Fragment 12 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Nu ştiu cât a mai trecut apoi. Am pierdut noţiunea vremii, tot răfuindu-mă, pe rând sau deodată, cu albul şi cu negrul din haotica mea existenţă. Fiecare vrea întâietate la viaţa mea. Fiecare vrea să fie elementul principal. Fiecare vrea exclusivitate. Şi eu, n-aş putea să spun cu exactitate de ce, continuu să fug, să mă strecor, să le scap printre degete. Aş rămâne undeva, căci sunt tot mai pierdută, tot mai istovită. Aş alege pe cineva. M-aş opri în vreun loc. Dar nu înţeleg nimic din tot ce se întâmplă. Şi dacă nu înţeleg, nu pot să pun frână goanei nebune. Nu pot să mă priponesc undeva.

Nu mai fug la întâlniri pe maluri de ape, nici la schitul de maici nu mai cat. Nu mai bat pădurea dintre târguri, nici în târguri nu mai ajung. Dar cele două împărăţii, a alburilor şi a negurilor, îmi displac în egală măsură. Peste măsură! Nu vreau să fiu niciunde. Simt că nu mai am niciun rost, simt că-mi lipseşte ceva. Doamne, dacă aş înţelege ce mi se întâmplă şi de ce... Sunt convinsă că o explicaţie logică pentru tot, există. Doar că eu nu o ştiu. Nu o am. Şi nici nu mi-o dă, nu mi-o spune altcineva. Sunt într-o lume care nu e a mea. Nu-mi aparţine. Şi nici eu nu sunt a acestei lumi. M-am rătăcit prin ea. Nu ştiu când şi nici cum s-a întâmplat asta. Numai că, e greu al naibii să găsesc calea de întoarcere. Dar vreau să mă întorc? Am pentru ce? Am la cine? Probabil că nu, altminteri nu aş simţi golul ăsta din mine. Sentimentul pregnant este că trebuie să mă agăţ de ce ştiu. De târgul colbuit de pe vremea lui Mihai Viteazul. De oamenii de aici. De el. De el? Oare? Îmi doresc atât de mult să înţeleg. Dar, ca să mă aiurească şi mai tare, alte imagini s-au grăbit să mă potopească. Şi nu ştiu, nu am nici cea mai vagă idee, ce poate fi.                             

 

 

.....................................................................................................................................    

 

 

Are 55 de ani şi este săracă, aşa cum sunt mai toţi oamenii din Manasia, Ialomiţa. Se omoară cu taxele pe care trebuie să le plătească pentru pământ, numără cele câteva mii de lei, care-i rămân la sfârşitul lunii, ca să-i ajungă de pâine, îşi bombăne bărbatul care trage cam des pe la cârciumă şi bea ultimii bani din casă. Dar femeia ar putea fi bogată. Ea spune că, în marginea localităţii în care trăieşte, există, ştiută numai de ea, o comoară. De Sfântul Gheorghe şi de Sfântul Dumitru în locul acela joacă flăcări nebune. „Şi azi aş săpa să scot aurul de acolo – spune femeia – dar mă tem că mi-o ia statul şi nu mă aleg cu nimic. Pe de altă parte, chiar mă gândesc să scot comoara la lumină. M-am gândit, aşa cum se spune din bătrâni, să înzestrez trei fete sărace cu de toate. O să văd ce mai fac. Că e comoară mare, ajunge pentru toată lumea. A fost a fiicei lui Mihai Viteazul, care s-a măritat lângă Urziceni, la noi. Neligitimă, din flori, făcută într-aiurea pe la Târgşor, dar se numeşte că e fiică, nu?”. Cine e femeia asta care-mi vorbeşte şi despre care pare să ştiu câte ceva? Oricum, în timp ce ploaia biciuieşte cu picuri grei strada, o ascult. E drept, cu gândurile la ale mele. Ale mele? Care or fi fiind acestea?

Ce să vrea femeia asta de la mine? Mi-e rudă, mi-e prietenă? Avem aceleaşi priorităţi, avem lucruri comune de vorbit? Nu o cunosc, îmi pare, aşa cum îşi povesteşte viaţa, o străină. Atunci de ce îmi vorbeşte despre comori şi despre Mihai Viteazul? Mie! Ştie ceva despre oamenii Măriei-sale? Ce s-o fi mai ales de ei? De parcă îmi pasă... N-are decât să-şi ducă fiecare oştean viaţa aşa cum se pricepe mai bine. Şi cum îi place. Şi cu cine.

Eu, între alb şi negru, mereu între alb şi negru, de parcă e un blestem, încerc să  mi-o trăiesc pe a mea. Şi, totuşi, dacă aş întreba-o pe femeia asta care vorbeşte cu dezinvoltură despre comoara fiicei lui Mihai Viteazul, câte ceva despre Şerban? Ar putea să ştie ea ceva? Vine de acolo, din timpurile acelea? L-a cunoscut? L-a văzut? Ştie pe unde e? Cu cine? Ei, bine, îmi voi călca pe sufletul fărâme şi o voi întreba. Aşa, într-o doară...

Dar unde este? A plecat? Când? Adineauri era cu mine în staţia de autobuze. Alerg s-o prind. Vreau s-o întreb. De ce n-am întrebat-o mai devreme? De ce am ezitat? Măcar era alb sau negru. Desigur, altcumva nici nu putea fi vorba să fie...

De atâta vreme tot alerg, că am obosit. M-am săturat să tot alerg. Cu atâtea antrenamente şi cu aşa condiţie fizică, ajung să iau locul întâi pe la olimpiadele de atletism. Ducă-se, nu mai vreau să ştiu nimic de la femeia asta! Despre nimeni! Despre nimic! Nici măcar despre el. Îmi doresc doar, cu toată tăria inimii mele, să mă liniştesc. Am nevoie de pace, îmi trebuie odihnă, aş dormi. Apoi, vreau să evadez din toate acestea şi să-mi pun ordine în gânduri. Sunt sfârşită. Sunt mai sfârşită ca niciodată...

 

[Sofia Sincă]

Să înţeleg că e sfârşitul romanului? Cam confuz, dar nici nu mă aşteptam să fie altfel. Sau poate nu s-a sfârşit, sper că ai fi atenţionat cumva.

Femeia cea de ieri versus cea de azi... Acţiune constituită subtil pe întoarcerea în vreme, pe cunoştinţe acumulate sau chiar pe moşteniri ancestrale. Dacă a existat o altă viaţă? Şi aceea a fost pe vremea lui Mihai Viteazul? Intuiţiile seamănă mult cu realitatea.

Oricum romanul este ţesut pe studiu şi cu o intenţie cetăţenească majoră, scris cu patos şi aplomb, magnific.

Apreciere deosebită, Sofy!

[Corina Militaru]

Scris frumos, ca de obicei, dar sunt confuzăă. Sper să mă lumineze următoarele episoade(mai sunt, nu?) :)

Drag,

[Nina Mariana Marcu]

Te salut cu drag, Sofy, Nu, romanul nu se termină. Nici vorbă! Mai curge multă apă pe Dunăre până ajungem la final. Îţi mulţumesc că eşti cu mine. Urmează alt capitol...

Sofia Sincă a spus :

Să înţeleg că e sfârşitul romanului? Cam confuz, dar nici nu mă aşteptam să fie altfel. Sau poate nu s-a sfârşit, sper că ai fi atenţionat cumva.

Femeia cea de ieri versus cea de azi... Acţiune constituită subtil pe întoarcerea în vreme, pe cunoştinţe acumulate sau chiar pe moşteniri ancestrale. Dacă a existat o altă viaţă? Şi aceea a fost pe vremea lui Mihai Viteazul? Intuiţiile seamănă mult cu realitatea.

Oricum romanul este ţesut pe studiu şi cu o intenţie cetăţenească majoră, scris cu patos şi aplomb, magnific.

Apreciere deosebită, Sofy!

[Nina Mariana Marcu]

Cory, merci frumos de trecere şi de aprecieri. Sunt convinsă că următoarele postări - între noi fie vorba, mai sunt multe -  te vor elucida. Oricum, parcă saltă niţel inima în mine, dacă voi, distinse doamne de condei. sunteţi puse oarecum în încurcătură de text şi el, textul, vă stârneşte curiozitatea de a urmări ce se întâmplă mai departe. Acelaşi drag şi de la mine...

Corina Militaru a spus :

Scris frumos, ca de obicei, dar sunt confuzăă. Sper să mă lumineze următoarele episoade(mai sunt, nu?) :)

Drag,

[Chris]

Da, interesant cum apare această femeie misterioasă şi se introduce în scenă ideea unei comori. Am citit, merg mai departe :))