Fragment 15 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Mă uit prin târgul tot mai agitat, tot mai plin de lume - unde adăstez câteodată - după Catalina. Nu este. N-o văd nicăieri. Nici nu-i aud pe undeva glasul. Nici râsul. De parcă a înghiţit-o pământul. Nici nu am pe cine să întreb ceva despre ea. Nu cunosc niciunul dintre chipurile din târg. Mă ciocnesc de oameni neştiuţi şi, realizez, am obosit.

Poate că e mai bine că nu dau de Catalina. Mă odihnesc. Lâncezesc. Dorm. Pentru prima dată îmi e bine că nu mai fug bezmetic. Poate că aştept. Nu mai simt nimic. Corpul îmi e amorţit şi greu. Ca după anestezie. Capul nu mai are tendinţa, ca de atâtea ori, să explodeze. În mii de fărâme. E şi el cuminte. Anihilat. Acele m-au răpus. Sunt, mai mult ca oricând, ostatica lor. Fantomele ciudate, cu care m-am obişnuit, nu mă mai bântuie la fel de teribil. Nu ştiu de ce, sunt mai paşnice. Iar eu nu mai vreau şi nu mai pot să ţâşnesc, ca nebuna, când le simt lângă mine. Poate m-am resemnat. Poate am hotărât să le ignor. Când nu fug, nici ele nu mă chinuiesc. Poate, şi ele, şi eu, acceptăm compromisul şi ne tolerăm reciproc. Dar ce se va întâmpla cu mine? Unde mă va duce valul? Unde îmi va naufragia corabia? Unde va fi capătul? Unde îmi va pica vălul? Şi cine voi fi eu? Mă voi recunoaşte? Mă voi accepta? Mă voi tolera, iată, ca pe umbrele albe din încăpere? Ce se va întâmpla mai departe cu viaţa mea? Va mai fi viaţă după moartea asta?

 

 

.....................................................................................................................................                                             

 

 

Îl găsesc, însă, pe Şerban Văcărescu. E aşezat dimpreună cu omul lui la o masă încărcată cu ulcele şi vin, din târgul Ploieştilor. Boarea uşoară a asfinţitului de toamnă învăluieşte misterios locul şi oamenii. Şi Lupea zice:

─ Ştii, jupâne, care e obiceiul pe aici? Baţi un par unde locul îţi e pe plac şi locul ăla devine al tău. Uite, cam aşa se întâmplă şi cu noi. Stăm pironiţi, da’ pironiţi, nu aşa, la masa asta. De zici că-i a noastră, de zici că am devenit stăpâni peste ea, de zici că noi i-am împlântat picioarele sub ea. Zău, logofete, n-ar fi bine să batem şi noi un par pe locurile astea? Să fie unul dintre ele al nostru, să fim stăpânii lui. Nu zici nimica, logofete? Stai cu ochii aţintă la cea bărdacă ce-o ai în faţă şi te-ai însingurat în gânduri negre. Taci, nu spui o vorbă. Hai, nu zici nimic, logofete, nu-mi răspunzi, nu te iei de vorbele mele cele multe şi proaste, nu mă ocărăşti un pic? Of, că mare belea a mai căzut pe capul nostru! Nici că te întreb ce ai, că-ţi ştiu năduhul. Dar mă faci să te afurisesc niţeluş, că prea le iei în seamă pe toate şi nu se cade ca o slugă bătrână şi proastă să înfrunte un stăpân tânăr şi năbădăios. Parascovenia şi afurisenia ei de treabă. Că nu ar trebui să zic. Nu mai bei ioc. Nu mai ai poftă. Te-am pierdut şi pe domnia-ta.

─ Beau, Lupeo, de ce să nu beau? Uite, încă o sănătate. Dar mă chinuieşte o cohortă de gânduri. Unul mai îndrăcit ca altul. Mă gândesc, de pildă, la Măria-sa, că-i supărat şi mâniat foarte, de toate câte se întâmplă.

─ Umblă vorba că Buzeştii sunt împotriva intrării în Transilvania. Am auzit cu urechile mele.

─ Ce tot ai tu cu Buzeştii ăştia, măi Lupeo? Sunt doar nişte oameni şi ei. De ce n-ai loc de întors de ei?

─ Doamne sfinte, logofete, ce să am eu cu domniile lor? Nu am nimicuţa, dar zic şi eu, ca omul, ce aud prin lume. Că lumea mai vorbeşte şi ea. Că de aia i-a dat vodă gură. Asta... Dumnezeu... Să nu mai zic ce aud, voieşti? Că cică vine şi dumneaei, jupâneasa Sima la Ploieşti să-şi vadă bărbatul, pe jupân Stroie. Ehe, faină muiere şi aia. A avut noroc mare Stroie cu ea. Pe cât este el de ursuz şi de închis, pe atât este dumneaei de voioasă şi de vorbăreaţă. Fac bărbaţii ciorchine în jurul ei când deschide gura. Are lipici la vorbă, de n-ai văzut în toată Europa. Dar ei îi e drag Stroie stolnicul, aşa cum este el, tăcut şi posac. De zici că ţine post negru şi n-are vână în maţe să vorbească mai mult. Când a stat dumnealui Stroie Buzescul în ospeţie la Sigismund Bathory, cam două săptămâni, dimpreună cu Radu Florescu comis... Când cu nunta cu arhiducesa Cristina, bre logofete, că parcă nu ştii despre ce vorbesc, aşa te uiţi la mine.

─ Lupeo, mă uit la tine şi nu-mi vine să cred. Ţara arde şi baba se piaptănă. Dă-le încolo de clevetiri, ce ne pasă nouă acum de nunta aceea şi de ce s-a întâmplat acolo? N-am urechi să te ascult cum deşiri la baliverne. Se zvoneşte că vine solie de la cardinalul Bathory şi Măria-sa vrea să-l primească pe sol aici, la Ploieşti.

─ Aici? Mă miră şi mă surprinde foarte. De ce nu la Bucureşti sau Târgovişte?

─ Cine ştie? Poate pentru că aici e locul ferit, neştiut de vrăjmaşi. Şi la răscruce de drumuri importante, către toate colţurile ţării, la o adică. Şi parte din oaste e şi aici. Dar la urma urmei, e treaba Măriei-sale, nu a ta, unde îşi primeşte oaspeţii. Grija asta n-o mai aveai!

─ Ba, de fel, logofete. Boierimea cea cu dulamă şi cea cu rasă îşi poate purta singură de grijă. Că e botezată şi împărtăşită la sfânta biserică. Măcar că, Măria-sa, Mihai Voievod, a fost în tinereţele sale zbuciumate negustor de juvaericale şi de vite, în apropiere de Dunăre. Şi că mama domniei-sale avea cazan de spirtoase şi făcea rachiu, la Piua Petrii. Ce te uiţi, logofete? Sau ai vrea poate să zici că tinereţea lui vodă a fost aceea a unei odrasle domneşti? Huo, gata! Tac, tac, nu mai scot o vorbuliţă. Numai nu mă mai împunge cu ochii ăia negri ca tăciunele. Că parcă îmi bagi un vătrai încins în piept. Tac... Auzi, logofete? Nu ştiu ce tot ai domnia-ta cu Transilvania şi cu plecarea noastră acolo. Eu, cu urechile mele, am auzit că ne pregătim de luptă cu turcii. La domnia-ta o fi ajuns vreun zvon lansat de Mihalcea ban, om bătrân şi fără saţiu şi acesta. Mereu aţâţă pohtele lui vodă de domnie şi coprinderi nesfârşite. Doamna Stanca, femeie aleasă, şi supusă, şi bună, are tot dreptul, sărmana, să nu-l iubească, să nu-l aibă la ficaţi, pe dumnealui Mihalcea ban. Precum ştii că nici domnia-sa, logofătul Teodosie Rudeanu, îmbătrânit în lupte şi mâglisiri, nu-l are la pipotă şi-l învinuieşte pe Mihalcea că dă sfat rău lui vodă. Eu ce să zic? O fi fiind şi aşa.

─ Lasă, nu mai zice tu nimic, că nu e treaba ta. Că s-ar putea, dacă mă înfurii, să te leg cu limba ta ascuţită, cu tot, de un copac din Codrii Vlăsiei, ca să înveţi ce e cuviinţa şi potolinţa. Şi să nu-ţi mai vâri nasul în treburi care nu te privesc. Mai taci, că mi-ai făcut capul cât o baniţă. Ţi-am spus de la început că n-am dispoziţie şi inimă să ascult clevetelile tale. Hai să mergem.

─ Aha, ne mutăm! Şi aşa amorţisem pe laviţa asta. Că domnia-ta n-ai vorbit, n-ai băut, doar cu ochii te-ai uitat. Unde mergem? La Neag? La Onciu, la...

─ Mergem înapoi la tabără, popo.

─ Haida, de, luminăţia-ta. Aşa devreme? La ceasurile când nici fetele mari nu au intrat la somnul de frumuseţe? Când nici găina prigonită de cocoş prin bătătură nu s-a aşternut la odihnă în dud? Noi eram mai huhurezi aşa, ca...

─ Ascultă, Lupeo, tu ţi-ai cam luat-o în cap de la o vreme. Nu mai ai nici respect, nici ruşine, nici obraz. Faci toate cele după capul tău, mă spurci cum îţi vine la gură, mă cleveteşti cu dumnealui, banul Pătraşcu, mă judeci şi mă boscorodeşti, mă pui la zid şi tragi cu arcul în mine. Mai e un pic şi dai poruncă să mă biciuiască la scară. Poate am uitat eu, sau n-am ştiut niciodată, că noi doi am schimbat şi am învârtit rangurile. Aşa s-o face şi s-o explica faptul că tu eşti stăpânul şi eu doar slujitorul tău. Sluga umilă... Dacă e aşa, spune-mi. Să ştiu! Să văd dacă accept stăpânul. Să-mi iau hamul şi praştia, dacă nu-mi place. Şi să mă duc la altul. N-am văzut niciodată atâta lipsă de respect, ca acuma, când slugile îşi huiduie fără pic de ruşine stăpânii. De nu se văd, îi huiduie. Vai de stăpânul care n-ascultă de slugă.

─ Să trăieşti, luminăţia-ta! Iertare şi îndurare, că sunt bătrân şi prost şi spăl mai mult decât trebuie la varză acră. Domnia-ta eşti stăpânul, iar eu sluga prea-supusă şi prea-credincioasă a Măriei-tale. Facem cum porunceşti domnia-ta! Dar ce ţi-a venit, bre, omule, să faci pe zburlea cu mine, pe nepusă masă, de să-mi rămână vinul ăla în gât? Au nu-ţi sunt eu credincios? Au ai a te plânge de ceva? Au ai domnia-ta vreo nemulţămită? Că am gura mare? Mai mare decât e de trebuinţă la casa omului? Nu găseşti de cuviinţă să am şi eu un păcat? Cât să fie un om de virtuos? Ce, e Dumnezeu? Spune şi domnia-ta dacă nu am dreptate. Ce te faci cu mine fără niciun viţiu? Pe cine mai dojeneşti şi mai muştri domnia-ta? Doar că nu vei fi râvnind să aibi aşa o slugă, precum Ion Mutu, a dumnealui, jupân Pătraşcu ban? Că ăsta, deşi a fost înzestrat cu limbă în gură, n-o ştie folosi decât pentru a spune: da, luminăţia-ta, poruncă, luminate ban, am înţeles, înălţimea-ta!

─ Exact cum trebuie să fie. Ce găseşti tu rău în asta? Îşi cunoaşte lungul nasului şi nu se întinde la palavre, când e cazul şi când nu e, cu banul.

─ Aşa o fi trebuind să fie, nu zic nu. Dar, Doamne păzeşte şi apără, nu pentru domnia-ta, logofete al meu stăpâne. Să ţii minte de la mine o vorbă, jupâne, că sunt om bătrân şi trecut prin multe alea la viaţa mea. La cum e stăpânul, e şi sluga. Focos stăpânul, focoasă şi sluga. Taciturn primul, nici al doilea nu trebuie să fie altfel. Tot pe acelaşi calapod trebuie să fie croit, căci altminteri iese vâltoare şi vâlvătaie deopotrivă între ei. Ce să fi făcut domnia-ta cu Ion şi dumnealui, banul, cu mine? Şi, până în cele din urmă, eu nici nu-ţi sunt slugă. Sunt în slujba domniei-tale, dar asta e altă ceva. Mă gândesc că...

─ Nu te mai gândi. Gândeşti deja prea mult, Lupeo. Faci eforturi mari cu gânditul ăsta şi ai să te surpi, la un moment dat, de atâta osteneală. Şi firav cum eşti, mi-e că te prăpădeşti de atâta gândit. Deci, nu te mai gândi. Mai lasă-i şi pe alţii s-o facă.

─ Ei, luminăţia-ta, nu sunt mulţi care să ştie s-o facă. Pentru asta ai nevoie, cum bunăoară ziceai domnia-ta, de niţel cap. Dar nu e suficient, pentru că mai face trebuinţă o masă cu patru picioare, un scaun bine înfipt în pământ, iar pe masă, musai, numai ulcele pline cu vin ghiurghiuliu. Ulcelele pot să nu fie, că vinul, dacă-i bun, se bea şi direct din ulcior. Şi mai trebuie, pentru gânditul ăsta, să ai şi un tovarăş lângă tine. Căci dacă vinul nu e vorbit cu cine trebuie, nu lunecă pe gât bine şi nu mai gândeşti cum trebuie. Vezi, se leagă toate... De aceea, domnia-ta şi cu mine ştim să gândim ca nimeni alţii. Căci cunoaştem taina, nu?

Şerban Văcărescu ascultă – şi n-ascultă - la balivernele celuilalt şi îşi face loc prin mulţimea de gură cască din târg. Multă lume în locul ăsta şi la ceasul ăsta. Târgul de miercurea al lui vodă atrage tot mai mulţi oameni, şi la tot mai nepotrivite ceasuri. Unii se distrează, fără griji. Lor, războaiele care se simt în aer, nu le spun, nu le fac, nu le iau nimica.

Brusc, în mulţimea care roieşte încoace şi-ncolo, se ciocneşte de cineva. Gură cască mulţi în târgul ăsta, nu zicea logofătul? Din mâinile persoanei cu care s-a buşit, se răspândesc printre picioarele lui mii de boabe de mărgele cu luceală diafană. Cad, de asemenea, încurcând trecerea altor picioare, un gear de India, frumos, pe cât de scump, şi un mic balot de batist înflorat. Fără să se privească, logofătul şi jupâniţa cu care se ciocnise, se apleacă deodată să strângă scumpeturile risipite pe jos. Bucluc mare! Mărgelele se răspândiseră peste tot, alandala. Care pe sub iarba ofilită, care printre frunzele uscate, care printre picioarele trecătorilor, care printre crăpăturile pământului. Boabele astea de rouă sunt ca şi pierdute, trei zile şi trei nopţi să le cauţi şi tot nu le mai găseşti pe toate. Darmite să mai stai şi să le înşiri, cum au fost înainte de ciocnire.

[Corina Militaru]

Bine ticluit dialogul între cele două personaje, dragi mie de acum. L-am savurat, m-am bucurat să aflu ce se mai întâmplă în ţărişoară, dar uite că Şerban Văcărescu se ciocneşte prin târg cu o jupâniţă( să fie cine cred eu?). Deci, degeaba te-ai grăbit să-mi stingi curiozitatea, că ai avut grijă să mă laşi tot suspendată... :)) Hai, te iert, doar pentru că lectura mi-a făcut o deosebită plăcere.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Corina Militaru a spus :

Bine ticluit dialogul între cele două personaje, dragi mie de acum. L-am savurat, m-am bucurat să aflu ce se mai întâmplă în ţărişoară, dar uite că Şerban Văcărescu se ciocneşte prin târg cu o jupâniţă( să fie cine cred eu?). Deci, degeaba te-ai grăbit să-mi stingi curiozitatea, că ai avut grijă să mă laşi tot suspendată... :)) Hai, te iert, doar pentru că lectura mi-a făcut o deosebită plăcere.

Cu drag,

Draga mea Corina... Mă bucură, îţi dai tu seama, nespus, cuvintele tale. Da, ciocnirea e plănuită.  Pusă la cale. Pritocită. Căci, povestea tre' să curgă. Îmi pare rău că iar te las în aer. Cum să facem? Ai vreo idee? Aştept şi accept sugestii. Acelaşi dtag şi de la mine, pt tine.

[Sofia Sincă]

Trebuia să vină şi acest text cu politica ţării... Nu mai ştiam de mult de frământările lui Vodă, plus că am aflăm câte un amânunt din viaţa domniei sale şi luăm parte la ciorovoiala simpatică între cei doi: logofătul şi răspopitul Lupea. Simpatici foc, ambii. Dar asta datorită limbajului folosit.

Stau şi mă întreb, cât de greu ţi-a fost să foloseşti acest mod de a nara. Este ca şi când ai vorbi altă limbă. Nici măcar dialect nu este, este limbajul anilor l600. Cred că l-ai folosit curent până ai scris romanul. Sau cât a trebuit să-l fi corectat, ca să nu sari la cel contemporan... dar ai spus că ai scris acest roman într_un timp foarte scurt. Prin urmare nu poate fi decât talent de scriitoare.

Am citit cu deosebită plăcere, ca de obicei şi aştept continuarea. Sunt curioasă cine este frumoasa jupâniţă cu mărgelele rostogolite pe caldarâm. Cât de dator este logofătul...

[Nina Mariana Marcu]

Sofy, draga mea... Aprecierile tale sunt inestimabile pt mine. Şi ştii, cu siguranţă, asta. De scris, am scris repede cartea. A fost mai greu cu documentarea. Asta mi-a luat ceva mai mult timp. Mai ales la cel de-al doilea volum, când n-am găsit datele căutate în oraş la noi. Şi, trecerea de la un limbaj la altul, dintr-o lume într-alta, de la o pagină de istorie la una de actualitate stringentă, a venit firesc. Dar recunosc că mi-a plăcut izul ăla de arhaism, patina aia a vremii pe care am încercat să o imprim întregului text, lumea aia de la 1600, lume pe care o descopeream, după muuuuultă documentare, altcumva decât o aflasem din cartea de istorie. Nu ştiu dacă mai bună, nu ştiu dacă mai rea, dar altfel, oricum, decât învăţasem despre ea. Cert este că, îţi mulţumesc frumos de toate câte mi le spui. Şi mă grăbesc să postez continuarea.