Fragment 24 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     ─ Mi-ai adus?  - o întreb nerăbdătoare pe Felicia, când vine la mine.

     ─ Ţi-am adus ceva. Să vedem dacă e ce-ţi trebuie ţie.

Îmi arată mai multe hârtii, scoase la imprimantă.

     ─ Vezi dacă e în regulă.

     ─ Sunt literele prea mici. Nu le văd. Adică le văd un pic, dar mai bine citeşte-mi tu.

     Şi Felicia a început, fără să se opună, fără să mă întrebe altceva, să citească: „Cu privire la data înfiinţării şi la primii locuitori ai unei localităţi cu numele Ploieşti, există puţine mărturii scrise. După Nicolae Bălcescu, ar fi existat pe vremea lui Mircea cel Bătrân o Căpitănie a Ploieştiului>>. Din punct de vedere documentar, toate lucrările de istorie se opresc la anul 1503, de când datează prima apariţie în actele Braşovului a unor nume de căruţaşi ploieşteni, Drăgoi, Tudor, Neagu şi alţii. Prezenţa unor ploieşteni pe pieţele unor oraşe din Ardeal denotă că localitatea avea un nume şi o bază economică ce-i permiteau să intre în relaţii comerciale cu centre de peste munţi. Numele mai apare într-un hrisov din 1567, semnat de domnul Ţării Româneşti, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a cinci răzoare>> de vie între un anume Avruţ din Ploieşti şi logofătul Coresi din Bărcăneşti. Un moment crucial a fost alegerea Ploieştiului în 1597 de către Mihai Viteazul ca bază pentru operaţiuni militare şi a ridicat satul de moşneni la rangul de târg domnesc”.

     ─ Aşa... E bine. Zi aici.

     ─ Zic, dar nu ştiu ce-ţi imaginezi tu că scrie. Mă rog... Voi continua: „Sprijinit de domnie, Ploieştii se dezvoltă continuu pe parcursul sec. XVII (este sediu al căpitanului de Ploieşti), devenind un important centru urban al ţării. Ridicarea sa a provocat decăderea unui alt oraş aflat în apropiere, Târgşor, ce va deveni un simplu sat...”

     ─ Doamne, Feli, e perfect... Continuă cu căpitanul.

     Ea nu mai comentează nimic, deşi văd că îi stă pe limbă ceva, şi citeşte mai departe: „Din punct de vedere istoric, apariţia actualei aşezări nu este atestată în niciun izvor. Legenda spune că, demult, înainte de întemeierea Ţării Româneşti, într-o poiană spre marginea de miazănoapte a nesfârşitului Codru al Vlăsiei, a poposit un cioban, Moş Ploe, împreună cu cei şapte feciori ai săi, cu turmele sale. Găsind aici iarbă bună pentru oi, dar şi ceva pământ rodnic pentru agricultură, nu a plecat mai departe, ci a construit case pentru el şi pentru copiii lui, întemeind o aşezare căreia i-a dat numele său. Cât adevăr conţine această legendă este greu de spus. Se mai povesteşte că Ploieştii aveau şapte case şi un schit de maici şi că locuitorii, înmulţindu-se, şi-au cucerit locuri de case şi ogoare, ca toporani în luptă cu pădurea”. Mai citesc, că nu mai zice de Mihai Viteazul?

     ─ Normal! Citeşte.

     ─ Dar nu scrie mai nimic despre Mihai Viteazul. Ce facem, ţinem o lecţie de istorie? Pune-o şi pe Tuţa să asculte, să afle şi ea care e legenda Ploieştiului. Of, of, of... „Istoricii şi arheologii au scos la iveală o serie de mărturii semnificative care atestă o locuire neîntreruptă a acestor meleaguri, strâns legate de întreaga arie a civilizaţiilor traco-geto-dace. Săpăturile arheologice au pus în evidenţă unele vestigii mezolitice în zona Ploieşti-Vest şi a unor aşezări neolitice în zona Ploieşti-Nord. De asemenea, s-au găsit vestigii din epoca bronzului, precum şi din perioadele mai recente din secolele VIII - VI i.Hr. până în pragul epocii romane. Aşezarea a apărut probabil în prima jumătate a secolului al XIV-lea din mileniul trecut, cam în vremea cuprinderii acestor locuri între hotarele tânărului stat Ţara Românească. Poate că întemeietorii Ploieştiului au fost într-adevăr ciobani, trecând cu turmele pe un tradiţional drum de transhumanţă, Calea Oilor>>, astăzi o importantă arteră a oraşului, unde se află sediul poliţiei municipale”.

     Mă bufneşte, fără să vreau, râsul. Felicia mă priveşte intrigată.

     ─ Ce e de râs, fată? De ce râzi aşa?

     ─ Nimic, nimic, citeşte mai departe.

     ─ Păi ce, parcă pot de râsul tău? Ce-am zis aşa de amuzant? Spune-mi să râd şi eu. Mă şi enervezi. Râzi de Calea Oilor? Tu nu ştii că e o stradă din Ploieşti?

     Îmi pare rău pentru Feli, dar nu pot să nu râd şi mai tare. Şi mai cu poftă. Şi mai din inimă. Într-un târziu, îi explic lapidar:                                                      

     ─ Poliţia are sediul pe Calea Oilor...

     ─ Îl are mai demult. Ce atâta revelaţie pe capul tău?

     ─ Hai, citeşte, lasă... Mai râde omul...

     Ea mă priveşte pe sub ochi şi ce să facă, citeşte mai departe: „La fel de bine se poate ca aceşti primi locuitori să fi fost şi ţărani, fugiţi de prin satele lor de răul vreunui boier mai hrăpăreţ. Şi asupra numelui aşezării, legenda s-a confruntat cu părerea unor cercetători. Unii dintre ei susţin – părere care apare ca o ipoteză şi în Dicţionarul geografic al judeţului Prahova (1897) – că numele oraşului vine de la ploaie, căci odată, fiind înconjurat de păduri mari ce mergeau din partea de nord-vest a urbei şi se continuau până la Carpaţi, cantitatea de ploaie a fost şi este mare. Clima oraşului nu confirmă însă, cel puţin pentru ultimul veac, această ipoteză, regimul precipitaţiilor nedepăşind aici media pe ţară. Alţi autori, ca Ioan Moruzi, pornind de la afirmaţia lui Nicolae Bălcescu – că aici ar fi fost încă din timpul lui Mircea cel Bătrân o Căpitănie a judeţului Prahova – au pretins că numele ar veni de la plăieşi, de la oştenii destinaţi să apere graniţele. Se sugera chiar revenirea la numele Plăieşi. Oricât de seducătoare ar fi această ipoteză, nu a găsit nici ea prea mulţi sprijinitori. Cei mai mulţi s-au raliat ipotezei pe care a îmbrăţişat-o şi Nicolae Iorga, aceea că numele oraşului ar veni de la...”

     ─ Sări peste chestiile astea. Mergi la Mihai Viteazul.

     ─ Hmm... „un strămoş comun... Potrivit unei alte legende, spre sfârşitul secolului al XV-lea...” Nu e nici aici. „Ploieştiul era un mic cătun cu nouă case... drept emblemă doi lei smulgând din pământ un stejar...” Nu mai găsesc nimic.

     ─ Tu ai scos toată istoria Ploieştiului. Nu ţi-am zis ce să fie?

     ─ Mi-ai zis foarte vag. Eu de unde să ştiu ce vrei tu? Şi, oricum, nu sunt prea multe date în acest sens. Stai să mă mai uit. Logofătul Coresi de la Bărcăneşti te interesează? Uite ce zice: „Din 1567 avem un document intern care se referă la Ploieşti, un hrisov prin care Petru Vodă întărea logofătului Coresi cinci răzoare de vie pe care acesta le cumpărase de la Avruţ din Ploieşti. În legătură cu trecerea aşezării în rândul oraşelor...” Hai că am mai găsit ceva... “Legenda spune că Mihai Viteazul, voind să facă un târg nou pe drumul spre Ardeal, a ales locul şi a propus moşnenilor ploieşteni să le cumpere cu bani grei moşia...”

     ─ Asta e bine... Merge...

     ─ Da, merge până n-o să mai fii de acord... „Aceştia însă, prin pârcălabul lor, au respins mai multe tentative ale voievodului, temându-se ca, odată cu pământul, să nu-şi piardă şi libertatea, să nu devină rumâni. Mihai a cumpărat o parte din moşia Băicoiului şi le-a oferit-o în schimb ploieştenilor, care au acceptat nu pentru că Băicoiul o fi mai mare, dar pentru că noi ne ţinem stepena de moşneni slobozi şi Măria-Ta dăruieşti Ţării Româneşti un târg nou la coborâtul din plaiuri>>. Dintr-un document dat de Radu Vodă, la 26 iunie 1615, adevărul istoric apare însă cu deplină claritate, despuiat de poezie. În toamna lui 1597, ploieştenii, chiar dacă mai erau liberi, libertatea lor era serios ameninţată şi n-ar fi avut nici un interes să se opună planurilor lui Mihai, iar moşia nu le aparţinea lor, ci unor mici boieri. Ploieştenii nu s-au mutat nicăieri, ci doar au beneficiat de eliberare sau, în orice caz, de obţinerea unor mici moşii în jurul aşezării. Practic, ce însemna „statutul urban” al acesteia? În primul rând, asigura locuitorilor târgului situaţia de oameni liberi, depinzând juridic şi fiscal de domnitor şi de dregătorii acestuia. În al doilea rând, căpătau dreptul ca, săptămânal să aibă o zi de târg, o zi când ţăranii din împrejurimi, dar şi mai de departe, să vină aici cu produsele lor, pentru a le vinde şi a cumpăra diverse lucruri de la negustorii şi meşteşugarii locali sau de la cei veniţi din alte oraşe. Nici statutul urban, nici prezenţa întemeietorului nu au schimbat aspectul Ploieştiului, Mihai Viteazul neavând timpul să ridice palatele cu parcuri în care se plimbau cerbii îmblânziţi, cu pridvoare şi terase, despre care vorbeşte legenda...”

     ─ Asta nu e adevărat! Cerbii existau!

     ─ De unde ştii? I-ai văzut tu? 

     ─ Sigur că i-am văzut. Mai citeşte...

     ─ „Este adevărat că domnitorul a stat mult aici, că se referea la noul târg ca la curtea noastră>>, iar străinii îl considerau locul lui preferat, dar probabil a locuit într-o casă mai răsărită de târgoveţ sau într-o clădire improvizată, din lemn”.

     ─ A fost curte domnească...

     ─ Bine, a fost... „Prezenţa lui Mihai la Ploieşti s-a legat de pregătirea strălucitei lui campanii peste munţi, care avea să ducă la prima unire a neamului românesc. Aici a concentrat marele voievod, în toamna anului 1599, cea mai mare parte a oştirii lui, i-a terminat instruirea şi organizarea, i-a primit jurământul şi a trecut-o în revistă, activitate plastic evocată de Nicolae Bălcescu, pe baza informaţiilor preluate de la Szamoskozî. De la Ploieşti a plecat el, în fruntea trupelor, pe valea Teleajenului, şi apoi pe cea a Buzăului, spre Ardeal>>”.

     ─ Vezi, Feli, spre Ardeal au plecat. Şerban avea dreptate. El spunea mereu că vor pleca spre Transilvania. Şi Lupea nu-l credea. Iar eu, la câtă istorie mai ştiam, nici nu-mi mai aminteam de problema asta.

     Felicia oftează:

     ─ Cred că e momentul să-mi povesteşti tu ce s-a întâmplat. Cum a fost... Tot...

     ─ Fii convinsă că n-o să uit nimic. Abia aştept, de altfel, s-o fac. Dar mai citeşte tu... Să mai vedem ce au consemnat istoria şi cronicarii.

     ─ Sigur? Nu vrei să ne oprim? Văd că nu vrei. Bine... „Oraşul Ploieşti avea să vadă iarăşi pe întemeietorul său, după un an, încercând, cu eroism şi abnegaţie, dar fără succes, să apere ceea ce clădise. După ce a trecut munţii în fruntea trupelor sale, după luptele nefericite de la Năeni şi Ceptura şi după strălucita manevră prin care s-a degajat de inamic, Mihai şi-a ales pentru rezistenţă un loc la nord-est de Ploieşti, pe Valea Bucovelului. Existenţa oraşului, cu oamenii lui, devotaţi domnitorului, în spatele taberei, îi oferea acestuia liniştea şi răgazul de a-şi odihni armata istovită, posibilităţi de aprovizionare şi de noi recrutări. De aici, din castrele de la Teleajen>>, scria din nou lui Basta, cerându-i ajutor, arătându-i situaţia grea în care se găsea, dar şi hotărârea lui de a rezista. Într-un document intern din aceeaşi vreme, cu toată restriştea pe care o trăia, continua să se numească Domn a toată Ţara Românească şi al Ardealului şi al Ţării Moldovei>> şi îşi exprima speranţa că va da bunul Dumnezeu să zdrobesc vrăjmaşii mei sub picioarele mele>>. Bătălia a avut loc în ziua de 19 octombrie 1600 şi descrierile ei, mai ales cea datorată lui Miron Costin, atestă vitejia voievodului, ca un leu în fruntea războiului>>, ca şi poziţia bine aleasă, dar şi imposibilitatea de a rezista unor forţe mult superioare, mai ales când s-a creat pericolul învăluirii prin ocuparea de către moldo-poloni a înălţimilor de pe Gâlmeia şi când, în rândurile acestora, au intrat în luptă şi husarii. Mihai a trebuit să se retragă, trecând prin Ploieşti. Atunci, oraşul pe care-l întemeiase l-a văzut pentru ultima oară. Credem că oştenii ploieşteni l-au însoţit şi, abia după câteva zile, după ce domnitorul, în urma unei noi şi zadarnice rezistenţe în Argeş, a părăsit ţara, s-au întors la casele lor. În secolul următor şi în secolul al XVIII-lea, Ploieştiul a cunoscut o dezvoltare permanentă, ajungând...” Asta nu cred că te mai interesează. Stai să mai văd... “Aşezat la loc bun, târgul de miercurea atrăgea lume multă. Veneau negustori cu mărfuri şi meşteşugari şi ţărani cu produsele lor spre desfacere. Mămulari, cojocari, tivilicheri, mărgelari, cercelari, plăpumari veneau în această zi a săptămânii cu marfa în desagi şi o întindeau în piaţa târgului, pe sub magherniţe şi şoproane cu acoperământ de şovar, rezemat de patru furci. Meşteşugarii mai groşi>> şi ţăranii care veneau cu zarzavaturi, rogojini, funii, căldări, lemne de foc şi alte multe, îşi făceau hambare, umbrare şi îngrădiri de gard unde era loc mai slobod. Grânele, vinurile şi peştele se vindeau din căruţe. Aceste producte, dimpreună aveau un loc mai întins în marginea târgului: oborul>>. Această afluenţă şi creşterea populaţiei au creat nevoia negoţului şi în restul săptămânii. Unii negustori au început să-şi vândă mărfurile...” Aici e altă chestie. Îm.... “Creşterea economică a noului oraş nu putea să nu afecteze celelalte târguri ale regiunii. Cel mai lovit de concurenţă a fost Târgşorul, aşezare străveche, înfloritoare în evul mediu, dezavantajată - prin mutarea capitalei la Bucureşti - de schimbarea drumurilor comerciale, ca şi de faptul că avea târg în aceeaşi zi cu Ploieştiul. În timp de un secol, Ploieştiul a reuşit să-i treacă mult înainte, să-l împingă pe un loc modest între târgurile ţării, restul având să-l facă în secolul al XVIII-lea boierii muruzeşti, până ce el va cădea în rândul satelor. După 1700 a venit rândul Gherghiţei - târg vechi şi renumit - să fie întrecută de Ploieşti”. Acum chiar că nu mai e nimic să te intereseze în aceste hârtii. Deci, trebuie să vorbim.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     ─ Cred că există un Dumnezeu. Cred că Îl vezi şi Îl simţi mai ales când crezi că nu mai ai nimic, când crezi că totul, poate chiar viaţa ta, s-a sfârşit. Când nu mai vezi nici urmă de luminiţă, când nu mai ai picătură de speranţă, când îţi vine să arunci cu blesteme asupra cerului albastru, apare El, Dumnezeu. Nu-l vezi, nu-l cunoşti, dar îi simţi lucrarea. N-am fost în viaţa mea foarte credincioasă, nici acum nu mă dă credinţa afară din casă. Dar îţi spun cu tărie că, fără să mă duc la biserică în fiecare duminică şi la fiecare slujbă, fără să fiu copleşită de habotnicie, cred. Azi cred. Dumnezeu există! Altminteri cum să-mi explic tot ce s-a întâmplat după acel cumplit eveniment din viaţa mea? Eu nu mai trăiam. Nu trăisem, de fapt. Şi, brusc, fără să ştiu şi fără să vreau, mi-a trimis o viaţă. Mi-am spus de mii de ori că n-a fost vis. Am vrut să mă conving întâi de toate pe mine de asta, deşi eu ştiu cu certitudine că nu am visat. Nimic din ce s-a întâmplat acolo nu a fost vis. Dacă ar fi fost vis, aş fi început acum prin a-ţi spune că se făcea. Se făcea că eram undeva, că eram cu cineva... Dar nu pot să încep aşa, căci, după cum ţi-am mai spus, nu a fost vis. Dacă ar fi poveste pe care am citit-o sau am auzit-o de la alţii, aş începe, inevitabil, cum încep toate poveştile, prin a-ţi spune că a fost odată. Nu pot să încep aşa din cel puţin două motive, deşi nu-mi displace termenul de poveste. Întâi, pentru că nu se încheie cu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, pentru că personajele, involuntar, s-au rătăcit pe drum. Mai sper încă, nebuneşte, că, undeva, cândva se vor reîntâlni. Şi, apoi, nu pot să încep ce am a-ţi spune cu a fost odată, pentru că generaţiile de azi nu mai cred în poveşti. Nimeni nu mai crede în poveşti. Poate că nici eu, exemplar autentic al generaţiei mele, nu mai cred în poveşti. De aceea, dragă Felicia, încep prin a te convinge că ce-am trăit eu între două lumi, a fost cât se poate de adevărat. Uite, este adevărat că tu ai venit din Spania ca să fii lângă mine? Este adevărat... Este adevărat că eu am avut un accident şi am fost în comă trei săptămâni? Este adevărat... Este adevărat că eu m-am strecurat, n-aş şti să-ţi spun cum, pe un culoar necunoscut până în veacul al XVI-lea? Ei, bine da, este adevărat. M-am trezit... Dar oare am dormit? E indicat să spun că m-am trezit în sensul strict al cuvântului sau doar în sensul pe care îl folosim când spunem că ni s-au deschis ochii? Psihologul din mine nu ştie să-ţi spună, cert este că m-am pomenit, brusc, într-un târg medieval. Nu orice târg, ci chiar Ploieştiul nostru, doar că nu acesta în care trăim noi acum, ci altul, vechi, colbuit, abia transformat în oraş. Întâmplare? Coincidenţă? Nu ştiu ce să-ţi răspund. Ajunsesem acolo, nu ştiu în ce fel. Nicio explicaţie nu mi se pare, deşi am căutat cu obstinaţie în mine, justă. Nu ştiu nici când. Dar parcă eram de acolo de când lumea. Parcă acolo era locul meu. Nu mă simţeam deloc, absolut deloc străină de locurile acelea, stingheră sau singuratică. Era ca şi cum m-am născut acolo, în târguşorul acela liniştit al anului 1599. Nu am fost cantonată în această dată, pentru că ştiam, ca şi cum le trăisem acolo, şi alte întâmplări mai vechi. Ca de exemplu, ştiam că pârcălabul Vasile, un fel de primarul Calotă de azi, refuzase să se supună ordinului lui Mihai Viteazul, de a vinde pământurile acelea. În fapt, cele de azi. Dar ce-a făcut pârcălabul Vasile ştiu şi copiii de la sânul mamei lor şi nu mai insist. Alta e poanta: eu acolo eram fiica acestui pârcălab. Eram o zănatică de fată. O singuratică şi ştiurlumbatică fată... Preferam, în locul petrecerilor şi al locurilor importante pentru comunitate, care nu erau puţine, să mă plimb pe malul râurilor Teleajen şi Prahova, să alerg cu căluţul meu alb până la schitul de maici de la Ghighiu, să bat câmpul pe de-a-ntregul, să tai codrii de la un cap la altul, să mă duc în târgul vecin, la Târgşor, care la acea dată cunoştea o înflorire, aş zice maximă. Oricum, era mai dezvoltat decât Ploieştii. Avea case mari, cele mai multe ale negustorilor veneţieni şi nemţi, avea târgul de miercurea, care era o dovadă a prosperităţii sale, avea câteva file de istorie bine înfipte în conştiinţa naţiei, şi mai avea drumurile care făceau legătura cu Ardealul şi cu Dobrogea. Ploieştiul avea, mai degrabă, casele roşilor şi cămărăşeilor, era mai mult un loc cu moşneni. Dacă Mihai Viteazul n-ar fi înfiinţat atunci târgul de la Ploieşti, tot miercurea, Ploieştiul, poate, n-ar fi fost azi ce e. Şi gândeşte-te că, deşi este întemeietorul Ploieştiului, Mihai Viteazul nu prea are azi, păstrate, multe dovezi ale trecerii sale pe aici. Are în acest oraş pe care l-a înfiinţat o singură statuie! Şi asta ca vai de ea, la momentul ăsta. Am înţeles, tot în visul acesta, că-i cam cad calului pe care e înfăţişat şi copitele, şi coada şi toate cele. Ştii şi tu statuia lui Mihai Viteazul, de ce dai din umeri? Mă rog... Aşa uită cei plecaţi prin alte ţări istoria ţării şi oraşului de unde pleacă! Dar să revin la ce-ţi povesteam. Deşi ceva distanţă între cele două târguri, făceam drumul în goana calului, fără să-mi pese de nimic. Singură, cel mai adesea, dar şi însoţită de doi ţigani pe care taica, pârcălabul Vasile, îi slobozise de la ocnă, unde tăia neam de neamul lor sare. Magdalina şi Partenie, aşa îi chema. Ei doi aveau mai mulţi copii, dar unul dintre cei cinci, şase, parcă, va fi, alături de mine şi de altcineva, un personaj principal în toată această povestire. Aş zice chiar că va avea pe parcursul întâmplărilor un rol esenţial. Este vorba despre Dofică, un ţigan şcolit, spilcuit, ieşit în lume, cu pretenţii de mărire şi parvenire. Să reţii numele ăsta, căci tot ce-ţi povestesc are legătură cu el. Deşi prieten cu mine, va ajunge să-mi facă cel mai mare rău dintre toate relele posibile.

      Ce fel de rău?

      Unul cumplit, din cauza căruia, cred cu tot mai multă tărie, nu mă mai aflu acum acolo, în paradisul acela, al meu. Zic, însă, Feli, să nu anticipăm. Într-unul dintre drumurile către Târgşor l-am întâlnit pe Şerban Văcărescu. Sau Făgărescu, cum mi s-a prezentat chiar el, la puţină vreme după ce ne-am întâlnit. Coborâtor din os domnesc... Dincolo de asta era, atunci când l-am cunoscut, un fustangiu. Sărea pe geamul unei neveste de neguţător din târgul Târgşorului. Ni s-au întâlnit, în clipa în care se adurca pe calul lui, din înaltul ferestrelor, privirile. Avea nişte ochi negri, pătrunzători, care păreau să te scormonească până în adâncuri. M-am înfiorat atunci şi aveam să mă înfior pe toată perioada şederii mele în acel timp, de aruncăturile din ochii lui negri. S-a-nfiorat şi el, odată cu mine. Într-o singură clipă, am ştiut că m-a plăcut. Dar nu ne-am vorbit, nu ne-am spus în acel prim moment al nostru niciun cuvânt. I-am reţinut, pe lângă privirile arzânde, statura falnică, mândră, vânjoasă, fără să sper, însă, la nimic, fără să aştept nimic. Dar doar după câteva ore, stăteam de vorbă ca doi prieteni. Nu, ca doi iubiţi. Imaginează-ţi o fată de 20 de ani, fiică a celui mai important om din târg, şi un bărbat hârşit de viaţă, la aproape 30 de ani, venit pe plaiurile Ploieştiului, ca om de bază al lui Mihai Viteazul, care îşi aşezase tabăra militară chiar în târgul nostru... Căci, atunci şi acum era şi este târgul nostru. Se căutau, se întretăiau, se aşteptau. Încolţea, tot mai abitir, dragostea. Între cei doi, adică între mine şi Şerban, ca să fiu mai clară, dincolo de tot şi de orice, a început dragostea. Spun asta pentru că cei din imediata lui apropiere, Lupea, dar şi fratele lui, al lui Şerban adică, nu al lui Lupea, Pătraşcu, cu care se afla în tabăra măriei sale, nu-l lăsau să mă iubească. Nu aveau nimic cu mine. Dar urmaşului Văcăreştilor i se aprinseseră rău de tot cerurile după mine. Nu ştii, n-ai să ştii niciodată ce cuvinte îmi spunea, cum mă privea, ce prostii era în stare să facă pentru mine.

      Sunt convinsă că îmi vei spune tu tot. Sper să nu vină Tuţa... De ce ziceai că nu-l lăsau apropiaţii lui să te iubească?

      Hmm... Îţi voi spune, dar toate vorbele mele sunt cu mult prea umile, nu se ridică niciuna la înălţimea vorbelor lui. Erau dulci, plăcute, deosebite. Şi mă iubea. Dacă ar fi fost o simplă aventură, treacă, meargă... Toţi bărbaţii le aveau. Chiar şi domnitorul era încurcat cu mai multe femei. Una era chiar Velica din Târgşor. Dar Şerban era, de cinci ani, însurat. Nu voise să se însoare cu acea femeie care se afla la momentul în care ne-am cunoscut, la conacul lui, de la Văcăreşti. Adică aşa ar fi trebuit să fie. Mai târziu aveam să aflăm că nu mai era demult acolo. Plecase cu altul, cu alţii... Ea şi mama ei îi puseseră, când cu nunta aceea, după toate bănuielile lui Şerban şi ale lui Lupea... Lupea era slujitorul şi prietenul lui Şerban... Că ţi-am tot zis de el, dar fără să precizez cine era şi nu ai cum să înţelegi.

     ─ Bun, să vedem dacă am înţeles! El, bărbatul de care te-ai îndrăgostit, dar care s-a îndrăgostit şi el de tine, era Şerban, slujitorul Lupea, fratele Pătraşcu, mi-ai vorbit şi despre Dofică – vezi că l-am reţinut? - şi mama lui Magdalina, ca şi de Partenie al ei. Tatăl tău era în acest joc pârcălabul Ploieştilor, tu făceai drumuri între cele două târguri. Aşa a început dragostea dintre tine şi Şerban. Astea sunt clare. O singură nedumerire am:  tu, Cătălina, în tot acest peisaj, cine erai? Cum te chema în toată istoria asta?

     ─ Eu eram Catalina... Şi...

     În clipa aceea, am îngheţat. Odată cu mine, a rămas perplexă şi Felicia. Ne-am uitat una la alta aproape speriate. Ea şi-a pus, involuntar, mâna la gură. De parcă se temea să nu iasă vreun cuvânt nelalocul lui, fără voia ei. Apoi, după câteva clipe de tăcere, a îngăimat, cu ultimele-i puteri:

     ─ Iisuse, cum e posibil? Cum se poate întâmpla una ca asta? Dar erai chiar tu, Cătălina, erai chiar tu în această poveste. Tu erai Catalina... Lipseau doar ă-urile. Nu erai un substitut. Nu erai o copie. Nu erai un vis... Erai chiar tu...

     ─ Ţi-am spus, am insistat chiar, că nu eram un vis. Nimic nu era un vis. Senzaţia asta o am în permanenţă. Acum înţelegi?

     ─ A fost o clipă când m-am îndoit. Mi-am permis să mă îndoiesc. Întreaga poveste părea o plăsmuire de scenarist. Mai credeam, mai nu credeam... Nu credeam totul, ca să fiu mai clară, dar nici nu mă îndoiam întru totul. Mi se părea straniu să se întâmple aşa ceva unui om. E dincolo de orice înţelegere umană. Dar faptul că tu purtai acolo, ca şi aici, acelaşi nume... Mă face nu numai să mă mir peste măsură, dar şi să înţeleg. Nu mai am nicio îndoială. Ţi-a fost scris să trăieşti acea poveste de dragoste. Ţi-a fost scris să bântui pe acolo, prin târgul Ploieştilor, să ai o astfel de experienţă şi să te întorci cu o menire. Nu ştiu care, dar sigur este una! Nu o descifrez, la momentul ăsta. Dar, dacă nu ţi s-ar fi pregătit ceva, dacă nu ai mai avea de făcut ceva în timpul de azi, în actualitatea stringentă, nu te-ai fi mai întors în veci. Nu te-ai fi mai trezit din comă. Faptul că eşti întreagă, zdravănă, sănătoasă, că îţi aminteşti fiecare amănunt de dincolo, înseamnă acest lucru: toată povestea asta trebuie să aibă o continuitate. În ce fel, rămâne de văzut. Să nu-mi zici mie pe nume dacă nu este vorba despre un mesaj, pe care trebuie să-l transmiţi în timpurile noastre, într-un fel numai de tine ştiut, astfel încât să îl faci cunoscut şi înţeles. Nu ştiu ce să mai zic, dar mi se pare că ăsta e semnul de care aveam nevoie. Auzi, ia pune mâna pe mine... Stânga... Sau dreapta?

     ─ Ce-ai, fată? De ce să pun mâna pe tine?

     ─ Nu ştiu exact, mă gândesc că poate ai puteri paranormale după această experienţă pe care ai trăit-o. Unică, zic eu!... Nu oricine o poate trăi şi, cu siguranţă, nici tu nu vei putea s-o mai trăieşti vreodată. Ai fost aleasă pentru ea. Nu ştiu, poate ţi se lipesc obiectele de mână, poate auzi voci, poate eşti în stare să vindeci vreo boală, poate simţi nişte energii, poate vezi aura... Nu mă pricep la astfel de lucruri, doar ce am mai auzit şi eu, dar poate e ceva din toate astea. Mai ştii? Hai, pune mâna! Că nu te doare-n cot şi nici nu se rupe dacă o faci.

     ─ Ai înnebunit! Cum să am puteri nu ştiu de care? Asta e o mare prostie... Aş fi simţit dacă e ceva de genul ăsta. Tot ce-am observat este faptul că sunt mai rea şi mai acidă ca înainte. Că vărs venin, cu şi fără pricină. Dar de aici până la văzut aură...

     ─ Pune mâna, că nu se întâmplă nimic. Poate percep eu vreo căldură din mâna ta. Poate ai devenit o foarte bună vindecătoare. Poate nu mă mai doare, aşa cum mă doare de două zile, capul. Pot fi un cobai bun. Hai, poate creem starea aia magică din cronicile paranormale. Hai…

     Să creem starea. Asta mi-a plăcut. Da, să creem starea de magie. Poate, dacă facem cum zice Felicia, cu starea deja creată, reuşesc să fug acolo unde, mereu, în fiecare clipă, îmi e gândul. Poate asta este pista de lansare în neant pe care o aştept. Poate chiar am puteri... Poate că, într-adevăr, cum se spune, nimic nu e întâmplător. Mai ştii... Întind mâna şi o aşez pe umărul Feliciei. Nu simt nimic, nicio străfulgerare. Ca să se creeze starea, închid şi ochii. O rog şi pe prietena mea să facă acelaşi lucru. Îmi spun în gând că trebuie să ne concentrăm. Să mă concentrez măcar eu, dacă tot am aşa puteri. Hai, îmi spun, pot s-o fac. Trebuie s-o fac. El mă aşteaptă în spatele grădinii cu un pepene mare. Eu nu ştiu nimic despre el. Cine ştie, poate are mare nevoie de ajutor. Poate sângele lui curge încă şiroaie şi nu pot să-l opresc decât eu. Poate târgul de la sfârşit de veac XVI tânjeşte după mine. Poate povestea noastră aşteaptă să continue. Poate doar eu lipsesc. Poate e momentul să ajung, în sfârşit, acolo unde îmi e locul. Mă concentrez până la lacrimi, până la durere. Revăd scene disparate din timpul şederii mele acolo, mă revăd pe mine, îl revăd pe el. Hai, poate de data asta reuşesc o transbordare... Dar, după câteva clipe bune de concentrat, constat că, iar nu s-a întâmplat nimic. Sunt tot acolo, în rezerva de spital, eu şi Felicia, fără Tuţa, plecată la analize, în oraş, încă de dimineaţă. Suntem amândouă, ca la începutul discuţiei. Nici vorbă de Ploieştiul de acum 400 de ani şi de persoanele dragi de acolo. Nici vorbă de vreun cal alb care să mă poarte către el. Nici vorbă, mai ales, de Şerban. Căci dacă el ar veni, aş putea să trăiesc cu el în orice timp şi în orice spaţiu povestea noastră de dragoste. Minunata noastră poveste... Dar nu vine. Nu are cum să vină. Deci nu am puteri...

     ─ Ori nu ştii să te concentrezi, îmi spune Felicia, ca să pui magia la treabă şi trebuie să mai exersezi, ori nu ai nicio putere.

     ─ Şi dacă nu am puteri, cum te aşteptai, eşti dezamăgită? Îţi pare rău?

     ─ Nu, dar trebuie să vedem care e şpilul, de fapt, în trebuşoara asta... Trebuie studiu de caz... Şi am să te întorc pe o mie de feţe, pe tine şi povestea ta. Sau, poate că nu... Continuă, soro, că deja m-ai agăţat cu această halucinantă şi stranie istorie. Încerc să găsesc o explicaţie pentru această întâmplare, dar nu sunt în stare. Oricum, e ceva ce nu se întâmplă în fiecare zi, oricui dintre noi, muritorii de rând. Sunt fana ta numărul unu. Hai, dă-i bice că vreau să-mi spui toată povestea! Sau ce-o fi fost...

 

 

 

[Sofia Sincă]

Aştept şi eu continuarea poveştii din acest, alt unghi, la fel de nerăbdătoare pentru a înţelege mai bine. Un lucru am înţeles: că frumoasa poveste de dragoste este întreruptă nu nu mai poate continua în acea stare... Doamne fereşte de vreo altă comă.

Am aflat istoria Ploieştilor, şi o filă foarte interesantă din istoria lui Mihai Viteazul şi anume că plecare lui către Ardeal s-a înfăptuit din Ploieşti.

Apoi mesajul, menirea revenirii din comă, îl bănuiesc: faptul de a convinge ''pârcălabul'' contemporan de a reface statuia marelui conducător. Nu ar fi prisosit nici nişte putere paranormale... cum ar fi să scuturi din nas şi să se înfăptuiească ceea ce doreşti...

Încântată, aştept continuarea!

Sofy

[Corina Militaru]

Exista un rost al intoarcerii din coma. Cu siguranta, nimic nu este intamplator pe lumea aceasta. Nu este de neglijat nici ca, aceasta turnura ne da noua, cititorilor, prilejul sa ne bucuram in continuare de talentul tau. :) Astept continuarea. Sunt curioasa cum incurci iar itele pentru ca apoi sa ne oferi solutia in stilul tau placut.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Sper, dragă Sofy, ca povestea asta să curgă în felul care să te ţină pe mai departe... captivă lângă mine. Dacă reuşesc asta, atunci nu am pierdut nopţile degeaba, mâzgălind, imaginând stări, personaje, fapte, întâmplări. Îţi mulţumesc mult pentru tot şi îţi doresc sărbători cu tihnă şi nădejde într-un an mai bun, mai luminos.

Sofia Sincă a spus :

Aştept şi eu continuarea poveştii din acest, alt unghi, la fel de nerăbdătoare pentru a înţelege mai bine. Un lucru am înţeles: că frumoasa poveste de dragoste este întreruptă nu nu mai poate continua în acea stare... Doamne fereşte de vreo altă comă.

Am aflat istoria Ploieştilor, şi o filă foarte interesantă din istoria lui Mihai Viteazul şi anume că plecare lui către Ardeal s-a înfăptuit din Ploieşti.

Apoi mesajul, menirea revenirii din comă, îl bănuiesc: faptul de a convinge ''pârcălabul'' contemporan de a reface statuia marelui conducător. Nu ar fi prisosit nici nişte putere paranormale... cum ar fi să scuturi din nas şi să se înfăptuiească ceea ce doreşti...

Încântată, aştept continuarea!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Ai dreptate, Cory. Nu este, pe lumea asta, nimic întâmplător. Nici coma din acest roman. Şi, da, recunosc că iţele se vor încâlci destul de mult. Adică şi mai mult. Ca să nu zic, cum îmi venise să zic, teribil. Să nu anticipăm. Răbdare şi, după caz, tutun. Îţi mulţumesc că eşti încă aici, cu mine. Că citeşti, că ai cuvinte frumoase la adresa scriiturii mele, că ai răbdare, în tot haosul de zi cu zi, şi pentru mine. Îţi doresc să-ţi fie sărbătorile, dar şi viaţa de după ele, un ocean de lumină şi pace sufltească.
Corina Militaru a spus :

Exista un rost al intoarcerii din coma. Cu siguranta, nimic nu este intamplator pe lumea aceasta. Nu este de neglijat nici ca, aceasta turnura ne da noua, cititorilor, prilejul sa ne bucuram in continuare de talentul tau. :) Astept continuarea. Sunt curioasa cum incurci iar itele pentru ca apoi sa ne oferi solutia in stilul tau placut.

Cu drag,