reală. Nu ştiu cine era. S-a speriat când a văzut că nu mai răspund, că nu mai mişc, că am pupilele micşorate. Ţipa. Plângea. Vorbea în permanenţă cu mine. Îmi zicea iubito şi a spus de mai multe ori să nu plec, că el e lângă mine şi că are nevoie de mine.

     ─ Doar n-a fost soţul tău! Hai nu mă înnebuni! S-o fi căind şi vrea să îndrepte ce mai poate. Ce ai de gând să faci dacă îşi cere iertare?

     ─ Nu vorbi prostii, Feli, nu-şi cere nicio iertare. N-a fost la toate orele la şcoală. De la lecţia asta, a cererii de iertare, a lipsit. Nici familia lui nu i-a predat-o. Şi nici viaţa. Nu era el. El nu mi-a spus şi nici nu mi-ar spune, dacă ar fi să mai trăim încă vreo şapte vieţi, niciodată iubito.

     ─ Eşti sigură că ai auzit bine? Că nu ţi s-a părut?

     ─ Foarte sigură! Mi-a spus să nu plec, că moare, că îl ucid dacă fac asta. Mi-a spus că nu sunt singură. Mi-a spus că mă iubeşte.

     ─ O fi fost rezidentul?

     ─ Nu cred. Dacă ar fi fost el, îmi dădea el primul ajutor. Ştia ce să facă, ştia cum să intervină, ştia – ca să mă exprim astfel – unde să pună mâna, ştia care-i miezul problemei. El ar fi vorbit în termeni medicali, chiar dacă printre cuvinte mai strecura şi vreo dulcegărie. Nu ar fi chemat medicii. De fapt, nu i-a chemat el, a spus altcuiva din încăpere să facă asta. Bănuiesc că Tuţei.

     Brusc, în minte mi-a încolţit, precum sămânţa pusă primăvara în pământ, un gând: dacă e aşa, dacă pe Tuţa a trimis-o să cheme medicii, înseamnă că ea trebuie să ştie cine a fost. Nu se poate altfel. O voi întreba.

     ─ Poate ţi-a spus aşa din obişnuinţă. Aşa vorbesc unii... N-ai văzut că sunt destui oameni care spun iubito şi celei mai mari duşmance? Ba chiar şi pisicilor sau vacilor.

     ─ Ce să-ţi spun... Merci. Eşti foarte drăguţă şi nu pot să fac altceva decât să-ţi accept complimentul. Bărbatul despre care îţi spun mi se adresa mie! Nu înţelegi? Pentru mine rostea vorbele alea, pentru mine suferea, pentru mine plângea... Simţeam cum îi curg lacrimile, când îmi striga să nu fac vreo prostie şi să plec.

     ─ Păi atunci cine a fost? Mai există doar o singură explicaţie. Ai vreun iubit ascuns...

     ─ Ai înnebunit, Felicia... Nu am niciun iubit, nici ascuns, nici la vedere. De ce îţi tot spun că nu înţeleg acest aspect? 

     ─ Dacă ai auzit şi ai înţeles bine - spun asta pentru că nu trebuie să uităm contextul - e foarte ciudat. Nimeni nu vine să-ţi facă aşa, declaraţii din senin. Căci, până la urmă, ce ţi-a spus constituie nişte declaraţii de dragoste. Ori e un foarte bun prieten, care n-a mai ştiut ce să-ţi spună ca să te determine să lupţi, ori eşti victima vreunei cacealmale. Altă idee nu-mi vine în cap. Dacă nu e nici soţul tău, nici doctoraşul, nici n-ai pe vreunul pe care îl ţii ascuns, doar asta poate să fie. Deşi, ştiu, nu e chiar ceea ce vrei să auzi. Doar dacă nu umblă vreun nebun prin spital. Pe de altă parte, nebun, nebun, dar şi-a dat seama că se întâmplă ceva cu tine şi a chemat ajutoare.

     Un gând aveam eu, dar nu se potrivea. Nu ţinea... Încerc să întorc în sinea proprie problema pe toate părţile, dar intră Mihai Stoian, mai serios şi mai încruntat ca oricând. Nu-l văzusem niciodată aşa. Se apropie tăcut de pat şi o salută pe Felicia cu o înclinare de cap. Pe mine mă priveşte doar. Îşi freacă bărbia în tăcere şi parcă ar vrea să zică ceva. Îi ies în întâmpinare, deşi nu bănuiam nicio clipă ce-mi va spune.

     ─ S-a declanşat al treilea război mondial? Vreun Jihad, ceva?

     ─ Aproape...

     ─ Dar ce s-a întâmplat?

     Şi eu şi Felicia am început să ne neliniştim brusc. Părea treabă serioasă. El ne privea, încercând ori să mărească suspansul, ori pentru că nu îndrăznea să continue. Ne-am privit, Felicia şi cu mine şi am insistat cu întrebările. Şi răspunsul rezidentului a picat ca un fulger peste sapa din lanul de porumb:

     ─ Cineva a încercat să te omoare.

     ─ Pe cine? – m-am mirat. Pe mine?

     Rezidentul a dat din cap a aprobare.

     ─ Cum aşa? Când?

     ─ Azi dimineaţă, când ţi-a fost rău. De fapt, tu le-ai înghiţit azi noapte, când ai luat ultima doză de medicaţie, probabil. Şi ele şi-au făcut efectul. Iar azi dimineaţă erai ca moartă. Puteai să mori.

     ─ Stai, stai un pic! bâiguie Felicia. Ce vrei să spui? Ce naiba a înghiţit?

     ─ I s-a strecurat printre medicamentele pe care trebuia să le ia o doză mare de fenobarbital. Un somnifer puternic...

     ─ I s-a strecurat? Cum adică i s-a strecurat? Cine se ocupă de medicaţia ei?

     ─ Nu mă lua aşa, Felicia. Şi apoi am mai răspuns la un astfel de set de întrebări. Evident că noi trebuie să avem grijă de medicaţia ei. Şi evident că personalul medical este exclus să fi pus barbiturice printre medicamente.

     ─ De ce exclus? Voi, cei din spital, sunteţi cei care vă pricepeţi cel mai bine la medicamente, voi le puteaţi pune cel mai uşor. Nu vă suspecta nimeni, nu bănuia nimeni nimic, chiar dacă vă vedea lângă patul bolnavei.

     ─ Spui nişte prostii mai mari ca tine. Noi salvăm oamenii, nu le punem somnifere în mâncare sau printre celelalte medicamente. Nici nu vreau să ascult ce spui, că spui numai prostii. Zi-mi dacă totul e în ordine.

     Mi se adresa. Dar eram de-a dreptul buimăcită şi nu-mi stătea capul la răspunsuri.

     ─ Adică te întreb dacă ai halucinaţii, dacă eşti confuză, dacă ţi-e somn, dacă ai vreo erupţie alergică pe piele, pe undeva, dacă îţi vine încă să vomiţi?

     ─ Nu, nu am nimic. Poate te înşeli. Poate a fost o stare obişnuită de rău. Doar am avut fracturi craniene şi am fost în comă trei săptămâni... Chiar tu ziceai că surprizele sunt departe de a fi epuizate. Poate că mi-a fost rău pe fondul ăsta, al comei.

     ─ Nici vorbă. Am efectuat testele necesare. Ai ingerat barbiturice. Şi ţi-am făcut spălături stomacale, vome provocate, tot ce se face în atare situaţie. Ne-am temut că intri iar în comă. Că începi să delirezi... Că sistemul muscular se contractă sau chiar paralizează. Chiar sunt surprins cât de bine eşti. Nu încetezi să ne uimeşti. 

     ─ Da, şi eu mă gândesc ce naţie de om mai sunt. O ciudăţenie. Mereu mă pândeşte moartea la cotitură şi mereu scap. Ea umblă după mine ca nebuna şi eu mă fofilez, pe ici, pe dincolo, de n-ai văzut aşa ceva. Am talente de prestidigitator şi îi trag ţeapă morţii. Serios, chiar mă faceţi să mă simt rău pentru că mă simt atât de bine.

     ─ Hai, mă, şi tu... De ce o iei aşa? N-am zis-o în niciun fel acuzator, cum înţelegi tu. Doar că suntem surprinşi. Pari firavă, pari slabă, dar zace în tine o putere neasemuită. Este în tine un motor care te poartă mai departe, chiar când zici că nu mai e nimic de el. Eşti una cu pământul şi te ridici ca o floricică, pe care a trântit-o grindina cu fruntea în noroi. Asta e bine. Nu e rău. Îţi tragi seva din ceva, tu ştii cel mai bine din ce, dar eşti un miracol. Poate că e şi mâna lui Dumnezeu, care Te iubeşte. Dar prea se întâmplă multe. Prea ţi se întâmplă multe. Cine ce are cu tine, măi Cătălina, că nu mai înţeleg nimic?...

     Hmm... Când m-a întrebat inspectorul principal Cristi Popa dacă am duşmani şi dacă ştiu pe cineva care vrea să-mi facă rău, am crezut că e o glumă proastă. Închipuiri de poliţist care se uită la prea multe filme americane şi nu ştie de unde să ia un caz în viaţa de zi cu zi, de la noi... Aşa mi-am spus. Biet Garcea... Aşa l-am catalogat. Şi uite că, într-adevăr, este cineva care n-are loc de mine pe lumea asta. Doamne... Să fie adevărat ce mi se spune? Nu cumva, cum zicea rezidentul, somniferele alea dau senzaţii halucinogene? Mai mult lor, decât mie... Cine să vrea să-mi facă rău? Sunt aşa o piesă importantă pentru cineva? Nu ştiu pe nimeni care să vrea să mă trimită pe lumea cealaltă. N-or fi fiind ei, oamenii, atât de buni cum vor ei să se dea şi să pară, dar nici atât de răi, cum ne grăbim să-i percepem noi, ăştialalţi. 

     ─ Sunt îngrozită, zice Felicia, dar tot cred în adâncul sufletului meu că e o glumă...

     ─ Glumă pe dracu’! A fost toată poliţia pe aici! Crede-mă pe mine, care am de-a face cu spitalele de câţiva ani, aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat.

     Toată poliţia... Şi el? Desigur, nu, că a zis că va preda cazul. Nici nu ştie, probabil, prin ce-am trecut. Dar întreb într-o doară:

     ─ Toată poliţia? Adică şi tipul ăla care tot venea pe la spital?

     Şi Felicia de colo peste mine:

     ─ Dacă nu e glumă, e culpă medicală. E de la voi. Cine ştie ce fâţă de asistentă a încurcat tratamentele! Ce, parcă ar fi prima dată când faceţi greşeli? Am tot auzit de feşi rămase prin burţile pacienţilor, de foarfeci înfipte prin intestine, de unii care vin pentru o banală colică renală şi pleacă din spital cu picioarele înainte.

     ─ Aici e secţie de neurochirurgie, dacă nu ai aflat, şi nu avem treabă cu colica renală.

     ─ Lasă, că ai înţeles ce vreau să zic. Eu aşa mă gândesc: vreo asistentă a lăsat în plus pe noptiera Cătălinei şi tratamentul altui bolnav. Cătălina de unde să ştie ce să ia şi ce să nu ia, dacă e pe noptiera ei?  

     ─ Niciun bolnav nu a reclamat că nu a primit medicaţia, dacă ar fi cum zici tu. Şi, până la urmă, niciun bolnav nu ia o doză aşa de mare de fenobarbital.

     ─ Ei, bravo, parcă noi, ăştia fără cunoştinţe medicale ştim ce tratament trebuie să luăm, câte feluri de pastile avem dimineaţa, la prânz şi seara, dacă nu se schimbă ceva, în funcţie de ce zice medicul la vizită sau ce scrie asistenta în fişă...

     Între cei doi începe, din senin, o controversă. Felicia s-a pus cu tunurile pe spital, pe doctori, pe asistente. Stoian încearcă, din tranşee, să încropească o apărare.

     Mă sustrag, şerpeşte, din discuţia lor. Parcă mă bântuie mii de angoase. Dumnezeule Iisuse Hristoase! Ce s-a putut întâmpla? Chiar să fie adevărat? Cineva a încercat să mă omoare? După ce am ieşit dintr-o comă teribilă, voia cineva să ajung iar în ea? De ce mi se întâmplă toate astea? Vorba unui film de demult: „toate mi se întâmplă numai mie”. Mă dor toate spaimele astea. Mă ia cu mii de fiori pe şira spinării. Şi nu e, categoric, de frig. Vreau lumină. Vreau să mă scald în lumină. Vreau să mă împărtăşesc în lumină. De ce mă duce viaţa pe astfel de cărări? E, oare, lungul şir de întâmplări a cărei protagonistă tot sunt, stigmatul omului singur, dezrădăcinat, pe care vântul îl zburătăceşte pe unde îi vine? De ce trebuie să rătăcesc prin astfel de episoade, pe care, cu tot regretul, nu le desluşesc? Poate Dumnezeu vrea să-mi arate ceva? Are un mesaj pentru mine? Să fiu iertată, sau să nu fiu, dar ce să înţeleg din toată vânzoleala asta de evenimente, care se succed cu viteză năucitoare? Mai că-mi vine să zic că toată drăcăria asta are ritmicitate de ciclu. Stă un pic, iar vine... Întreb dintr-o dată, fără pic de legătură cu bătaia de gând de până acum, ca şi cum m-a luat gura pe dinainte:

     ─ Toată poliţia? Ce făcea toată poliţia la spital?

     Cei doi sunt pe mai departe prinşi în discuţia lor. Nu ştiu ce a apucat-o pe Felicia, că ea e blândă, de regulă. Nu ştiu de ce acum vrea să-l scoată, musai şi neapărat, vinovat pe doctoraş, cum îi zice ea. Nimeni nu-mi răspunde. Întreb iar:

     ─ Era şi inspectorul principal Cristi Popa cu toată poliţia?

     De ce râd amândoi? Că doar n-am făcut nicio glumă, n-am fost amuzantă, am pus doar, ca omul, o întrebare.

     ─ Ce tot întrebi de el? – mă ia Felicia în primire. Te pomeneşti că ţi-e dor de caraliu...

     ─ Ei, mi-e dor! Întreb şi eu, că el se ocupa de caz şi mă gândesc că are, poate, mai multe date decât avem noi.

     Doamne... Ce pustiu de gând m-a lovit chiar în crucea sufletului, ca răspuns la insinuarea Feliciei... Scurt. Nemotivat. „Şi dacă ar fi aşa? Dacă mi-ar fi dor? ” – a cârcotit afurisitul de gând. Îl alung ca pe un roi de viespi, temătoare să nu intru prea repede şi prea neaşteptat în şoc anafilactic, la vreo înţepătură neanunţată, ca toate înţepăturile de viespi. Ei, se găseşte şi rezidentul să răspundă a cincea zi – sau nu ştiu a câta, dar târziu - după Scriptură, că am şi uitat ce-am întrebat:

     ─ Nu ştiu. Eu n-am fost dimineaţă în spital. Am avut treabă pe la notar. Că vreau să cumpăr o garsonieră şi am tot semnat la acte. Am venit mai devreme un pic şi m-au lovit cu bomba în moalele capului. Când am auzit... Am vrut să vin repede să vorbesc cu tine. Dar nu cred că a fost, că mi-a zis asistenta şefă că toată dimineaţa a fost brambureală mare şi s-a fâţâit pe aci poliţai după poliţai, unii mai acrituri ca alţii. Dacă ar fi făcut referire şi la el, i-ar fi zis pe nume, că îl ştie. Tot spitalul îl ştie pe ăla...

     N-a fost. Ştiam... M-am gândit... Mi-a spus că nu se mai ocupă de cazul meu. S-a ţinut de cuvânt. Ce nebunie pe capul meu prost să cred, aşa, într-o doară, că bărbatul care îmi tot spunea vorbe dulci la căpătâi era el... Ce idioţenie! Mă întreb adesea ce naiba am în căpăţâna asta. Cum să-mi treacă prin cap aşa ceva? Şi mai zic că sunt femeie serioasă. Cochetez cu gândul că, în mulţimea de bărbaţi din lume e unul care e în stare să-mi susure aşa cuvinte în ureche. Numai mie... Doar pentru mine să le rostească. Afurisitul ăsta de gând mă face, deşi fără pic de temei, să mă simt bine. Mă îmbată. Mă extaziază. Poate nu neapărat poliţistul, un bărbat. Oricare... Sunt, am fost mereu, îndrăgostită de dragoste. Şi întâmplarea a făcut ca eu să fiu o romantică incurabilă şi soţul meu un pragmatic nevindecabil. Vorbesc despre el, căci el a făcut parte din viaţa mea.

     Am aşteptat întotdeauna cuvintele pe care le-am auzit acum. Cu ardoare. Cu nesaţ. Cu speranţă le-am aşteptat. L-am rugat pe Dumnezeu să mi le trimită pe buzele unui bărbat. Mint, L-am rugat să facă în aşa fel să mi le spună Dan. Dar L-am rugat ani de zile şi nu m-a auzit. Şi acum... Biată nebună... Cine mai face aşa ceva în ziua de azi? Cine mai spune dulcegării de astea cuiva? Cine să le mai asculte? Cine mai are nevoie de sentimente, când sexul a câştigat atât de mult teren? Lumea e mult mai grăbită, nu mai are timp de frumos, de poezie... Şi cine mai pierde timpul cu vorbe siropoase? Nici măcar în desene animate nu se mai vorbeşte de romantism, nici măcar nu te mai lasă cineva să îl întrevezi pe undeva... Acum el şi ea vorbesc, cică, deschis, nu mai au ascunzişuri, nu se mai fâstâcesc în faţa unui cuvânt pe care eu continuu să-l cred deplasat. Acum nu se mai iese la un suc, la o prăjitură, acum se ajunge la pat de la prima întâlnire. E şi ruşinos şi degradant din punct de vedere uman să nu fie aşa.

     Numai eu sunt dusă cu capul şi mă gândesc la cai verzi pe pereţi. Încep să cred că somniferele alea chiar îmi dau halucinaţii. Chiar am avut păreri. Mi-au rămas, pesemne, în suflet, replicile din vreun film pe care l-am văzut mai demult sau cele din vreo carte de care nu-mi amintesc acum. Asta trebuie să fie. Sau imaginaţia mi-a luat-o la trap şi-mi joacă, aşa cum a mai făcut, feste. Ce chestie... Ăsta, rezidentul, tocmai mi-a spus că a vrut cineva să mă omoare. Nu să mă sperie, nu să facă o glumă cu mine. Să mă omoare! Să mă elimine! Să mă scoată din cărţi! Şi eu la ce mă gândesc? La chestiunea asta cu moartea? Nţţţţţţ... Eu îmi sfredelesc creierii să aflu cine ar fi putut să-mi spună mie iubito, într-un moment de grea cumpănă şi adâncă tristeţe. Şi, în nebunia mea arunc nagareaua în cârca mai ştiu eu cui. Mi-a căzut pe bietul inspector principal...

     ─ Ce-ţi aminteşti? – mă întreabă rezidentul. A venit cineva la tine, ţi-a zis să iei mai multe tablete, ţi-a indicat vreun anume tip de medicament?

     Uite şi detectivul lu’ peşte prăjit unde se afla... S-a găsit şi el să pună întrebări. De ce nu lasă asta pe seama altora care asta trebuie să facă?

     ─ Evident că nu! – l-am repezit. Mi s-a adus plicul cu tratament şi toate pastilele şi injecţiile au fost puse pe căprării: astea sunt pentru dimineaţă, astea pentru seară şi tot aşa. Nu mi s-a părut nici că sunt mai multe ca de obicei, nici prea puţine. Nici nu le-am dat importanţă. Le-am înghiţit, ca şi pe celelalte de zilele trecute, fără tragere de inimă, conform graficului întocmit de asistentă. Şi nimic mai mult. Şi nici n-am observat dacă sunt mai amare ori mai mari ori cu mai multă substanţă ca până acum.

     De ce eram indignată? Omul doar întreba... Voia şi el să afle cum au stat lucrurile. Dorinţă îndreptăţită, având în vedere că este unul dintre cei care se ocupă, cum zicea şi el, de starea de bine a oamenilor, de sănătatea lor. Nu am chef, nici deschidere, nici plăcere să mai pălăvrăgesc acum nimic. Cu niciunul dintre cei doi. Nici măcar cu Felicia. Cu un singur om din lume aş vorbi, dar el nu mai calcă prin spital. Vine din mine o aşa de cumplit de mare dorinţă să rămân singură! Poate e tot de la fenobarbital. Poate e din hăul din mine. Cert e că, dacă mă tot autosugestionez cu somniferele alea, parcă mă ia somnul. Nu zicea rezidentul că dă tot felul de stări? Somnolenţa e una dintre ele. Vai, ce somn m-a trăsnit din seninul cel mai senin... Închid ochii, ca lovită de toropeală, de căscat, de somn. Şi mă gândesc că, într-adevăr, îmi doresc să fiu singură, să clocesc la gânduri de doi lei. Să nu mă mai întrebe nimeni nimic şi nici eu să nu vorbesc cu nimeni. Nici măcar ca să spun prostii. Poate că, de la atâta autosugestie, chiar m-a prins somnul. Sau poate că nu, căci peste mai bine de jumătate de oră, când cei doi au plecat să-şi continue controversa în altă parte, ca să nu mă mai deranjeze, şi când Tuţa a venit, nu ştiu de unde, în rezervă, am întrebat-o fără ocolişuri:

     ─ Cine a chemat medicii când mi-a fost rău?

     Ea ridică din umeri.

     ─ Dar cine m-a găsit în pat aproape fără suflare? Tu?

     ─ Eu? Doamne fereşte! Nu mă bag eu în de astea.

     ─ Dar erai în cameră? Ai văzut cine vorbea cu mine? Cine m-a ridicat din pat şi a strigat după ajutor? Atât vreau să-mi spui.

     ─ Adică ce vrei tu să faci? Să mă scoţi pe mine vinovată?

     ─ Nu, sigur că nu! Vreau doar să aflu ce s-a întâmplat.

     ─ Ce să se întâmple? Zice domnii doctori că ai luat nişte hapuri. Dar eu cred că ai încurcat tu pastilele. Că nu are cin’ să te omoare.

     ─ Şi cine m-a găsit fără cunoştinţă?

     ─ Habar n-am, că eu nu prea stau prin cameră. Mă duc pe la alte saloane, să mai vorbesc şi eu cu femeile alea. Că ce să fac singură cuc aci... Mai îmi dă una cu cărţile, mai povesteşte alta câte ceva... Ce mă bagi pe mine în scandaluri de astea? Nici nu mă interesează. Dacă mă află Dorel că mă bag în prostii, mă omoară. Eu aşa sunt învăţată: nu mă bag, nu m-amestec. Şi oala acoperită nu dă gunoaie în ea.

     ─ Te rog mult, dacă ştii ceva, spune-mi! Căci e important...

     ─ Nu ştiu eu nimic... Ce să ştiu... Eu nu prea stau pe aici. Şi n-am eu pastile de alea să-ţi pun să le iei. Am spus şi la poliţie: eu nu ştiu nimic.

     Se teme, cred, de implicaţii. Nu vrea, cum zice, să fie amestecată, să se bage. Se gândeşte că întrebările mele sunt acuzative. La adresa ei!... Ăsta e, poate, preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru faptul că nu am colaborat noi, două, de la început, niciun pic. Am sfidat-o şi acum am nevoie de ajutorul ei. Aşa se întâmplă...

[Corina Militaru]

Bine, bine scris! Povestea curge mai departe captivant. Itele se incurca si acest lucru nu ma deranjeaza deoarece stiu ca trebuie sa le si descurci. Deci, mai am de citit. :) Astept continuarea. Stii, nu?

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Trebuia să vină şi acest episod. Eu am bănuit că  nu e lucru curat cu accidentul... dar să încerce şi a doua oară să ucidă... e prea de tot. Pariez că e mâna lui Dan. Acum o face de teama de a nu fi descoperit.

Un episod interesant, plin de suspans. Apetisant alcătuit, cu o capacitate scriitoricească uimitoare.

Acum şi mai curioasă m-ai făcut.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Aşa e, Cory, mai ai de citit. Ştii cum e: răbdare, tutun... Ai dreptate, ştiu, iţele sunt sucite, încâlcite, încurcate. Aşa am crezut eu că poate fi mai palpitant subiectul. Aş fi putut să scriu simplu, neabramburit, acum îmi dau seama, dar, pesemne că aşa complic eu lucrurile. Şi pe astea, din cartea asta, chiar am considerat că trebuie să le complic. Aştept să îmi spui la final dacă am reuşit să descâlcesc tot. Dacă a fost pe placul tău. Dacă... Şi-ţi mulţumesc. Ştii, nu?

Corina Militaru a spus :

Bine, bine scris! Povestea curge mai departe captivant. Itele se incurca si acest lucru nu ma deranjeaza deoarece stiu ca trebuie sa le si descurci. Deci, mai am de citit. :) Astept continuarea. Stii, nu?

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Ah, Sofy, mă întreb câteodată dacă, nu ştiu prin ce modalitate, nu ai citit cumva romanul. Sau dacă nu ţi-am dat chiar eu, precum celei mai bune prietene, manuscrisul, chiar înainte de tipărire... Sau ai, poate, puteri paranormale... Că prea zici că eşti de acolo, din carte... Mult, zici, două încercări de suprimare pt cineva? Mă întreb ce vei fi zicând la final, după... Dar să nu anticipăm. Vreau să îţi ţin curiozitatea aprinsă, ca flacăra olimpică. Şi, mulţumesc!

Sofia Sincă a spus :

Trebuia să vină şi acest episod. Eu am bănuit că  nu e lucru curat cu accidentul... dar să încerce şi a doua oară să ucidă... e prea de tot. Pariez că e mâna lui Dan. Acum o face de teama de a nu fi descoperit.

Un episod interesant, plin de suspans. Apetisant alcătuit, cu o capacitate scriitoricească uimitoare.

Acum şi mai curioasă m-ai făcut.

Sofy