Fragment 23 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

 

     Arde prea tare soarele ăsta... E iulie şi el arde ca nebunul. Mă topesc între bandaje. Simt cum mi se scurge, fărâmă cu fărâmă, vlaga. La televizorul colegei de cameră – a, o cheamă Tuţa sau, cel puţin, aşa îi zice bărbate-său – cântă fără încetare Nicolae Guţă. Nu-şi mai trage şi el sufletul deloc, n-o fi obosit, nu l-or fi trecut apele de la atâta cântat? Dar şi Tuţa ascultă pătrunsă la ce zice el acolo. E topită mai mult de melos decât de căldură. Are melodii la care şi plânge. Mi-a spus că are băiatul ăsta o muzică, de mori ascultând. Nu-ţi mai trebuie nimic. Ea a ars şi mâncarea odată, când cânta el la televizor. Că nu avea televizor la bucătărie, ca să şi amestece în cratiţă, să şi guste cântarea manelistului. Deci, meteahna e veche, de dinainte s-o lovească ăla cu toporul în moalele capului. La gusturile muzicale nu a afectat-o. I-a plăcut Guţă. De aia şi-a şi instalat „teveu” la bucătărie, ca să-l vadă pe Guţă pe sticlă, cum zice ea. Îi place expresia asta: pe sticlă... O foloseşte, cu buzele strânse, ca la bezele, de câte ori vorbeşte despre Guţă. Şi vorbeşte mereu. Mai ceva ca despre bărbate-său. Pe mine nu mă mişcă această... cântătură a omului, aş asculta orice altceva, dar poţi să te pui cu gustul Tuţei? Ea, la teveul ei ascultă ce vrea.

     Închid ochii, fie-mi permisă exprimarea, ca să nu mai aud. Vreau să fiu eu cu mine o vreme. Măcar cu mine, dacă nu pot să fiu cu el. Ridic iar gândul către Cer şi cer să aibă milă. Ce simplu ar fi să mă refugiez în viaţa aceea care mi-a plăcut atât de mult. M-am gândit cu intensitate, n-a fost clipă să nu fac asta, l-am chemat pe Şerban, am clădit în minte imaginea târgului medieval. Nici n-a clipit Dumnezeu la doleanţa mea. Şi n-am ajuns acolo. O sfârşeală molatică mă cuprinde.

     Parcă aud, ca prin vis, uşa de la rezervă. Trebuie să fie tot rezidentul, căci vine să vadă ce fac de vreo 77 de ori pe zi. Dacă mă vede adormită, pleacă. Nu mă deranjează. Bine că am închis ochii. Simt cum o mână mi se aşează, discret, pe frunte şi mi-o mângâie. Ca o boare de vânt. N-ar da dovadă rezidentul de asemenea familiarităţi. Aşa că, deschid ochii, străbătută de o speranţă nebună. Dacă e Şerban... Aplecată peste maldărul de bandaje care sunt eu, stă o tânără bronzată. Vocea o ia înaintea gândului şi ţipă:

      Feli! Ai venit! Nu pot să cred...

     Da, e chiar Felicia, nebuna de Felicia, dulcea de Felicia, prietena de-o viaţă, Felicia. Ne îmbrăţişăm cu tot dragul din lume. Eu, s-o rup, ea cu grijă, să nu-mi provoace dureri.

      Ai venit... Nu pot să cred...

      De ce să nu crezi? Nu ţi-am spus că vin? Slavă Domnului că m-ai anunţat, altminteri nu te-aş fi iertat niciodată dacă aş fi aflat că eşti în spital, că ai păţit ceva şi taci, nu mă anunţi, nu mă chemi la tine. Ce faci? Spune-mi degrabă ce faci...

      Avem timp să vorbim despre mine. Spune-mi întâi despre tine câte ceva. Ce faci? De unde vii? Unde erai când te-am sunat?

      În Spania eram. De acolo vin. De aceea ţi-am spus că nu ajung prea repede. Până mi-am pus lucrurile în ordine la muncă, până am găsit bilet la avion... Acum sunt aici. Şi vreau să-mi spui ce s-a ales de viaţa ta.

     Ar fi putut să mă întrebe ce s-a întâmplat, de ce sunt în spital, cu capul şi corpul bandajat, cum a fost accidentul, când am ieşit din comă, cât am stat în starea aia. Dar Felicia mă întreabă, abrupt, aşa cum fac, cum îşi permit să facă, fără să se gândească la nimic, doi oameni care se ştiu de mulţi ani, peste care au trecut zeci de situaţii şi întâmplări, ce s-a ales de viaţa mea... Aşa de bine se vede în afară că mă frământă asta, de o privire cunoscătoare nu poate s-o scape? Sau chiar se vede fără lupă, cu ochiul liber, de către oricine? Atunci înseamnă că au mai văzut şi alţii. Cine a avut ochi să vadă, a văzut. Trebuie să vorbesc cu prietena mea grabnic. Dar nu putem face asta în rezervă, cuibărite în acelaşi pat, cu privirile aţintite ale Tuţei spre noi şi cu Guţă, lăfăindu-se, cum zice Tuţa, pe sticlă, alături. E nevoie să respirăm amândouă un pic de aer, e nevoie să fim doar amândouă, să putem să vorbim fără nicio inhibiţie.

     Dar unde? Spitalul ăsta e spital de oraş mare, n-are niciun parc, n-are nicio bancă pe care să te aşezi, e înconjurat şi plin de betoane. Doar spre policlinică mi se pare că sunt vreo două bănci, dar e destulă distanţă până acolo şi, deşi fac pe viteaza, nu ştiu dacă ajung, dacă mă ţin puterile. Plus că, la ce căldură e - şi chiar dacă n-ar fi - toată lumea vrea să se destindă un pic la aer, pe bancă. Să ne băgăm în baie, ca pe vremea liceului şi să bârfim? Halal loc de confidenţe. Povestea pe care vreau, pe care trebuie să i-o spun Feliciei e mult prea frumoasă pentru o astfel de locaţie. Aş murdări-o şi, la momentul acesta, e tot ce am mai de preţ.

     Ieşim pe hol, încă nehotărâte. Dacă ar fi după mine, aş fi plecat deja din marea asta de alb, care mă apăsa şi atunci, când eram dincolo, care continuă să mă apese şi aici, acum. Aş pleca acasă la mine, în casa părintească, pe care am păstrat-o toţi anii ăştia. Între cei patru pereţi ai camerei unde dormeau ai mei, m-aş linişti. Poate icoana de pe peretele de răsărit, poate simplul fapt c-o simt încă pe mama în încăpere, m-ar scăpa de freamătul care-mi bântuie nemilos sufletul. Sau aş pleca la munte. Să stau pitită sub un brad şi să nu mai ştiu de nimic. Pierdută pe o cărare ascunsă de culmi, să nu mă găsească nimeni. Dar, mai ales, eu să mă găsesc pe mine. De când mi-am revenit, mă caut cu disperare, dar fiinţa din ambalajul ăsta format din bandaje nu-mi e întru totul cunoscută. Marea, cu zbuciumul ei, cu nesfârşitul ei, probabil că m-ar stârni şi mai rău.

     Hmm... Îmi cam arde de glume. Unde naiba să plec în halul ăsta? Sunt un ocean de răni, un munte de suferinţă, mă doare peste tot. Şi-mi arde de gândit unde să plec, ca să scap de albul ăsta interminabil, care îmi guvernează viaţa de la o vreme... Aşa că, vreau, nu vreau, rămâne, pentru discuţia cu Felicia, spitalul. Încă nu ştiu care loc din el. Ne întâlnim pe hol, şi eram sigură că va fi aşa, cu rezidentul. Doamne, când îl văd în halatul lui alb sau în costumul verde, îmi vine, nu ştiu de ce, să-l iau la bătaie. Şi pe ceilalţi medici şi pe celelalte asistente, dar pe el cel mai mult. Poate pentru că, săracul, el îmi iese mai mult în cale. Aşa că, vinovat fără vină, nagareaua pică pe el. Îi spun că mi-a venit o prietenă şi vreau să vorbesc cu ea, fără să ne asiste, fără să ne asculte, fără să ne inoportuneze nimeni. Dar nu ştiu unde să ne refugiem.

     ─ Am eu soluţia, Cătă, mă asigură. Veniţi cu mine.

     Ne duce la camera de gardă a secţiei, unde deschide uşa de tot, dând-o de perete.

     ─ Aici nu vă deranjează nimeni. Nu intră nimeni aici acum. Puteţi să discutaţi fără grijă, cât vreţi voi. Despre băieţi, ştiu că despre băieţi vorbiţi, dar mă împac cu gândul că, poate, vorbiţi şi despre mine. Cătă, să stai întinsă cât vorbiţi pe patul ăla, ca să nu ţi se facă rău. M-ai înţeles, da?

     Îmi plăcuse ideea asta, cu camera de gardă, dar apoi, prin grija lui excesivă, am simţit că ceva în mine se revoltă. Ei, bine, n-o să stau în nicio cameră de gardă, nici culcată, nici în picioare, nici altfel. Mergem în altă parte, vedem noi...

     ─ Lasă, îi spun, nu vreau să deranjăm. Poate mai vine cineva prin cabinetul ăsta, poate are cineva nevoie de vreun act, poate vrea să se întindă un pic. E mai bine să mergem altundeva. Nu vreau să ai probleme din cauza mea.

     ─ Ce probleme? N-o să am nicio problemă. Dar tu ştii mai bine ce vrei să discuţi cu prietena ta, în ce ambianţă. Ce zici de bisericuţa spitalului? Bag mâna în foc că acum, pe căldura asta, nu e nimeni acolo. Mai ales că nu e şi nici nu va fi prea curând o sărbătoare, ca să vină lumea să se închine, şi nici preotul nu ţine slujbe. Nu e bine acolo? Aşa ştiu şi eu de unde să te iau, dacă am nevoie de tine. Vă conduc?

     Îi fac semn că ne descurcăm singure şi plecăm spre capela spitalului. Felicia mă ţine de braţ şi mă ajută să intrăm în lift. Coborâm în tăcere. Eu, abia aştept să vorbesc cu ea, ea suferă că mă vede atât de slăbită şi de neputincioasă. Îmi face atât de bine prezenţa acestei fete aici, că nici nu pot să spun în cuvinte.

     A avut dreptate rezidentul, capela e liberă. Şi e atât de răcoare în interior, atât de bine, că nici nu puteam să alegem pe căldura asta, altceva mai bun. Ne închinăm, dacă tot am intrat în casa Domnului, în fugă pe la icoanele mai importante. Nu le vedem bine. Nu mai avem răbdare niciuna. Ne aşezăm în penumbra din interior, pe două scăunele. Sufletul mi se cuibăreşte brusc printre pliurile din care e făcut şi mă chinuiesc o clipă să-l scot la iveală. Nu observ, şi nici prietena mea nu remarcă, o umbră tăcută care se lipeşte de perete, lângă intrare.

     ─ Doamne, zice Felicia, nu mi-aş fi imaginat niciodată că, după atâta timp, te găsesc în spital, după ce te-ai zbătut între viaţă şi moarte trei săptămâni.

     ─ Nici eu nu credeam că am să te chem să mă vezi la un spital şi tu, de la capăt de lume, dai fuga să mă asculţi şi să fii lângă mine. Nici nu ştiu dacă ţi-ai lăsat acolo totul în ordine, dacă nu ţi-am făcut probleme. Aş vrea să mă ierţi pentru asta, dar n-am ştiut pe umerii cui să arunc povara pe care o port de una singură.

     ─ Întâi, că nu vin de la capăt de lume. Spania e colea, la o aruncătură de băţ. Cu avionul, nici n-ai timp să te obişnuieşti bine cu zborul, că ai şi ajuns. Apoi, acolo am lăsat totul în ordine. Nu lucrez la căpşune, ca să mi se strice tarlaua până mă întorc. Am o agenţie de publicitate, pe care o conduc împreună cu un prieten. Nu zâmbi, nu e nimic între noi, el e gay. Dar e un tip de ispravă. Cunosc mulţi oameni care nu au deviaţii sexuale, ca el, dar nu sunt de aceeaşi calitate umană. Deci, nu-mi fac probleme. Cu el acolo, e ca şi cum aş fi eu însămi. Cât  despre iertare... Deja spui mari prostii. Aş fi suferit enorm dacă nu mă chemai pe mine, de la capăt de lume, cum spui tu, ca să fiu părtaşa şi confidenta ta. Am venit direct de la aeroport la tine. N-am avut timp, şi nici n-am vrut, să trec pe la ai mei, pe acasă. Cum a fost accidentul? Şi ce s-a întâmplat cu soţul tău? Mă şi tem să pun întrebarea asta...

     ─ N-ai de ce să temi. Nu s-a întâmplat nimic cu el. Nu ceva din punctul de vedere care te face pe tine să te temi. Nu era cu mine în noaptea aceea. Nu mai era cu mine demult. Acum, să nu înţelegi că ne-am despărţit, că nu mai sunt soţia lui, că am băgat divorţ. Încă nu s-a întâmplat. Nu ştiu nici dacă se va întâmpla. Deşi, de cele mai multe ori sunt sigură că aşa va fi. Căci, mă gândesc, nu merită să suferi la nesfârşit pentru o iluzie. Vezi, sunt atât de multe de spus, că nici nu ştiu de unde să încep. N-am mai vorbit de o eternitate şi tu, practic, nu ştii nimic despre mine. Aşa cum, de altfel, nici eu nu ştiu despre tine mai nimic. Doar că ai un prieten gay, cu care faci, pe plan profesional, echipă bună. Aşa a vrut viaţa, ca să nu dau vina întru totul pe soţul meu, care mi-a ars scrisori, mi-a distrus cărţi de vizită, mi-a alungat prieteni. Sau m-a făcut pe mine să-i alung ori să fug de bună voie de ei. Ţi-aş spune că niciuna dintre aşteptările mele de dinainte de nuntă nu s-a împlinit. Ţi-aş spune că, în căsnicia încheiată, cu pompă, după părerea mea, acum trei ani, am iubit de una singură. Am fost singură. Tot timpul... Şi, în dragoste, în război, în alte câteva chestiuni, e nevoie de doi. Mai ţii minte cum visam în liceu fiecare fată? Una voia pentru viitor faimă, alta bani, alta bijuterii, alta celebritate... Eu nu voiam decât să fiu iubită. Şi, evident, să iubesc. Nu mă gândeam, nu ştiam să mă gândesc la averi, la vedetisme... Credeam că cea mai mare dintre toate comorile lumii e dragostea. Dar bărbatul alături de care am pornit în viaţă mi-a ucis acest vis. Ţi-aş spune că, tot timpul a fost rău cu mine, a fost rece, m-a respins. Orice conta mai mult în faţa lui decât ar fi trebuit să contez eu. Tacit, am acceptat asta. Deşi, nu am înţeles. E cumplit să nu găseşti o cale comună cu omul de lângă tine. Să mergi, chipurile, împreună prin viaţă, dar să fii atât de singur... Mereu singur... În  timp ce eu mă frământam că e supărat sau că îl doare ceva – altminteri, credeam eu, nu s-ar purta cu mine rece, nu ar fi indiferent, nu ar fi nepăsător – el nu avea nicio remuşcare, nicio apăsare. În timp ce eu mă umflam, deznădăjduită de plâns, el se ducea cu prietenii pe la terase sau la părinţii lui şi nu-i păsa. Mă găsea sfârşită când ajungea acasă, dar nu îl impresiona durerea mea. Zicea că sunt nebună. Că tot timpul caut probleme, deşi ele nu sunt. Că îl sufoc cu dragostea mea. Poate alt bărbat ar fi apreciat să se ştie iubit. El nu... Poate alt bărbat ar fi descoperit în mine femeia, poate ar fi observat că am ochi frumoşi sau picioare frumoase ori sâni frumoşi. Poate altul m-ar fi pus în valoare. Dar el îmi spunea mereu că sunt ştearsă, că sunt urâtă, că sunt fadă, că îmi lipseşte scânteia, că sunt proastă, că sunt tembelă şi idioată. Dacă cineva îţi spune, cu obstinaţie astfel de lucruri, ajungi să le crezi. Nu mai reuşeşti să faci o departajare între ce ştii tu, între ce-ţi arată oglinda, între ce-ţi zic alţi oameni, pe stradă sau la serviciu, şi între ce-ţi spune omul de lângă tine. Îmi e ruşine să-ţi spun, asta e o treabă cumplită, dar m-a şi lovit. E impropriu spus, lovit, m-a bătut de-a binelea. Şi nu o dată. Dar, ca atâtea femei care rabdă şi tac, aşa am făcut şi eu: am răbdat şi am tăcut. Au femeile de la noi în sânge microbul ăsta al suferinţei. Au vocaţie, pur şi simplu, pentru suferinţă. Nu se simt bine dacă nu le doare în piept pentru ei, pentru bărbaţi. Poate că e şi un pic de masochism aici, poate e şi educaţia de ani de zile, care îl aşează pe bărbat cu câteva trepte mai sus ca pe femeie. Încă mai dăinuie această educaţie. Urăsc, acum urăsc, tagma asta de femei supuse şi răbdătoare. Îşi trage suferinţa asta seva din vechime. Aşa erau învăţate femeile şi aşa erau învăţaţi bărbaţii: ele să ducă oful, ei plăcerea. Ce importanţă are că şi femeia are în piept o inimă şi o doare când el o umileşte, indiferent de ce natură e umilinţa asta? N-are nicio importanţă. Şi noi, eu şi soţul meu, am intrat exact în aceeaşi rutină. Numai eu am crezut că dragostea noastră e diferită de a celorlalţi muritori, că e mare, că e intensă, că o ducem amândoi. M-am înşelat. Acum abia realizez că m-am înşelat. Dacă n-ar fi fost noaptea aceea, hai să-i zic furtunoasă, aş fi făcut pe mai departe parte din tagma femeilor suferinde pe vecie. Aceste femei care se mulţumesc cu firimiturile de la bărbaţi nu ştiu că se poate trăi şi altfel. Nici eu nu ştiam. Şi nici nu aş fi aflat vreodată, dacă nu era întâmplarea aceea. Aş fi rămas campioană la suferit. De aceea, Feli, cu voia ta, nu voi puncta foarte tare pe viaţa mea cu Dan. A fost una de duzină, una gri spre negru, una anostă şi fără nimic spectaculos. Caut printre amintiri să găsesc una deosebită, plăcută, frumoasă. Dar nu găsesc. Nu e niciuna. Poate, nu neg, la câtă suferinţă e în mine, sunt puţin subiectivă. Dar nu-mi amintesc să fi trăit împreună şi frumos. Ne certam tot timpul, nu eram de acord în nimic, nu aveam nimic în comun. Nici măcar, deşi eu nu cred neapărat în asta, la zodii nu ne potrivim. Numai eu făceam primul pas. Numai eu ţineam căsnicia asta. Numai eu mă încăpăţânam cu disperare să împing căruţa mai departe. Să nu crezi că-ţi spun toate astea ca să pozez în victimă. Fără accidentul ăla, n-aş fi vorbit niciodată, nimănui despre viaţa mea. Despre această faţetă a vieţii mele... Eu spuneam mereu, dintr-o falsă pudoare, din considerente pe care azi nu le mai înţeleg, că nu e nimeni mai fericit ca mine, că soţul meu mă iubeşte, că îmi face surprize, că se poartă cu mine minunat. Trăiam într-un vis şi le spuneam celorlalţi că visul e realitate. Nici nu ştiu pe cine minţeam mai mult: pe ei sau pe mine? Jucam, cu nonşalanţă, ca un actor profesionist, un rol. Era chiar rolul pe care mă aşteptam să-l interpretez eu în viaţă. Pentru care mă pregătisem toată viaţa... Făcusem repetiţii peste repetiţii pentru acest rol. Şi, evident că îmi ieşea bine. Atât de bine, că nimeni n-ar fi zis că joc teatru. Din păcate, viaţa nu mi-a oferit rolul ăsta. Nu, te rog, nu mă-ntrerupe. Mă afundasem, cum ţi-am spus, în viaţa asta infectă şi mizerabilă, pe care o duceam la fel ca alte mii de femei. Acceptasem compromisul. De bună voie, alesesem să mă doară. Încă încercam, cu nişte palide puteri, să înţeleg. Încă luptam ca sufletul lui să fie al meu. Încă îmi striveam durerea de pereţii inimii şi tăceam. Şi el încă mă umilea. În toate felurile posibile! Dacă am să-ţi spun că mă controla în coşul de gunoi ca să vadă câte ouă am folosit, ai să-nţelegi. Dacă îţi voi spune că m-a pocnit în staţia de autobuz, pentru că am întârziat un pic, că mă dusesem la biserică să mă rog pentru el, pentru noi, vei pricepe. Acesta este tabloul şi, dintr-o ruşine covârşitoare faţă de tine, faţă de mine şi faţă de toate femeile din lume care trec prin astfel de episoade, nu voi mai insista cu astfel de amănunte. Ele există, sunt multe, dar nu mai vreau să mi le aduc aminte. Sunt prea multe şi, ca povestea să curgă mai departe, simplu, liniştit, sincer, trebuie să mă opresc. Şi tu vei respecta asta, fără să mă agasezi cu întrebări şi comentarii. Te cunosc. Nu ai picura, pentru nimic în lume, şi mai mult venin peste veninul din mine. Dar ce-ţi voi spune mai departe nu te va mai uimi câtuşi de puţin. E-n ton cu cele povestite. Va desăvârşi tabloul... Şi, mai apoi vei face, cum am făcut şi eu, o comparaţie între cele două felii de viaţă. Da, da, felii de viaţă. Să ştii că ceea ce mă pregătesc să-ţi spun n-a fost vis, să ştii că nu mi s-a năzărit, să ştii, mai ales, că nu sunt nebună. Sunt chiar mai lucidă şi mai înţeleaptă ca niciodată. Aşa m-am trezit din moarte. Dar a fost moarte? A fost o dimensiune a morţii să trăiesc? Căci am trăit toată acea poveste colbuită. N-am visat nicio clipă. Sunt învăţată, ca tine şi ca toată lumea, că viaţa e aici, pe pământ. Dincolo nu ştie nimeni ce mai e, dacă mai e ceva. Nu ştiu dacă am fost cu adevărat dincolo. Nu ştiu ce s-a putut întâmpla. Şi, totuşi, fără nicio explicaţie, eu nu o am, am trăit o vreme o altfel de viaţă. Nu ştiu în ce coordonate de timp şi spaţiu am ajuns, nu ştiu dacă tu poţi să înţelegi ce-ţi spun eu despre un tunel al timpului, prin care am făcut, până am ieşit din comă, naveta între două lumi. Nu ştiu, poate, nici măcar să detaliez cele întâmplate. Poate nu găsesc cuvintele potrivite. Termenii care să te facă pe tine să vezi ce-ţi spun... Dar ştiu că toate cele pe care le-am trăit au fost reale. Nu a fost vis. Unii, aşa se spune, când sunt la graniţa dintre cele două lumi, văd gropi, se întâlnesc cu persoanele dragi, plecate dincolo, mai demult. Eu am trăit o poveste de dragoste, cu un bărbat pe care nu-l ştiam mai demult. Acea poveste de dragoste pe care nu mi-a fost dat s-o trăiesc aici. Dar să nu anticipăm, Feli. Într-o seară, eram iar, soţul meu şi cu mine, certaţi. Ploua de rupea de ore bune. Aveam impresia, aşa cum cădea peste mine, în staţia aceea de autobuz, că plouă şi din asfalt. Venea de sus şi de jos, în egală măsură, potop de apă. Întâi, doar de apă... Mă udase prin pânza umbrelei până la piele. Am insistat, pentru că nu puteam să stau supărată cu el, să vină să mă ia de la serviciu. L-am sunat, i-am trimis mesaje. Aş fi putut să plec cu autobuzul, doar nu m-a făcut mama în maşină şi, oricum, aşa vin în oraş, nu cu maşina. Dar îmi imaginam că, recuperând cele zece minute de stat împreună, în maşină, putem schimba ceva, ne putem apropia. Nu se duc cele zece minute aiurea şi nu le pierdem. Îmi doream să-mi las capul pe umărul lui, el să mă prindă de mână. Voiam să-şi ceară scuze. Dar ştiam că nu face de astea. Nu-i nimic, aveam să-i cer eu lui iertare, am greşit până la urmă şi eu, aşa mă gândeam, că întotdeauna sunt doi vinovaţi într-o relaţie, nu unul singur. Nimeni nu deţine absolutul. Şi mai era ceva: pe toate colegele mele le luau de la serviciu soţii lor cu maşinile. Nu voiam să fac notă discordantă. Nu voiam să fiu judecată pentru asta, nici el. El trebuia să apară în faţa lumii ca un soţ bun, iubitor, cumsecade, cu grijă faţă de soţie. Aşa îl prezentasem eu. Nimeni, nici nu bănuia măcar, ce fel de viaţă ducem, de fapt, noi doi. Îmi era inima plină de el şi voiam să uităm tot ce dusese la supărarea noastră. Nici nu mai ştiu de ce eram certaţi. Nici nu are importanţă. Era una dintre certurile cotidiene, era una la ordinea zilei, era, ca toate celelalte, un lucru minor, pe care îl transforma într-un război mondial, din punct de vedere al proporţiilor. Sau poate nu, nu era minor, dacă privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă... Credeam că nu vine. Credeam că nu a primit mesajele mele. Credeam că nu mai scoate maşina pe vremea aceea. Ştii, i-am invidiat întotdeauna pe bătrâneii de 80 de ani, care abia îşi mai târăsc bătrâneţile, dar se ţin de mână când merg în parc sau pe stradă. Se simte între ei, după atâţia ani, magia. Nu e fanfaronadă, nu e prefăcătorie, nu e ipocrizie. Vine din ei să se ţină, ca la 25 de ani, de mână. Îl ţineam şi eu pe bărbatul meu de mână când eram pe stradă. El se opunea, zicea că nu mai suntem copii, că râde lumea de noi că mergem de mână. Abia ne căsătoriserăm... Ce rău putea să fie în asta? Mai târziu, mă uitam la alţi vecini din blocul unde locuim şi vedeam că nu se ţin de mână. Şi-mi spuneam cu surprindere: uite şi la ăştia cum trec, nu se iubesc deloc. Dar de la oamenii ăia nu se auzea nicio frântură de scandal prin pereţi, cum se auzea de la noi, despre care eu ziceam că suntem unici în iubire. Şi aş zice acum, privind în urmă, că e mai bine să nu te ţii de mână pe stradă, decât să... Dar nu vedeam multă vreme că... Nici nu ştiu de ce divaghez astfel de la subiect. Îţi spuneam altceva. Credeam că nu mai vine. A venit cu întârziere. Mare... M-au luat la ochi toţi şoferii care mai treceau pe acolo pe ploaia aia. Şi o femeie care vânduse brânză în piaţă mă ameţise de cap cu comoara fiicei lui Mihai Viteazul, pe care ea o descoperise, ştia unde se află. Femeia trăncănea fără oprire şi mie mi se părea că se spărsese cerul. Sunasem cu disperare după el. Îl aşteptam. Ce treabă puteam să am eu cu comoara aceea despre care vorbea femeia? Nici măcar nu am ştiut că am înregistrat în minte toată acea discuţie. Atunci am pus telefonul în buzunarul fustei. De asta a ajuns la mine zilele trecute, când mi l-a adus garderobiera. Restul lucrurilor a ajuns la soţul meu. Dacă ar fi fost în geantă, n-aş fi putut să te sun. A venit, cum ziceam, într-un târziu. Era nervos, furios, supărat. Pe mine... Nu înţelegeam de ce. În loc să-i treacă supărarea, i se amplificase. Poate era de la ploaie. Am încercat să spun ceva, dar cuvintele mele îl iritau şi mai mult. Aşteptam să-mi zică el oarece, să-mi explice, să mă dumirească. Simţeam că nu lucrul pentru care ne certaserăm îl agasa acum. Mai era ceva. Intuiam din întreaga lui mimică şi din tonul folosit că mai e ceva. Ce? Ce? Asta mă întrebam cu asiduitate. La un moment dat, a pus brusc frână. Aproape că nici nu s-a întors spre mine când mi-a spus, fără menajamente, să mă dau jos din maşină, de pe scaunul din faţă, unde mă aşezasem, şi să mă urc în spate, că acolo va sta altcineva. Eram năucă, dar nu pentru mult timp, căci, imediat, pe trotuar am văzut o femeie. O altă femeie... Nu ştiu cine era. Nu o cunoşteam. Nu o văzusem în viaţa mea. De fapt, în starea aceea în care mă aflam, nici nu puteam s-o recunosc, dacă o cunoscusem vreodată. Doamne, ce-mi spune – mă întrebam - că nu mă mai ajută mintea... Îmi joacă vreo festă! N-am avut niciodată probleme cu psihicul, însă întotdeauna există un început. Dar el m-a ajutat să înţeleg. Continua să ţipe, când a deschis portiera şi m-a împins afară, în ploaie. Fără frică, fără ruşine, fără resentimente, cealaltă s-a urcat pe scaunul din faţă, pe locul meu. Aşa credeam, că acela e locul meu. Mereu al meu.... Cum să... După ce s-a urcat, s-au aplecat unul spre altul şi s-au sărutat. Vorbesc despre sărutul dintre o femeie şi un bărbat, nu de pupăturile pe obraz, dintre colegi. În faţa mea, lângă mine! Am înnebunit. Mii de fulgere au început să brăzdeze cerul. Furtuna, care se tot fofilase până atunci, era gata să se deconspire. Sta să se năpustească nebună peste pământ. Nu ştiu ce aştepta. Femeia aceea râdea. Se uita la mine şi râdea. El ţipa să mă urc în spate, că intră ploaia în maşină. Faţa-i, zâmbitoare adineauri când se pupase cu ea, se înnegrise acum de furie. Uitătura îi era rea, gura pungită, întreaga fizionomie dezlănţuită. Părea un balaur care aruncă flăcări pe nas şi pe gură. În clipa aceea, am făcut singurul gest de demnitate din întreaga mea viaţă de femeie măritată. Am întors spatele celor doi şi maşinii, care m-ar fi adăpostit de urgie, şi am luat-o la pas prin ploaie. Nu a venit după mine. Întâi am crezut că nu mă va lăsa, aşa cum eram deja, udă fleaşcă, prin noapte şi vijelie. Mă aşteptam să deschidă portiera şi să se roage de mine să mă urc. Fie chiar şi pe bancheta din spate. N-a făcut-o. A dispărut ca un fum. Nu ştiu unde s-a dus cu femeia aceea. Nu ştiu nici cât am umblat eu prin urgie. Am mers, la întâmplare, pe străzi pe care nu mai fusesem niciodată, pe care nu le ştiam, pe care nici acum nu mi le mai amintesc. Dumnezeu scosese şi tunetele din traistă şi, adesea, în urechea mea, bubuiau nebuneşte. Ba într-o parte, ba într-alta de mine, mănunchiuri de fulgere despicau asfaltul şi-mi luminau calea printre băltoace. Într-o picătură de ploaie părea că s-a pitulat o găleată de apă, aşa de greu simţeam fiecare strop care mă lovea peste faţă, peste picioare, peste tot. La un moment dat, în faţa mea se prăbuşea, rupt de furtună, un copac. Vijelia îşi juca toate cărţile. M-am ferit, conştientă fiind că mă poate fărâma, să nu mă prindă sub el. Două lucruri am mai apucat să văd în lumina aceea, ca de zi, a fulgerului care lovea năprasnic: o plăcuţă lipită pe un gard, pe care scria numele străzii unde mă aflam, Ienăchiţă Văcărescu, şi o maşină, un bolid care bântuia de niciunde prin noapte. Cred că şoferul s-a speriat şi el de copacul care a spintecat trotuarul şi o parte din caldarâm, poate şi de fulgere s-a speriat, poate că nu mai vedea pe unde e drum de maşini şi pe unde trotuar pentru pietoni, căci ştergătoarele nu mai făceau faţă la parbriz. Cred că fugea şi şoferul de furtuna care ameninţa să devină şi mai năprasnică, cred că se grăbea să ajungă acasă. Toată lumea era, la ora aceea, pe vremea aceea, acasă. Cert este că se întrecea cu furtuna la număr de kilometri pe minut. Avea viteză şoferul acela. Asta am reţinut. Bolidul acela m-a lovit în plin. Pe urmă nu mai ştiu nimic. Nici cum am ajuns la spital, nici cine m-a adus, nici după cât timp. Doar că, m-am trezit trei săptămâni mai târziu din comă, pe deplin conştientă şi lucidă. Nu s-a produs nicio fisură „la mansardă”, nu s-a înregistrat nicio dereglare - asta şi spre surprinderea medicilor care se aşteptau să existe măcar mici probleme - nu am uitat nimic din cele petrecute înainte de accident, nu am uitat nici ce am trăit cât am fost, ca să zic aşa, moartă... Căci, în timp ce o întreagă echipă de medici se căznea, cu tot felul de aparate, să mă ţină în viaţă, în viaţa asta, eu trăiam, în neantul aparent în care mă aflam, o altă viaţă. Cea mai frumoasă dintre toate vieţile posibile... Mai frumoasă chiar şi decât am visat eu, în liceu, că poate fi o viaţă. 

     ─ Doamne... se cutremură Felicia, încălcând consemnul de tăcere. (Îi văd o lacrimă, furişându-se de sub geană, pe obraz. Îl brăzdează şi fuge spre bărbie, unde se înnoadă cu alta, care a curs mai devreme, în timpul povestirii). Prin ce ţi-a fost dat să treci... Şi eu eram atât de departe. Nu numai geografic, dar departe de toată suferinţa ta. Poţi să mă ierţi?

     Ne strângem în braţe. Plâng şi eu. Uşurată, aşa cum mi-am dorit atât să fiu în ultima vreme. Ca şi cum am aruncat din suflet o tonă de compost inutil...           

     ─ Nu mă plânge şi nu mă compătimi atâta. Ţi-am spus doar că am avut şansa, eu aşa o numesc, să cunosc o altă formă de a trăi. Am aflat în felul ăsta, prin suferinţă, dragostea. Am cunoscut oameni noi, am văzut locuri neştiute, am fost părtaşă la scrierea unei pagini de istorie, l-am întâlnit pe el. Căci, în toată povestea asta nefirească, există pretextul pe care l-am căutat întotdeauna ca să pot să-mi duc zilele în pace: un bărbat. Nu oricare, ci un bărbat care m-a iubit din prima clipă. Să ştii că eram tot eu acolo, în viaţa aceea. Eram îmbrăcată cu alt tip de haine, eram cu câţiva ani mai tânără, aveam principiile lumii de acolo, dar eram tot eu. Mă recunoşteam de fiecare dată, când mă întâlneam. Eram, de cele mai multe ori, speriată de albul absolut care mă invada fără oprire, apoi şi de o nelămurită lume a umbrelor, care mă chema, mă absorbea, dar eram eu, Feli, eram tot eu. Şi un bărbat mă descoperise şi mă iubea aşa cum sunt. Aşa cum eram şi acolo. Nu mă vedea, ca celălalt, doar... doar naşparlie şi proastă. M-a iubit din prima clipă, de când ne-am întâlnit. Azi noi i-am spune unui astfel de fapt că e dragoste la prima vedere. Cine mai crede în zilele noastre în dragoste la prima vedere? Nici eu nu mai cred. El, acolo, m-a iubit nebuneşte. Cum nu credeam că poate exista o iubire, cum nici măcar în cele mai frumoase visuri n-am visat. Şi, pentru mine, el a schimbat destinul şi a rescris istoria...

     Voci gălăgioase inundă în aceeaşi clipă capela. Sunt sigură că nici nu s-a mai auzit bine ce spuneam. Întoarcem, şi Felicia şi eu, capul în acelaşi timp, să vedem ce este. Câteva femei, gureşe ca nişte vrăbii, iau cu asalt sfântul lăcaş. Vorbesc şi râd tare. Nu prea le e gândul la cele sfinte, dar se prefac că sunt pătrunse de credinţă. Se apucă să scrie, pe file de hârtie găsite, în faţă, lângă altar, bileţele către Dumnezeu. Se întreabă una pe alta ce să scrie, se consultă, trec toate aceleaşi idei, aceleaşi propoziţii, aceleaşi cereri în acatist, doar numele îl schimbă.

     Operaţiunea merge greoi, femeile mai mult râd decât scriu. Sunt, clar, de la alte secţii din spital, că nu au capul prins în bandaje, nici alte părţi din corp. După cum râd, aş zice, maliţioasă cum mă aflu de câteva zile încoace, că nici nu sunt prea bolnave. Acum aş vrea să vină preotul şi să le dea afară, că se hlizesc în casa Domnului.

     Mă uit la Felicia şi ea se uită la mine. Tăcem. Un pic stânjenite, un pic furioase... E prea micuţă capela ca să ne ignorăm, femeile astea şi noi. Să plecăm sau poate vor pleca ele? Din spate, se apropie de noi un bolnav îmbrăcat, pe căldura asta, cu halat gros, de molton. Îmi spune direct:

     ─ Te caută unul, Cristi Popa.

     ─ Pe mine? Cine-i ăsta? Nu cunosc niciun Cristi Popa...

     ─ Ce ştiu eu? Aşa mi-a zis să-ţi spun, aşa ţi-am spus.

     ─ Unde e?

     Face un semn cu bărbia spre uşa capelei. Un bărbat înalt, de astupă cu corpul său deschiderea bisericuţei, se află acolo. Nu-l văd bine, nu-i disting trăsăturile, dar parcă îmi e cunoscut. Îi fac semn să se apropie. Ochii lui pătrunzători mă răscolesc până în străfunduri. Şi înţeleg: e inspectorul de poliţie. Nu se poate! Nici în biserică nu mă lasă în pace. Ce-o mai vrea şi ăsta? Salută mai mult cu o înclinare a capului, decât cu cuvinte.

     ─ Sper că nu deranjez, spune, în timp ce privirile-i negre continuă să mă scotocească prin toate ungherele. Ce caută, de mă scanează în felul ăsta? M-o fi privind aşa din cauză că mă consideră vinovată de accidentul ăla. Căci, el tot încearcă să facă lumină şi nu ştie, de fapt, mai nimic. Ca toţi poliţiştii... A, poate chestia cu dansatul în ploaie, de la sfârşitul discuţiei anterioare, l-a înfuriat. S-a gândit la asta, a decantat, că poliţiştilor nu le iese din prima, şi a venit să mă strângă cu uşa. Sau aşa e uitătura lui, sâcâitor, iritant de pătrunzătoare? Oare Felicia simte la fel? O voi întreba de îndată ce rămânem singure.

     ─ Acuma...

     ─ Acuma, dacă tot sunt aici... Cam asta vrei să spui, nu?

     Nu-i prost poliţaiul. Se pricepe la oameni, înţelege lucrurile pe care ei nu le rostesc, din diverse motive.

     ─ Cam asta, nu neg. Ce mai e acum?

     Inspectorul tace o clipă. Felicia crede că vrea să vorbească numai cu mine şi se scuză:

     ─ Mi-e foarte sete. Mă duc să iau un suc. Tu de care vrei? Categoric, fără acid şi fără cofeină. Vin repede.

     În capelă, roiul de femei încă mai zumzăie nehotărât de colo-colo. Să iasă, să se mai închine... Inspectorul se aşează pe un scaun, lângă mine. Mă atinge, din greşeală, cu mâna pe mână. Miroase a bărbat îngrijit, spălat şi pomădat. E răcoare, atât de răcoare în bisericuţă, încât un fior neaşteptat mă zgâlţâie până-n tenebre.

     ─ Ţi-e frig? - mă întreabă şi observ în tăcere că a trecut la per tu.

     ─ Nu, nu mi-e frig. Cred că doar gândul că mă caută poliţia mă bagă în răcori, mă face să mă înfior pe şira spinării...

     ─ Poliţia, în general sau eu, în special?

     Ce tupeu pe capul lui! Ăsta cochetează cu mine?

     ─ Desigur, poliţia! Ca instituţie! Când nu ai avut de-a face cu oamenii legii şi eşti doar un biet muritor, care n-ai făcut nimic ilegal în viaţa ta, cel puţin aşa ştii, nu poţi să te obişnuieşti că eşti, brusc, în atenţia poliţiştilor.

     ─ Poate că eşti doar în atenţia unui singur poliţist...

     ─ Da, a celui care se ocupă de cazul meu... Atât mai lipsea, să fie toată poliţia pe urmele mele, ca după bin Laden. Mi-e suficient un singur inspector, care mă anchetează şi-mi pune întrebări. Ce înseamnă, de fapt, inspectorul ăsta?

     ─ Inspector înseamnă, pe vechile grade, locotenent.

     ─ A, deci de accidentul meu se ocupă un locotenent...

     ─ Nu, un căpitan...

     ─ Cum aşa? Doar am auzit bine: inspector este echivalent cu locotenent. Şi atunci?

     ─ Eu m-am grăbit şi am ars un pic etapa asta cu locotenentul. Sunt inspector principal. Cu alte cuvinte, căpitan. Dar dacă îţi place mai bine locotenent, foarte bine, nu e nicio problemă. Sunt locotenentul tău...

     ─ Aoleu, v-am retrogradat! Îmi pare rău. De ce nu mi-aţi atras atenţia asupra celor doi termeni? Nu l-am reţinut pe principal, când v-aţi prezentat prima dată şi nici nu mi-am imaginat că dă o astfel de diferenţă între două grade. Îmi pare rău...

      Tace. Se uită la bandajele mele. Sau prin ele. Aşa îmi dă senzaţia. Un pui de stânjeneală îşi face uşor loc în mine. Parcă, şi-n el. Întreabă:

     ─ Cât te mai ţin în spital? 

     ─ Nu cred că foarte mult. Lucrurile merg spre bine. Medicii sunt mulţumiţi. Starea mea e cu mult peste aşteptările lor. Sunt încântaţi de evoluţie. Desigur, vorbesc despre problemele cerebrale, celelalte sunt mai uşoare şi mai puţin importante. 

     ─ Şi tu?

     ─ Eu ce?

     ─ Tu eşti încântată? Sau, măcar mulţumită? Eşti bine?

     ─ Trăiesc... Ce să vă spun mai mult?

     ─ Îţi dai seama, dacă acum, când sunt doar un pârlit de inspector principal, îmi vorbeşti atât de protocolar, cum va fi când voi ajunge chestor?

     Tăcem amândoi. Apoi el iar:

     ─ Pleci undeva în vacanţă, când ieşi din spital? Poate, la mare...

     ─ La mare sigur nu, în vara asta. Nu voi putea suporta prea curând soarele de pe plajă. Şi, apoi, acum e destul zbucium în mine, ca să-l mai ascult şi pe al mării.

     ─ Eu cred, dimpotrivă, că te-ar linişti marea. Numai privind-o de pe mal, te-ai linişti. Să vezi atâta nemărginire, să-i auzi vaietul, să-i simţi căldura... Dacă te plimbi seara, în asfinţit, pe ţărmul ei, sau în zori, să prinzi răsăritul, nu se poate să nu se strecoare liniştea ei în sufletul tău. Doar pare că te agită marea, dar nu e aşa. Eu, deşi am venit acum o lună de la ea, m-aş duce din nou. Parcă e o amantă care te cheamă şi te atrage toată vara.

     Acum că a zis de mare, observ că e bronzat. Poate şi de aceea ochii îi par atât de pătrunzători, că are tenul mat, ca de arab. Şi cămaşa de culoare deschisă îi scoate în... Stop joc, ce-nseamnă asta, n-am altceva la care să mă gândesc?

     ─ Acolo, zice, la mare, soarele e mai blând ca aici. Briza mării aduce răcoare şi parfum de alge care fac ca aerul să nu mai fie atât de irespirabil, ca în oraş la noi. Mie îmi place marea mereu. Dimineaţă, seară, noapte... Şi iarna îmi place. Am fost de câteva ori ca s-o văd cum se agită, cum freamătă neînţeleasă, cum spumegă de mânie. E altfel decât e vara. E un spectacol. Dar ai văzut marea când e liniştită? I-ai remarcat culoarea? E atât de verde, că parcă vrea să se ia la întrecere cu ochii tăi. Ai ochi frumoşi... Deşi acum sunt trişti şi tulburi, ca marea răvăşită de furie.

     Ce face ăsta? Poliţistul lu’ peşte...

     ─ Mie mi se trage de la pastile, reuşesc să îngaim. Cred că sunt unele care au contraindicaţii şi, luate în cantitate mare, dau astfel de rezultate optice.

     Felicia intră, aş zice la fix, în bisericuţă, cu sticlele de suc în mână. Mă ridic, precipitată. Face şi el de îndată acelaşi lucru.

     ─ Să ţi-l prezint, Feli, pe domnul inspector principal Cristian Popa. Inspector principal... Reţine, principal... Că e altceva decât inspector simplu.

     Prietena mea tace, el râde.

     ─ Principal, secundar, nici nu mai contează. Acum am deja o identitate. Mi-ai reţinut numele şi tot e ceva.

     Rezidentul de la neurochirurgie bagă capul pe uşa capelei:

     ─ Fetelor... Gata întrevederea. Gata ora de vizită. Ajunge pentru azi. Mai e şi mâine o zi. Nu putem să obosim pacienta. Ai fost cuminte, Cătă? Dacă da, uite ce am pentru tine...

     Îmi întinde de acolo, din uşă, un buchet de crini albi.

     ─ Pentru ce? – mă mir. Nu e ziua mea.

     ─ Nu e, dar ţi-i dăruiesc pentru că eşti cea mai mare învingătoare pe care o cunosc. Hai, stai liniştită, că nu am dat bani pe ei, mi i-a adus adineauri o pacientă. Ia-i şi pune-i în cameră. Eu ce să fac cu ei? Şi, hai, hopa sus în cameră. Că pe urmă te doare capul. Şi aşa ai stat foarte mult azi afară. O să vină soţul tău acum şi, dacă nu te găseşte în cameră, o să creadă că ai fugit cu un artist. Hai, un minut, să vă luaţi la revedere. Mă uit la ceas.

     Poliţistul îmi întinde mâna:

     ─ Mai vorbim. Mă bucur că îţi e mai bine ca data trecută. Eşti, într-adevăr, pe drumul cel bun... Cel mai bun…

     Mi s-a părut... Mi s-a părut că vrea să spună altceva decât a spus. Adică nu se referă la starea de sănătate. Probabil e din cauză că tot am senzaţia că mă scormoneşte cu ochii ăia ai lui. Cred că aşa sunt toţi poliţiştii. Da, fără îndoială. Deformaţie profesională. Aşa intimidează, probabil, infractorii. Şi ăsta face la fel. Nu se dezminte de caracteristicile branşei. 

     Felicia mă ţine de braţ:

     ─ Mi s-a părut mie sau făceai băşcălie de poliţist?

     ─ Ţi s-a părut, nu făceam.

     ─ Ce-a vrut? Ce ai vorbit cu inspectorul principal? Ce te-a întrebat?

     Îmi dau seama, brusc, că nu mă întrebase nimic despre accident. Nu vorbiserăm deloc despre cazul care îl tot aduce prin spital. Niciun cuvinţel n-am schimbat în sensul ăsta. Nu apuc să răspund, nu că aş fi avut ce, că Feli mă strânge mai tare:

     ─ Am impresia că doctoraşul ăsta are bucurii la tine. Dacă află ciobanul de Dan, face pe Othelo şi vă omoară şi pe tine şi pe el.

     ─ Lasă-l pe doctoraş, lasă-l şi pe Dan. Trebuie să intri pe net şi să-mi aduci tot ce găseşti despre Mihai Viteazul şi despre târgul Ploieştilor. Mă interesează anul 1599, de dinainte de plecarea spre Transilvania.

     În cameră, când am ajuns, Guţă tot pe sticlă... Îi spusesem Feliciei că aşa va fi, eram gata să bag mâna în foc. N-o fi obosit de când sare garduri, plânge, oftează, face pe căpitanul? Căpitan am zis? Mai greşeşte omul.

     Când a venit mai târziu „ciobanul”, i-am spus hotărâtă:

     ─ Când voi ieşi din spital, voi divorţa.

     Şi-a pierdut calmul imperturbabil, din preajma lumii. Poate şi pentru că în rezervă nu mai era nimeni. Nici măcar Tuţa, care ieşise afară cu soţul ei şi mă scăpase câteva minuţele, dar tot e ceva, când trebuie să-l rumegi toată ziulica, de Guţă. 

     ─ Mă ameninţi? Tu crezi că mă sperii dacă îmi spui asta? Tu crezi că la mine ţine cu de astea? Poţi să faci ce vrei. Nu mă încălzeşte şi nici nu mă răceşte cu nimic că mă ameninţi tu. Mare brânză că bagi divorţ... Umbli cu tertipuri, ca să pic eu de băiatul rău. Şi eu am fost întotdeauna perceput ca băiatul bun. Să vedem dacă nepotrivirea de caracter pe care o vei invoca va fi un motiv suficient pentru divorţ. Să vedem dacă vei rezista când te va lua instanţa, că instanţa asta face, la întrebări.

     ─ Calm, băiatu’ bun, calm... Nu te agita, linişteşte-te, că face rău la corason agitaţia. Ţi se ridică şi colesterolul. Nu mă voi agăţa de nepotrivirea de caracter. Cum să fac asta, când am cele mai beton motive dintre toate câte există? Motive, pricepi, motive spun... Îţi dau unul singur: adulterul... Şi te las să te gândeşti la celelalte. Voi prezenta dovezi că m-ai înşelat, că mă înşeli. Numai dacă voi povesti judecătorilor cum ai adus-o în viaţa mea pe amanta ta şi cum m-ai lăsat în ploaie, şi divorţul se va pronunţa cu viteza luminii. Nici nu mai e nevoie să vorbesc despre viaţa pe care am dus-o cu tine. Nici despre ce s-a petrecut exact şi în totalitate în noaptea accidentului.

     ─ Adică ce s-a petrecut? Tu crezi că pe toţi morţii din noaptea aia i-am omorât eu? Ce vrei tu să spui că am mai făcut eu în noaptea aia? Şi de unde să ştii tu ce-a fost atunci? Ai tu vreun drept să judeci? Ai dreptul să faci pe deşteapta şi pe atotştiutoarea? N-ai de unde să ştii ce a fost atunci. Ce-am făcut eu...

     ─ Voi spune lumii tot adevărul. De aici încolo, nu te mai acopăr. Mi-am dat seama că, dacă ne despărţim, toată lumea va zice că eu sunt vinovată, căci, tu, ai dreptate, eşti perceput ca băiatul bun. Eu sunt nebuna şi idioata. Dar voi arăta cum ai urcat-o în maşină în faţa mea şi cum, tot în faţa mea, ai şi pupat-o. A, te miri că am reţinut? Ghinion, băiatu’ bun, n-am uitat nimic. Nici de dinainte de accident, nici din noaptea accidentului. Ştiu tot ce ai făcut atunci, când eu m-am zbătut între viaţă şi moarte pe caldarâm. Tot... Mintea mea nu a suferit sincope. A înregistrat şi a păstrat în sertăraş tot. Absolut tot! Poţi să înţelegi asta, dobitocule? Tot! Şi te voi distruge. A venit momentul să te distrug. Nu voi avea niciun regret când o voi face. Şi ia-ţi dracului verigheta şi dispari de aici!

     Arunc printre paturi verigheta şi mă simt eliberată de toate chinurile care m-au secătuit trei ani. Se apleacă s-o ia şi mă simt bine că se termină totul. Dar continuu să-l întărât cu bună ştiinţă ca, la rândul lui, să mă enerveze şi el. Dacă nu reuşisem să creez starea aceea care m-ar fi putut arunca într-o altă lume, cu poliţistul, căci nu m-a enervat deloc discuţia cu el, măcar să încerc cu soţul meu. El poate să ţipe, are plămâni buni, poate să mă lovească, stagiatura şi-a făcut-o, sper să-mi împlinească aşteptările, să nu mă facă de râs tocmai acum. Sper să-şi arate adevărata valoare. Că e valoros, în astfel de chestiuni. Sper să facă în aşa fel încât să mă apuce şi pe mine pandaliile. Şi poate, dacă mintea mea se tulbură suficient, reuşesc să mă strecor până colea, în urmă cu 400 de ani. Şi-l aţâţ cu băţul prin gard, ca pe dulăii maidanezi, doar, doar m-o muşca. Arunc cu vorbele, aşa cum făcea el, aşa cum face şi acum, ridic tonul, mă ambalez. Şi, culmea, dulăul aţâţat îşi arată colţii, mă jigneşte, mă umileşte. Mă năpădeşte, cum am dorit, şi pe mine furia, mă înroşesc la faţă, simt cum îmi ard obrajii, îmi clocoteşte sângele, mă ia cu călduri, dar el pleacă trântind uşa, iar eu rămân plină de nervi, în urma lui. Şi atât... Nu se întâmplă nimic. Nu reuşesc să plec. Sunt tot în rezerva de spital... Fir-ar să fie! Nu s-a întâmplat nimic. Iar nu s-a întâmplat nimic... Când oare se va întâmpla ceva, când se va întâmpla ce aştept eu să se întâmple?

[Sofia Sincă]

În sfârşit, aflăm din confidenţele făcute Feliciei ce s-a întâmplat de fapt în noaptea accidentului. Până acum ştiam doar din frânturi. Eu cel puţin speram să nu fie aşa... Şi puteam să mai aflăm, în continuare (iar anticipez) că cel ce a făcut accidentul asupra Cătălinei, să fie chiar Dan...

Mă intrigă asuprirea soţului asupra femeii supuse, dar şi naivitatea ei. A fost nevoie de un asemenea accident ca să conştientizeze că trăia doar în vis şi că realitatea era la polul opus.

Iar căpitanul... căpitanul va fi corespondentul lui Serban. Tot căpitan era şi e parcă în oastea lui Mihai. Pârcălab = căpitan.

Citind m-am pierdut în plăcere... în savoarea cuvintelor, expresiilor cu care m-am obişnuit şi care-mi plac atât de mult.

Cu mult drag, Sofy!

[Corina Militaru]

Cu sufletul la gură, aşa am citit. Guţă pe sticlă? Brr... Tuţa, ce personaj, doamne! Cătălina se defineşte din ce în ce mai limpede. Şi povestea ei la fel. Accidentul - moment de cotitură(petrecut pe strada Văcăreşti !?!), de trezire dintr-o stare de resemnată acceptare a umilinţelor - deschide drumul unei altfel de Cătălina. Aştept să văd cum, ce, când(am şi eu bănuielile mele, dar le ţin pentru mine deocamdată).

Drag de tine şi de scrisul tău,

[Nina Mariana Marcu]

Ai, dragă Sofy - constat încă o dată - intuiţie bună. Viziune clară. Percepţii corecte. Totuşi, vin şi te întreb: de ce căpitanul să fie corespondentul lui Şerban? De ce nu doctoraşul? E tânăr şi el, e băiat bun... Şerban era... dincolo logofăt, logofătul Măriei sale. Hmm... Dincolo de tachinările mele, e cum spui. Ai prins exact şpilul. Dar o aşa carte deschisă e... cartea asta, pentru tine? Şi eu, care am scris-o?

Ştii deja, îţi mulţumesc mult pt tot. Am postat continuarea. Pusesem un fragment mai mare, dar cred că era prea mare şi l-am "subţiat". Dragul este reciproc. Şi mă retrag, lăsând romanul să vorbească în locul meu.

Sofia Sincă a spus :

În sfârşit, aflăm din confidenţele făcute Feliciei ce s-a întâmplat de fapt în noaptea accidentului. Până acum ştiam doar din frânturi. Eu cel puţin speram să nu fie aşa... Şi puteam să mai aflăm, în continuare (iar anticipez) că cel ce a făcut accidentul asupra Cătălinei, să fie chiar Dan...

Mă intrigă asuprirea soţului asupra femeii supuse, dar şi naivitatea ei. A fost nevoie de un asemenea accident ca să conştientizeze că trăia doar în vis şi că realitatea era la polul opus.

Iar căpitanul... căpitanul va fi corespondentul lui Serban. Tot căpitan era şi e parcă în oastea lui Mihai. Pârcălab = căpitan.

Citind m-am pierdut în plăcere... în savoarea cuvintelor, expresiilor cu care m-am obişnuit şi care-mi plac atât de mult.

Cu mult drag, Sofy!

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Cory, îţi înţeleg indignarea, mirarea, dezacordul în legătură cu Guţă pe sticlă. Dar trebuia să creionez una din laturile mizere ale lumii de azi cât mai convingător. Bach nu putea să asculte Tuţa lui Dorel, în rezerva de spital. Numele sunt alese special ca să fie în ton cu derizoriul dat de Guţă de pe sticlă. Mi-am spus, scriind romanul ăsta, că trebuie să fac ca realitatea şi cotidianul, unele colcăinde, din păcate, de manelărie şi false vedete, să transpară cât mai bine între paginile sale. Desigur, în paginile unde trebuia să se vadă astfel de aspecte. Da, ai dreptate, ieşirea din comă, de după un accident cumplit, aduce în prim plan o altă Cătălină. Şi, da, strada Ienăchiţă Văcărescu, ca să existe legătura între cele întâmplate şi personaj. Mai ai, zic, răbdare cu mine. Fragmentul 24 e deja postat. Când ai vreme, te aşteaptă să îl parcurgi. Drag şi de la mine pt tine, ca de la, vorba confratelui - scuze de aroganţă - Muşatescu, banul Ghica...   

Corina Militaru a spus :

Cu sufletul la gură, aşa am citit. Guţă pe sticlă? Brr... Tuţa, ce personaj, doamne! Cătălina se defineşte din ce în ce mai limpede. Şi povestea ei la fel. Accidentul - moment de cotitură(petrecut pe strada Văcăreşti !?!), de trezire dintr-o stare de resemnată acceptare a umilinţelor - deschide drumul unei altfel de Cătălina. Aştept să văd cum, ce, când(am şi eu bănuielile mele, dar le ţin pentru mine deocamdată).

Drag de tine şi de scrisul tău,