Fragment 25 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Eram încă singură cu Feli. Şi, în timp ce îi povesteam despre şederea mea într-o altă lume şi într-un alt timp, mă gândeam la ultimele ei cuvinte: poveste sau ce-o fi fost. Într-adevăr, e greu de spus ce-a fost. Nici eu, care am trăit această felie ciudată de viaţă nu ştiu s-o denumesc.

     Încerc să mă adun ca să continuu povestea, dar pe uşă îmi intră soţul. Îi remarc chiar din cadrul uşii fizionomia blândă şi tristă. Cu asta m-a păcălit şi pe mine. Ai zice că e cel mai bun bărbat din lume. Ai zice că nu e în stare, aşa cum arată acum, să jignească nicio muscă, darămite o femeie. De ce o fi venit? Doar i-am spus că... Hmm... E încă soţul meu... Şi el păstrează încă aparenţele. Se apleacă să mă sărute. De ce o fi făcând-o, că nici să ne ţinem de mână nu voia să mergem pe stradă, că nu mai suntem înainte de căsătorie, şi acum mă sărută? Şi apoi, după episodul din noaptea aceea, ce vrea să demonstreze? Ce soţ iubitor e el şi ce soţie nenorocită sunt eu... Oricum, la cât l-am lăudat şi ridicat în slăvi toată viaţa, aşa va crede toată lumea, când voi băga divorţ. Nu, că e culmea ipocriziei omul ăsta! Sau, te pomeneşti că are regrete. O salută pe Felicia şi dă să o îmbrăţişeze, dar din felul în care ea se trage, cu vehemenţă şi lehamite într-o parte, înţelege: îi spusesem câte ceva despre viaţa noastră în doi. Comentasem cu ea întâmplarea aceea nefastă. Nu, nu-i spusesem mai nimic din tot ce trăisem împreună. Sunt lucruri pe care, din cauze diverse, adesea de ruşine, nu îndrăzneşti să le spui nici măcar celei mai bune prietene.

     ─ Dacă ţi-a venit fatalul, zice Feli, te las cu el. Nu putea să pice decât acum...

Mă pupă şi-mi şopteşte la ureche, ca să n-audă el:

     ─ Fă-l în sânge pe mârlan! Învârteşte-l ca pe pui, la rotisor...

     Ce ciudat... Mă doare când o aud vorbind astfel despre el. Nu am spus niciodată nimănui ceva rău despre omul acesta şi mi se pare ciudat să fac asta acum, dar mai ales să o facă altcineva. Parcă toată furia pe care o simţeam până acum s-a mai estompat. Nu ştiu de ce, poate pentru că m-am hotărât să mă rup definitiv de el. Poate pentru că decizia de a nu mai fi dependentă de el câştigă tot mai mult teren. Căci am fost cu adevărat dependentă de el... Aşa voiam să fiu, acum realizez. Am crezut că vom îmbătrâni împreună şi, dacă nu mi-ar fi dat el cu piciorul, eu nu aş fi făcut niciun gest să ne despărţim. Chiar dacă tot m-ar fi dat jos din maşină şi ar fi urcat-o pe aia în locul meu. Chiar dacă se săruta cu ea sub ochii mei. Chiar dacă era maxima umilinţă. Aş fi zăcut în permanenţă de boala asta, a resemnării... A trebuit să trăiesc o experienţă ca aceea despre care tocmai i-am povestit Feliciei, a trebuit să fiu contemporană cu Mihai Viteazul, ca să mă întorc în timpurile de azi şi să iau, în sfârşit, decizia care trebuie. Acum îmi doresc să nu ne fi întâlnit niciodată, eu şi soţul meu. N-am mai fi pierdut timpul unul cu altul şi câţiva ani din viaţă. Bine măcar că n-a fost o viaţă. Cine mi-ar fi mai dat alta, ca să mai trăiesc şi eu?

     ─ Ce are Felicia? – mă întreabă el, când rămânem singuri.

     ─ Ce are?

     ─ Păi nu ştiu ce are, dar s-a purtat rece şi urât cu mine.

     ─ Dar ce voiai? Să-ţi întindă covorul roşu, ca pentru preşedinţi şi şefi de state?

     ─ I-ai spus tu ceva... Că altminteri ce să aibă cu mine? Nu ne-am mai văzut de la nunta noastră, nu i-am făcut nimic, nu am supărat-o cu nimic, nu i-am zis nimic.

     ─ Adevărat, ei nu i-ai zis şi nu i-ai făcut nimic. Dar Felicia este prietena mea. Şi dacă eu ştiu tot ce s-a petrecut în noaptea aia blestemată, dacă ştiu şi cum a curs viaţa noastră înainte de accident, e posibil să ştie şi ea, măcar în parte. De ce ai venit? Nu e nevoie, crede-mă, să faci pe soţul iubitor şi atent şi afectuos. Nu mai veni! N-ai înţeles? S-a terminat tot. Ne vom despărţi de îndată ce ies din spital. E mai bine aşa. Pentru amândoi...

     ─ De unde ştii tu ce e mai bine pentru mine?

     ─ Până nu demult, mă încăpăţânam să cred că nu poate să-ţi fie bine decât lângă mine. Aşa cum nu-mi imaginam că mie îmi poate fi bine în viaţă fără tine. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat. Nu mai putem trăi împreună. Chiar ne e mai bine unul fără altul. Şi, presupun că duduia aceea abia aşteaptă să fii liber şi să-ţi începi viaţa alături de ea.

     ─ Ce duduie? Ce tot spui? Nu e nimeni în viaţa mea, în afară de tine. Continui cu prostiile astea. Eu nu ştiu ce zici tu că-ţi aminteşti din seara cu accidentul, dar nu e adevărat că am pe altcineva. Aşa cum nu e adevărat că eu sunt de vină pentru toate mortăciunile din noaptea aia. Suntem căsătoriţi de mai bine de trei ani, ne-am înţeles întotdeauna, poate vom face şi un copil. Nu ne-am jurat la cununie să fim împreună, la bine şi la rău, până ce moartea ne va despărţi?

     M-am înfuriat. Cum poate să fie atât de ipocrit şi de nenorocit? Cum poate să se joace cu vorbele în felul acesta? Încă un pic şi mă convinge că eu l-am înşelat pe el. Are talentul ăsta. Deşi el e cel care greşeşte, eu sunt cea care mă duc şi-mi cer iertare, eu sunt cea care îl roagă să nu mai fim supăraţi. El e călăul, dar victima e atât de proastă, că îi pupă mâna cu care a lovit-o! Şi hai să nu mai fim supăraţi!... La dracu! A fost aşa! Acum fata aia idioată nu mai există! A murit în accidentul din noaptea cu furtuna. Nu mai trăieşte. În faţa acestui bărbat este altă femeie. Indiferent dacă va reuşi sau nu, vreodată, să-l mai întâlnească pe Şerban, aşa cum visează, nu mai are nimic de-a face cu fata aceea cu caracter moale ca de plastilină, care trăieşte din suferinţă, care se împărtăşeşte cu ea, care nu poate altfel, fără durere. Acela a fost doar un capitol şi, din fericire, s-a încheiat. Să încerc să fiu calmă, să nu-i strig în faţă ce cred despre el, să nu arunc cu vorbele spunându-i că e cel mai mare dintre toţi nenorociţii din lumea asta.

     ─ Jurămintele sunt făcute, pesemne, ca să fie încălcate. Nu suntem primii, nici ultimii care le încalcă. De când lumea, aşa se întâmplă.

     ─ A, deci şi tu le-ai încălcat! Nu sunt doar eu cel care a înşelat în căsnicia noastră. Şi tu m-ai înşelat. Şi mai faci pe mironosiţa...

     Dacă stau să mă gândesc bine, poate fi şi aşa. Am înşelat şi eu, trăind o poveste de dragoste cu Şerban. Şi-ncă ce poveste! Chiar dacă în alt timp, în alt spaţiu, poate că nu sunt aşa de curată, ca lacrima, cum vreau să par. Popii spun că e greu păcatul şi când gândeşti la ce nu-i al tău.

     ─ Noi trebuie să ne punem de acord cu ceea ce spunem anchetatorilor şi lumii. De ce să ştie toţi ce s-a întâmplat atunci? Ce, ne dă cineva să mâncăm? Noi trebuie să fim unul lângă altul. N-are de ce să ştie lumea că ne-am certat, că ai fost singură, că...

     ─ Nemernicule! Asta era: vrei să-ţi asiguri spatele. Te temi pentru pielea ta. Jalnic pentru ditamai bărbatul care eşti şi care vrei să pari. Eşti chiar mai nemernic decât prevede legea! Nu vreau să mai am de-a face cu tine în veci. Nu mă mai complac în suferinţă, în minciună, în amărăciune alături de tine. Du-te dracului!

     Schimbul de „amabilităţi” poate că ar fi mai continuat, dacă nu intra în rezervă poliţistul. Însuşi inspectorul şef... Asta, principal... Ăsta, ca să-l parafrazez un pic pe Caragiale, are, n-are treabă, la 12 trecute fix, trece pe la spital. Mult mai durează ancheta pe care o face. Mă salută cald, dă rece mâna cu soţul meu, cere permisiunea să se aşeze pe scaun, lângă noi.

     ─ Mă bucur că vă găsesc împreună, spune. Aşa putem să lămurim mai bine problemele care nu sunt încă suficient de clare. Am să fiu, cel puţin cu dumneavoastră, domnule, concis.

     ─ Despre ce e vorba?

     ─ Evident, despre accidentul soţiei dumneavoastră. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea?

     ─ De unde să ştiu eu ce s-a întâmplat? Nu eram cu ea.

     ─ Unde eraţi şi ce făceaţi?

     ─ Păi acasă eram, unde să fiu în puterea nopţii? Şi ce face un om noaptea? Doarme pe perna lui. Doar dacă nu e huhurez...

     ─ Soţia dumneavoastră nu dormea. Şi, în mod sigur, nu e huhurez. De ce era singură noaptea pe stradă? Cu atât mai mult pe furtuna aceea...

     ─ Vă daţi seama că suntem parte a acestui secol... Ea are programul ei, eu pe al meu. Nu putem să fim tot timpul împreună. Fiecare are un serviciu, nu avem cum să stăm unul după altul, nici dacă am vrea.

     ─ Şi, totuşi... De ce era doamna pe stradă în noaptea cu furtuna? Se ducea undeva? Venea de undeva? De ce singură?

     ─ Cred că sunteţi ori haios ori conservator, domnule inspector...

     Simt nevoia să intervin:

     ─ Principal... Inspector principal...

     Şi, nu ştiu de ce, abia mă abţin să nu mă umfle râsul. În timp ce Dan nici nu remarcă faptul că am spus ceva, principalului îi scânteiază luminile ochilor într-un mod aparte. Tace, complice parcă, şi mă priveşte pe sub genele-i lungi, ca de fată mare. Dan continuă:

     ─ Mi se pare că faceţi un capăt de ţară din asta. Scrie undeva că oamenii trebuie să umble pe stradă în haită? Nu suntem lupi sau câini comunitari, avem fiecare un program. N-aţi observat că acum lumea se duce mai degrabă noaptea la cumpărături şi la ştrand? Societatea a evoluat. Nu se mai culcă nimeni la ora 22.00. Şi dumneavoastră vă cantonaţi de acest mic amănunt. Dar, repet, sunt atâtea alte femei care merg singure pe stradă. Inclusiv noaptea... Nu cred că îi întrebaţi pe toţi bărbaţii de ce sunt ele singure şi ce fac la ora aia pe stradă. De ce vi se pare ciudat că soţia mea se afla într-o astfel de ipostază?

     ─ Pentru că soţia dumneavoastră a fost lovită în noaptea aceea de o maşină. Pentru că viaţa doamnei a fost pusă în pericol. Pentru că şoferul respectiv a fugit de la locul accidentului. Dar a fost un accident? Se prea poate să fi fost vorba despre o tentativă de omor, nu despre un accident. Din aceste cauze, şi încă din multe altele, mă văd nevoit să vă adresez aceste întrebări. Şi, da, aveţi dreptate, nu-i întreb pe toţi bărbaţii ce le făceau nevestele în noaptea aceea cu furtuna. Dar nici nevestele lor nu au fost date jos din maşină de soţii dornici să se pupe cu alte femei chiar sub ochii lor, ai nevestelor.

     Şi mie, şi lui Dan ne-au căzut, în aceeaşi clipă, ca la comandă, feţele. În timp ce el mă privea înfuriat că am „dat cu goarna” înainte să mă avertizeze el să tac, am reuşit să îngaim:

     ─ De unde ştiţi?

     ─ Lucrez la poliţie, nu la spital, nici în gară. Asta e munca mea. Şi, întorcându-se către Dan, a continuat: Deci, să recapitulăm. În noaptea aceea v-aţi luat soţia din staţia de autobuze din centru. Ploua de rupea şi sta să izbucnească furtuna. Aţi dat-o, în apropiere de blocul în care locuiţi, jos din maşină. În locul ei s-a urcat o altă femeie. Cine e femeia aceea?

     Tăcere...

     ─ Ce aţi făcut mai departe?

     Niciun răspuns...

     ─ Unde v-aţi dus?

     Iisuse, de unde ştie ăsta ce s-a întâmplat? Că m-a dat jos din maşină? Neserioasa de Felicia i-a zis! Cum şi-a permis ea să-i spună ăstuia un lucru atât de intim şi de serios, pe care i-l destăinuisem doar ei? Bun, în interesul anchetei, dar nu trebuia să mă avertizeze şi pe mine că stă de vorbă cu organu’? Când va veni la mine, va fi vai şi amar de pielea ei. Nu mai poţi să ai încredere în nimeni. Pe ce lume trăim, Doamne?

     Şi poliţistul ăsta infatuat şi plin de el ce-a vrut să zică adineauri cu spitalul? Cum adică nu lucrează la spital? De ce tocmai la spital? Cu ce mă atinge, cu ce mă împunge, când pomeneşte despre spital? Că nu e o simplă exprimare, un simplu mod de a zice ceva. A avut, aşa un ton, un ghimpe. Şi nu mă înşel. Pentru mine a zis ce a zis, nu pentru Dan, nu la întâmplare. A tras la ţintă, nu aiurea. De altfel, m-a şi privit într-un fel aparte. Nu cumva la rezident se referă? Nu înţeleg.

     ─ Unde să mă duc? M-am dus acasă. Ce era să fac prin ploaia aia teribilă? Şi să ştiţi că greşiţi, domnule poliţist, nu am dat-o jos din maşină pe soţia mea. Am rugat-o doar să treacă în spate. Ea a plecat de nebună prin vijelia aia. E aci, poate să confirme.

     ─ E tot ce îmi spuneţi? Ok, am înţeles. Am să vă rog să treceţi într-una dintre zilele următoare pe la poliţie, ca să daţi şi o declaraţie scrisă în sensul celor afirmate. Bine? Şi mai vorbim atunci.

     ─ Bine. Trebuie să plec, nu?

     A dat din cap, în semn că da.

     ─ Trebuie să vorbesc şi cu victima.

     I-auzi! Cu victima... Ce delicat mai e şi poliţaiul ăsta. Şi eu acuma... Cum oi vrea să-mi zică? Doar nu sunt agresorul... Victima... Adică eu sunt aia păţită. Şi pentru că sunt păţita, el bate drumul spitalului, ca să afle cum s-a întâmplat de-am păţit-o. Sigur că nu sunt pentru un afurisit de inspector, fie el şi principal, decât victima. Bagă-ţi bine în cap, proasto, victima...

      Dan dă să se aplece să mă sărute, înainte de plecare. Poliţistul îşi drege glasul şi el renunţă, înainte ca eu să întorc capul, plină de resentimente, şi nu numai. O tăcere nefirească şi parcă apăsătoare s-a aşternut, când am rămas doar noi, peste încăperea cenuşie de spital. Eu nu am de gând să o rup, despre el, nu ştiu. Mă priveşte. Intens şi intensiv. Cu aceiaşi ochi negri, care potopesc interlocutorul, care vor să pătrundă în cele mai tainice ascunzişuri. Desigur, asta e meseria lui şi, cu privirile astea, am mai zis-o, bagă interlocutorul în răcori, ca să spună tot ce vrea el să audă. Ce să-i faci? Trebuie să facă cineva şi meseria asta. Mănâncă şi inspectorul principal o pâine. La un moment dat, va trebui să spună ceva, el este anchetatorul şi eu sunt victima. Eu, dacă vreau, pot să tac. Dacă nu mă întreabă nimic, n-am de ce să îi spun ceva. Pot să tac pe mai departe. Dar el, ca să-şi facă meseria, ca să afle adevărul, că doar e în slujba adevărului, trebuie să vorbească. Rumeg pe mai departe la gânduri fără noimă. Ce-mi pasă mie, la urma urmei, dacă vorbeşte poliţaiul ăsta nesuferit cu mine sau nu? Mă străfulgeră întruna cu privirile lui, cred că a văzut şi ce-am mâncat acum trei ani. Nu mai suport. S-ar putea să-i zic vreo câteva. Nu mai apuc, căci sfârtecă el tăcerea:

     ─ Ce faci?

     ─ Bine...

     ─ Cât de bine?

     ─ Cel mai bine...

     ─ Mă bucur. De ce nu te uiţi la mine când îmi vorbeşti?

Mă întorc ostentativ, cu tot corpul către el:

     ─ Vă privesc, cum să nu? Când zice organu’, drepţi stăm noi, ăştialalţi. Şi pe sârmă mergem, dacă zice ‘mnealui...

     ─ Zici tu?

     ─ Zic...

     ─ Eşti frumoasă.

     ─ Iar dumneavoastră sunteţi un inspector de poliţie. Principal... Care e în stare să-i spună un astfel de lucru şi mumei pădurii, numai să rezolve un pârlit de caz.

     ─ Chiar eşti frumoasă. Aşa îmbufnată cum eşti, eşti frumoasă foc.   

     ─ Zic să mă întrebaţi ce aveţi de întrebat şi să terminăm mai repede.

     ─ Dacă zici tu... Eu nu îndrăzneam, dar dacă zici tu... Te-ai gândit vreo clipă la mine?

     ─ Poftim?! Eu v-am zis să mă întrebaţi ce aveţi de întrebat în legătură cu...

     ─ Asta aveam să te întreb. Te-ai gândit la mine? Eu, de când am plecat de la spital, m-am tot întrebat cum să fac să ajung mai repede înapoi, ca să te văd.

     ─ Arde cazul, bag samă! Pe ardeleneşte, că pe munteneşte nu-mi vine...

     ─ Arde... Nu pot să neg. Arde mai demult şi foarte tare. De neimaginat cum arde... Cât te mai ţin ăştia în spital?

     ─ Trebuie să vin şi eu să dau declaraţie la poliţie? De asta mă întrebaţi?

     ─ Presupun că foloseşti în vorbirea cu mine pronumele de politeţe dumneavoastră nu din respect, neapărat, faţă de organ, cum ai zis tu, ci ca să imprimi o anumită răceală, o anumită distanţă. Să mă faci să înţeleg că nu se poate ajunge la tine, că nu eşti dispusă să stai de vorbă cu oricine, că eşti inabordabilă, în orice sens. Dacă nu era aşa, în mod firesc, când eu l-am înlocuit pe reverenţiosul dumneavoastră cu mai simplul şi mai directul tu, ai fi făcut şi tu la fel. În fond, dacă e să ne gândim concret, suntem cam de aceeaşi vârstă. Eu am vreo trei ani mai mult, dar nu e un motiv să îmi spui la nesfârşit dumneavoastră. Vrei să mă faci să stau în banca mea... Ce ghinion şi pe mine! Ca să nu zic că e naşpa... După ce că mă cheamă Popa, mai m-am făcut şi poliţist. Te pomeneşti că, într-un viitor apropiat, dacă plec din poliţie, ajung şi primar. Hai să-ţi povestesc ceva în legătură cu numele meu. M-a prins noaptea odată printr-o comună mai de la marginea judeţului, unde, întâmplarea făcea să am nişte rude mai îndepărtate. Adică nu îndepărtate, dar nu ne ţinuserăm, cum se zice, foarte tare de neamuri. Nu ne prea rupseserăm pragurile cu vizitele. Şi, la trei dimineaţa, sar gardul în curtea rudelor mele şi, ferindu-mă să nu stârnesc dulăii, mă duc uşor şi bat într-o fereastră. O dată, de mai multe ori, până se trezeşte mătuşa şi din casă, iese în tindă. I-am spus cine sunt, nu înţelegea. Dar se temea să deschidă uşa la ora aia din noapte, când era somnul mai dulce şi mai înşelător. Şi mă întreabă iar: „Cine eşti, mamă, că n-am auzit”. „Sunt eu, Cristi Popa, de la Ploieşti. Am avut treabă pe aici şi nu am unde să dorm. Nici autobuz sau tren nu e până dimineaţă. Am îngheţat şi am zis să nu bântui prin gară”. Şi mătuşa de colo: „Săru’mâna, părinte! Săru’mâna! Dar de ce nu vă duceţi la părintele nostru, că e om bun şi sunteţi coleg cu sfinţia sa?”. „Nu, sunt eu, Cristi Popa de la Ploieşti...” „Am înţeles, părinte, că nu sunt surdă, dar eu nu sunt foarte bisericoasă şi mi-e că fac păcate şi mă puneţi la mătănii. Nici n-am casă cu fason ca pentru sfinţia ta”. Eram disperat, dar nu ştiam să-i explic decât aşa: „Sunt Cristi Popa de la Ploieşti...” Şi biata mătuşă de colo: „E, bine că eşti, părinte. Eu tot zic să te duci mata la popa al nostru, că nu te lasă el pe drumuri”. Se auzea cum bombăne dincolo de uşă: „Doamne, ce-a căzut pe capul meu de nu mai scap, femeie bătrână, de popa ăsta?”

     Râd, fără să vreau, de întâmplarea lui Cristi Popa.

     ─ Şi ce-ai făcut?

     A observat din prima nuanţa. M-a privit surprins, probabil nu se aştepta, dar cu bucurie. Din delicateţe, nu a comentat nimic.

     ─ I-am spus că sunt Cristi Popa din Ploieşti. Furioasă, mătuşa a deschis, făcându-şi cruci mari, să vorbească şi să se clarifice odată cu afurisitul de popă care nu înţelegea că ea îl trimitea la colegul lui, popa din sat. Când m-a văzut, m-a luat la zor: „De ce, Doamne sfinte, nu spuneai că eşti tu şi mă tot ţineai cu popa?” Ea habar nu avea că ăsta e numele meu de familie, a luat-o ca pe o cacealma pe care i-a făcut-o un tânăr nu prea dus pe la biserică, aşa Popa cum îl cheamă. A crezut că am vrut să râd de bătrâneţile ei. Dar, mă rog... S-o lăsăm pe mătuşa. Mă bucur că nu mai eşti supărată. Cum te simţi?

     ─ Neaşteptat de bine. Suspect de bine, aş zice. Chiar îmi pare rău că mă simt atât de bine. Aş vrea să-mi fie din nou rău şi să evadez de aici, din spaţiul ăsta, într-altul, unde m-am simţit, cât mi-a fost rău, atât de bine.

     ─ Adică unde? Unde ai vrea să te duci?

     ─ N-aş schimba locaţia. Aş rămâne tot pe plaiurile Ploieştiului. Are oraşul ăsta ceva... Nu ştiu ce, dar te ţine legat de el, când eşti de-al lui, cu un milion de fire nevăzute. O fi fiind izul de petrol, o fi fiind istoria uşor alambicată, or fi fiind oamenii. Nu ştiu. Ploieştiul nu e cel mai frumos dintre oraşe, nu e un loc tocmai curat şi atrăgător. Nu e chiar ceea ce-ţi doreşti pentru copiii tăi. Are, însă, ceva. Cel puţin, pentru mine aşa e. Nu pot să plec altundeva, nici dacă aş vrea. Şi nu vreau. Aici e casa mea. Dar aş trăi în alt timp, unul mai îndepărtat. Nu din cauza poluării, nici a lipsei parcurilor, nici că am ceva cu administraţia locală şi judeţeană de acum. Numai că... Ce ştii despre perioada în care Mihai Viteazul a transformat satul Ploiesci în târgul Ploieşti?

     ─ Păi, ce ştie toată lumea. Dacă mi-aduc bine aminte, asta s-a petrecut în 1597. Atunci, domnitorul Mihai Viteazul a hotărât să ridice micuţa localitate de lângă Târgşor, mult mai dezvoltat la ora aceea, la rang de târg domnesc. În 1997, la 400 de ani de la acest eveniment, adică, îmi amintesc, s-a făcut la Ploieşti o adevărată sărbătoare pe tema asta. Şi sărbătoarea asta, din 1997, a culminat cu dezvelirea statuii ecvestre a domnitorului. Ştiu că a costat mult statuia - îl reprezintă, cum ştie tot Ploieştiul, pe viteaz, călare, gata să cucerească fiecare redută potrivnică - fiind realizată cu sprijinul autorităţilor, al unor societăţi comerciale, al unor cetăţeni şi s-a dezvelit pe 1decembrie, 1997. La eveniment au luat parte preşedintele Senatului României, primul ministru şi o grămadă de parlamentari, din toate partidele de la acel moment. Culmea, aşa ni s-a părut nouă, cel puţin, e că au fost foarte mulţi care nu aveau o legătură directă cu Ploieştiul, erau din alte regiuni. Vreau să spun că evenimentului i s-a dat o amploare deosebită. A fost, atunci, din această cauză, multă poliţie pe străzi şi în multe alte obiective importante din oraş. Eu nu eram poliţist atunci, dar am aflat de la colegi. Însă, mai bine să mă întorc la ce m-ai întrebat tu: aşezarea pe care Mihai Viteazul a făcut-o târg era, din câte am citit şi eu, mai veche. Conform documentelor istorice, care, în treacăt fie spus, nu sunt prea multe, ea este menţionată dinainte de anul 1400. Deşi aici, ca o scurtă paranteză, a existat viaţă în continuu, încă din perioada geto-dacilor. Era sat de moşneni şi totodată căpitănia Ploieştiului, organizată destul de riguros, aş spune, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Mihai Viteazul, care s-a învârtit mult prin zona Prahovei, a gândit, când a vrut Ploieştiul, ca un strateg. În el a vorbit mai degrabă interesul militar pe care îl reprezenta aşezarea, decât cel pentru frumuseţea locurilor.

     S-a întrerupt. În rezervă intrase, cu paşi mărunţi şi înceţi, Tuţa. A salutat şi s-a întins, aparent sfârşită pe patul ei. Poate e de la analize, poate îi e rău. Am dat să zic ceva, dar inspectorul principal s-a apropiat mai mult de mine şi m-a oprit prinzându-mă de mână:

     ─ Las-o, s-a certat cu bărbate-său! – mi-a spus în şoaptă.

     ─ Ştiam că a plecat să facă nişte investigaţii medicale mai ample în oraş, i-am răspuns la fel. Şi m-am gândit că i s-a făcut rău de acolo.

     ─ O fi fost şi la analize, dar când am venit eu, era pe bancă în faţă cu soţul şi aveau o controversă foarte serioasă. Atât de serioasă, că ea şi plângea.

     ─ Mi-e milă, într-un fel, de ea. E o victimă şi bărbate-său e un nemernic. Nu pot să-l înghit nici cu triferment. A lovit-o cu toporul în cap! De cazul ei nu te ocupi?

     ─ Nu, mi-e de ajuns cazul tău. Şi apoi, nu pot să le iau eu pe toate, mai am şi alţi colegi... Trebuie să mănânce toată lumea o bucată de pâine. 

     ─ E greu cazul meu?

     ─ Al dracului de greu. Niciun... caz, cum spui tu, nu a fost aşa. Şi au fost, slavă Domnului, destule. Că n-am ajuns degeaba la 30 de ani. Cu toate era mult, mult mai simplu. Cu tine e altfel.

     ─ Mai complicat? Dar de ce? Că mă şi îngrijorezi. Pentru că am fost în comă? Pentru că ai auzit prin spital că sunt nebună şi am vrut să caftesc medicii?

     ─ Măcar ai reuşit să-l mardeşti pe vreunul sau doar te lauzi?

     ─ Nţţţ, n-am reuşit... Nu prea... Căci s-au repliat şi, fiind mai mulţi, m-au anihilat.

     ─ Nici măcar pe rezidentul ăla care îţi poartă tot timpul de grijă nu l-ai lovit un pic? Acum mă aştept să ne pomenim cu el şi să-mi spună că trebuie să plec, că te obosesc, că trebuie să te odihneşti, că te doare capul, dacă mai stai cu mine. E în terenul lui şi-l ţine.                          

     ─ De ce ziceai că e mai complicat cazul meu, că nu mi-ai spus?

     ─ Pentru că e altfel. Pentru că e, nu ştiu, aproape straniu. Oricum, de neimaginat. Nu-mi închipuiam că sunt şi astfel de... cazuri pe lume. Pentru că te uiţi la mine cu ochii ăştia mari şi verzi şi ajung şi eu să bat medicii din spital. Un lucru să ştii: e al naibii de greu.

     ─ Înţeleg. Nu trebuie să vorbeşti cu mine, care fac parte din caz, despre datele pe care le deţii. Nu-mi poţi spune amănunte legate de anchetă. E interzis să dai informaţii... clientului?... E bine spus aşa, că nu ştiu ce sunt, în afară de caz, cum să formulez. A, da: victimă... Sunt victimă...

     ─ Oare?... Victimă vei fi fiind sau călău? Nu vrei să ne întoarcem la Mihai Viteazul? Asta până nu apare ăla, doctoraşul, să sune împrăştierea. Cred că doarme, locuieşte, trăieşte în spital, aşa e mereu în preajma ta.

     Fac un semn cu mâna, care vrea să însemne: mă rog, cum vrei...

     ─ Ce ziceam? Strateg bun, Mihai... El a apreciat dintr-o ochire că locul ăsta, adumbrit de Codrii Vlăsiei, unde era şi este Ploieştiul, dar desigur, acum fără codrii în cauză, este potrivit pentru formarea şi organizarea armatei sale, cu care plănuia să intre în Transilvania. Era aici, dar nu în văzul tuturor ochilor, un important nod: se întretăiau drumurile dinspre Braşov, Giurgiu, Bucureşti şi Brăila. Toate erau importante, dar în contextul gândurilor sale, cel către Transilvania era mină de aur. Era ceea ce îi trebuia. Nu cred că exagerez prea mult dacă afirm că aici, în târgul domnesc de la Ploieşti, transformat de curând dintr-un sat de moşneni în târg, s-a pritocit cea dintâi unire a Ţărilor Române. Ce este? Te tulbură ce spun? Vrei să tac? Vrei să continuu? Ok... După cum spun cronicile - puţine, repet, nici măcar însemnările lui Sevastos nefiind foarte cuprinzătoare şi elocvente în acest sens - domnitorul venea des la Ploieşti. Cocea un plan. Nebunesc de-a dreptul! Nici măcar căpitanii săi cei mai de aproape nu ştiau ce pune la cale. Cert e că, în loc de Târgovişte, Gherghiţa, Bucureşti sau Târgşor, Mihai prefera adeseori Ploieştiul. Şi nu venea singur. Îl însoţeau familia şi cei mai de ispravă căpitani ai săi.

     ─ Ştii destul de multe lucruri legate de aspectul care mă interesează… Nu m-aş mira să cunoşti şi numele căpitanilor lui Mihai Viteazul.

     ─ Ţi se pare, nu ştiu aşa de multe. Am mai citit câte ceva… Căpitanii… Păi îi ştiu, ca toată lumea, pe cei pe care i-a consemnat istoria.  

     ─ Eşti un poliţist citit. Rectific: un inspector principal foarte citit. Că tu nu eşti fitecine poliţist… Adică să nu te retrogradez din nou…

     Pare că nu mă bagă în seamă şi continuă, după ce aruncă o privire către Tuţa care, cred, adormise în patul ei din colţul opus al rezervei, căci răsuflarea liniştită îi ridica ritmic linia corpului.

     ─ De aceea, după proclamarea târgului, în jurul Curţii Domneşti a lui Mihai şi-au înălţat locuinţele boierii şi târgoveţii.

     Chiar că sunt gâtuită:

     ─ Spui că a fost o curte domnească aici, da?

     ─ Da, asta spun. Dar de ce ţi se pare ciudat? Mihai Viteazul chiar a iubit locurile astea şi a avut o curte domnească aici.

     ─ Nu mi se pare ciudat deloc. Eu ştiu că a fost o curte domnească aici, nu o casă mai răsărită, cum afirmă unii, în care ar fi stat domnitorul… Am văzut-o... Când am fost în comă am văzut-o. Mai mult, am trăit o vreme în imediata ei apropiere. Mi-a fost al naibii de bine acolo. Aşa cum nu ştiam şi nu credeam că poate fi în viaţa unui om. Acolo, în jurul curţii domneşti am pritocit o iubire cum n-a mai fost alta. A fost atât de aievea… Dar cum să creadă o asemenea… enormitate, absurditate şi nu ştiu cum să-i mai zic, un om al legii, un poliţist învăţat doar să rezolve cazurile cetăţenilor cu care e contemporan, determinat doar de respectarea legii, disciplinei şi a ordinii publice?

     ─ Te cred. Povesteşte-mi!...

     ─ A fost… Nu ştiu ce a fost. Nici cum s-a făcut să ajung acolo, la 1599, în Ploieştiul despre care tocmai mi-ai vorbit. Nu ştiu ce chichiţă din creieru-mi înfierbântat de comă a făcut asta. Nu ştiu de ce tocmai în acel timp şi acel spaţiu a trebuit să ajung. Poate că nu e, cum spun înţelepţii, nimic întâmplător, dar la momentul ăsta, deşi m-am sfârtecat în bucăţi ca să înţeleg, nu am găsit explicaţia pentru cele întâmplate. Nu o ştiu, nici măcar nu o intuiesc. Îmi spuneai despre plănuita plecare spre Transilvania. Eu chiar am fost acolo şi ştiu cum s-a întâmplat, cum îi ducea de nas pe toţi, cum îi păcălea, cum le întindea curse, spunându-le că nu are gânduri ascunse şi dându-se cuminte ca o fată mare care aşteaptă să fie dusă la altar...

     Ţârâitul prelung al unui mobil, mobilul lui, al lui Cristi Popa, a spart liniştea încăperii – noi vorbeam în şoaptă de minute bune, iar Tuţa nu se auzea de niciun fel – şi mie mi-a oprit cuvintele, destăinuirile pe care mă pregăteam, într-un mod aproape inconştient să le fac, pe buze. S-a uitat pe ecran, la numele persoanei care suna şi mi s-a părut că nu e tocmai mulţumit de ce vede. M-am gândit că e vreun şef de-al lui. A ezitat câteva clipe, cu telefonul în mână, să răspundă. Parcă socotea că nu e momentul. Apoi, a dat să se îndepărteze de patul meu, ca să vorbească în linişte cu persoana care a sunat, dar, din motive necunoscute mie, a renunţat. Şi-a înfipt ochii lui pătrunzători într-ai mei şi a răspuns:

     ─ Da, Raluca, te ascult.  

     Cred că telefonul era unul destul de performant, căci se auzea ce zicea persoana de la celălalt capăt al firului, ca şi cum era alături, în camera de spital, cu noi. La al meu, abia de mai aud eu, când vorbesc cu cineva, darămite altcineva de alături... Dar la al lui Cristi Popa se auzea:

     ─ Ce faci, unde eşti? – rostea vocea celei pe care o numise Raluca.

     Cu ochii pe mai departe cufundaţi în ochii mei, el a răspuns:

     ─ La spital sunt, am treabă. Vorbim mai târziu.

     ─ Hai că sunt scurtă, nu mă întind la vorbă. Silvia şi Alex au ceva de sărbătorit în seara asta. Şi trebuie să fim alături de ei.

     ─ Raluca, nu pot să vorbesc acum, ţi-am zis că am treabă. Te sun eu mai încolo.

     ─ Nu, Cristi, că nu avem timp de pierdut, până termini tu treaba! Aşa faci mereu şi laşi totul pe mine. Pe spinarea mea... Trebuie să luăm un cadou pentru ei, că împlinesc patru ani de la nuntă. Vii repede? Sau mai întârzii?

     ─ Nu, nu vin foarte repede. Trebuie să rezolv ceva.

     ─ Atunci cum facem cu cadoul? Te aştept sau mă duc eu să cumpăr ceva?

     ─ Cumpără tu...

     ─ Ce zici să le iau? Ai vreo idee?

     ─ Nu, dar sunt sigur că ai tu... Ia ce vrei. Le va plăcea, oricum. Şi vorbim mai târziu.

     ─ Ce zici de un ventilator, ca să se mai răcorească, pe căldurile astea? Că aer condiţionat nu pot să le iau. Să-şi ia ei de ăsta. Sau un aspirator? Mi-e să nu creadă că îi considerăm jegoşi. Sau un set de oale? Şi aşa nu prea face Silvia mâncare... Le ţine de bune... Ce idee ai şi tu?

      ─ Cumpără ce vrei tu şi e ok.

      ─ Păi nu ştiu ce să cumpăr, de aia te întreb. Zi şi tu ceva. Să nu fie prea scump şi să găsesc repede. Că nu am timp să umblu prin magazine. Dacă mergeai şi tu, era altceva.

      ─ Raluca... Raluca... Mă auzi? Cumpără ce vrei tu, eu nu pot să plec cu tine. Ţi-am spus că sunt la spital, în timpul serviciului şi am ceva de rezolvat. Şi nu pot să vorbesc acum! Te descurci tu. Te sun eu mai târziu. Acum trebuie să închid. Ai auzit, da? Vorbim mai încolo. Nu, nu protesta, Raluca. Acum nu pot să stau la discuţii cu tine.

     Şi i-a închis. Dar tot timpul cât a vorbit, ne-am privit, într-un mod ciudat, în ochi. El m-a fixat cu privirea lui neagră, eu i-am susţinut-o. Nu ştiu de ce. În mod firesc, nu stau cu gura căscată şi urechea ciulită, ca un copil tâmpit, să ascult discuţiile celorlalţi. Mă întorc, îmi fac de lucru până termină omul de vorbit, dar de data asta, am vrut să ascult. N-am făcut niciun gest că vreau să mă retrag, în vreun fel. Raluca... O fi soţia? Nu are verighetă. Poate nu o poartă. Nici soţul meu nu o poartă mereu. O fi iubita... Oricum, după cum îi vorbea ea, sunt foarte apropiaţi. Şi eu sunt cazul pe care trebuie să-l rezolve. Dar ştiam asta. De ce mă surprinde? Şi cum a mai zis? Treaba... Are o treabă de făcut. Eu sunt treaba pe care trebuie s-o facă. S-o termine. Încă mă priveşte. La fel de intens. La fel de pătrunzător. Ca să ştie cum poate rezolva mai repede cazul şi face mai bine treaba. Ezită puţin, vizibil încurcat, apoi îmi zice:

     ─ Continuă, te rog, cu povestitul. Sunt numai ochi şi urechi. Ziceai că ai fost acolo, că ai trăit acolo... În târgul medieval al Ploieştilor... Te ascult.

     ─ Lasă... Vorbim altă dată. Acum ai treabă. Iar eu sunt obosită.

     ─ Mă concediezi? Nu mai vrei să vorbeşti cu mine? Ce am făcut? Sunt în continuare un foarte bun ascultător şi partener de dialog.

     ─ Am vorbit prea mult şi, deşi nu bănuiam, nu îmi face bine să mă solicit atât. Uit mereu că am fost în comă şi că în organismul meu ceva s-a schimbat, că nu mai sunt la fel, că nu mai am aceeaşi rezistenţă, că mă mai dor ba unele, ba altele...

     ─ Îţi e rău?

     În timp ce mă suceam şi mă învârteam în jurul cozii, rostind aceleaşi cuvinte de mai devreme, a intrat rezidentul.

     ─ Ce-ţi spuneam? – a comentat oarecum maliţios inspectorul principal. Vorbeşti de lup... Mă întrebam de ce nu apare şi uite că a apărut. Acum trebuie să te cocoloşească, să te oblojească, să te vindece de dureri.

     Şi către rezident:

     ─ Vă salut, domnu’ doctor. Mihai Stoian, parcă. Pe mine mă cunoaşteţi. Am mai discutat. Am tot discutat, adică. Presupun că aţi venit să vedeţi pacienta. E bine... Mie aşa mi se pare, că se simte pe zi ce trece tot mai bine.

     ─ Vi se pare dumneavoastră, dar nu sunteţi de specialitate ca să ştiţi dacă e sau nu aşa. Poate fi doar o aparenţă. Nu e restabilită. Şi apoi, vorbim despre o pacientă care a fost, ca să vorbesc pe înţelesul tuturor, şi al celor care nu se pricep la medicină, în comă trei săptămâni. Ar fi putut să se trezească paralitică, o legumă sau ar fi putut să nu se mai trezească deloc. Încă ne mai temem să nu fie ceva leziuni la creier. Şi apoi, a vrut, când s-a trezit, să moară. Să se întoarcă în starea de rău, mai precis. Dacă nu există determinarea care s-o mobilizeze ca să lupte pentru viaţa ei, poate claca. Toate astea ne fac să o ţinem sub o strictă supraveghere. Nu ştim ce se poate întâmpla. Organismul uman este o mare taină şi pentru noi, medicii. Chiar dacă s-au descoperit atâtea tehnologii şi există atâtea reguli, niciodată nu ştii cum reacţionează. Factorii care îl pot influenţa sunt multipli. În situaţia Cătălinei... Pare că se simte foarte bine, dar nu ştim cum poate reacţiona la emoţii puternice, la stres mare, la supărare, la fericire, la tot felul de trăiri, la impactul cu viaţa. Poate că va avea nevoie de tratament tot timpul de acum încolo, poate că nu. Depinde foarte mult de ea, dar, desigur, şi de o întreagă multitudine de factori. De aceea, recomandarea noastră e să nu o suprasolicitaţi, să nu o supuneţi unor eforturi pe care organismul ei nu le poate îndura, nu le poate duce, să nu o epuizaţi, altfel spus. Sunteţi demult aici? Sunteţi, bag mâna în foc… Îi mai puneţi întrebări şi altă dată, dacă mai aveţi ceva de vorbit cu ea.

     ─ Am foarte multe de vorbit cu ea, nu ştiu dacă vă daţi seama...

     ─ Desigur, e un caz greu. Nu prea aveţi date, nu ştiţi de unde s-o luaţi, ca să rezolvaţi cazul... Nu sunt martori, nu sunt urme, nu e nimic care să vă elucideze. Aţi luat-o de la zero. Departe de noi gândul de a obstrucţiona ancheta şi pe anchetator. Doar că, trebuie să ne gândim şi la fată.

     ─ Eu numai la ea mă gândesc, vă asigur. De aceea sunt aici.

     ─ Sunt convins. Aşa face un bun poliţist. Dacă e nevoie de vreo hârtie, de vreun act pentru dosar... Suntem aici.

     ─ Ok. Vă las cu pacienta.

     Şi către mine, în şoaptă:

     ─ Eu mă bucur că eşti aici. Şi vreau să rămâi!

     Nu, că e nemernic poliţaiul ăsta. Mare... Cel mai mare... L-a auzit pe rezident vorbind despre determinare, despre motivaţie şi îmi vine cu gogoşi! Vrea să mă facă să lupt pentru viaţă. Vrea să mă aburească. Dar eu sunt un caz. O treabă. O victimă. Sau, după situaţie, o pacientă. Eu nu sunt o femeie. Eu nu sunt un suflet. Eu nu sunt nimic. Pentru nimeni! Absolut pentru nimeni... Numai pentru Şerban am fost. Totul! El m-a văzut unică, cea mai importantă, cea mai frumoasă. Vreau să plec către el. Vreau să ajung la el. Nu mai pot şi nu mai vreau să stăm departe. Nu se poate să nu fie o cale. Nu se poate să nu existe un drum. Nu se poate să nu-l găsesc. Nu am ce să fac aici. Nu am de ce să rămân. Nu am pentru ce să fac asta. Tot ce îmi doresc este să plec mai repede. Nu mai pot! Nu mai am putere. Nu mai rezist. Mă chinuieşte dorul. Mă ucide neputinţa. Mă doare totul. Vreau să plec! Vreau să plec!

     ─ VREAU SĂ PLEC! – mă pomenesc strigând din toţi rărunchii.

     Şi plâng... O tonă de lacrimi îmi curge în suflet. Un munte de sare, greu, neprelucrat, se prăvăleşte peste mine. Şi, simt, sunt iar una cu pământul. Nu voi mai putea să mă ridic. Măcar de aş muri... Dacă altminteri nu se poate... Măcar în moarte să fim împreună. Şerban şi cu mine, pentru eternitate.

 

 

[Sofia Sincă]

Curioasă şi interesantă fiinţă este omul. Niciodată nu-i poţi bănui simţămintele interioare.

Cătălina tocmai fusese bine când povestea cu jovialitate inspectorului principal trăirile ei din comă, ca apoi să vrea să plece din nou... în comă. De fapt este o stare mult dorită de la revenirea ei la viaţa normală... dar eu mă aşteptam să renunţe la aceea idee. Aaaa! Desigur motivaţia de a trăi... Sper să apară. Însă aşa cum trebuie să fie un roman situaţia e complicată şi se complică mereu. A apărut şi Raluca, acum. Asta mai trebuia!

Am citit cu multă plăcere, romanul este bine ţinut, bine condus, de o mână sigură.

Cu deosebita plăcere a lecturii!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Da, omul e o fiinţă, din multe puncte de vedere, stranie, Sofy. Ai dreptate. De puţine ori şi pe puţini îi putem citi, din afară, exact cum sunt, ce gândesc, ce simt. Evident, şi noi suntem în aceeaşi barcă pt alţii. Nădăjduiesc că, deşi am încurcat ceva iţele, şi le mai încurc, trebuie să recunosc, să reuşesc, pe parcursul romanului, să le şi descâlcesc în totalitate. Îţi mulţumesc că ai încă răbdare cu mine. Că eşti colea, umăr lângă umăr cu Cătălina şi celelalte personaje. Şi, dacă îţi place romanul şi scriitura, sunt fericită. E un cadou minunat de sărbători. Trimit pt tine gândurile mele cele mai curate şi toată lumina şi căldura din lume.

Sofia Sincă a spus :

Curioasă şi interesantă fiinţă este omul. Niciodată nu-i poţi bănui simţămintele interioare.

Cătălina tocmai fusese bine când povestea cu jovialitate inspectorului principal trăirile ei din comă, ca apoi să vrea să plece din nou... în comă. De fapt este o stare mult dorită de la revenirea ei la viaţa normală... dar eu mă aşteptam să renunţe la aceea idee. Aaaa! Desigur motivaţia de a trăi... Sper să apară. Însă aşa cum trebuie să fie un roman situaţia e complicată şi se complică mereu. A apărut şi Raluca, acum. Asta mai trebuia!

Am citit cu multă plăcere, romanul este bine ţinut, bine condus, de o mână sigură.

Cu deosebita plăcere a lecturii!

Sofy