Corina iese speriată din transa în care se află. Se uită în jur. Mare, soare, plajă și… el. Stătea relaxat pe nisipul fin și o ținea strâns lipită de trupul lui. Parcă i-ar fi fost teamă să nu o piardă. Și-a simțit obrajii înroșindu-se nu de soare ci de rușine. De cât timp o fi ațipit în brațele lui? Dacă s-ar fi putut, ar fi murit așa: cu el cu tot. Nici nu cred că ar fi putut scoate un sunet. Simțea în nări mirosul trupului bine făcut. Catifelarea degetelor se plimba pe brațul ei, ca și cum fantasmele își voiau intimitatea savurată în semiîntuneric. Era atâta vid în jur, ca și cum bucata aceea de plajă și câțiva metri de apă se puteau afla oriunde pe glob. Nimic nu conta. Iubirea se adunase în punct. Într-un oval al luminii, cei doi nu mai puteau să fie atacați de nimic. Pentru că în lumea lor, nimic nu putea pătrunde. S-a întors spre ea, i-a luat chipul în palme și i-a șoptit:
– Ești frumoasă! Beatitudinea din ochii tăi îmi ajută fluturii să zboare. Ce frumos te-ai așezat în liniștea sufletului meu!
Buzele au căutat flămânde buzele Corinei. Fiorul înghițea fiecare element al trupurilor celor doi, extazul și agonia le jucau la ruletă simțurile. Se sărutau. Parcă aduceau așteptările în patul fericirii. Un timp de respiro pentru frici, pentru frustrări… Coala era din nou albă. În caietul iubirii se scria povestea de dragoste a celor doi… Buzele lui și-au continuat călătoria pe firidele descusute ale pielii Corinei. Timpul, cu joaca nefirească! Ea tăcea și se bucura de clipă. Tot ceea ce se va derula lângă Florin, ar putea fi ultima înflorire ca femeie, dacă el ar părăsi-o. Nu, nu, el se bucură. Cum să o părăsească? Pe veranda dintre cele două atingeri, respirația mânca o felie de zâmbet. Se uitase în urmă cu câteva bătăi ale inimii. În ritmul ei, viscerele amândurora se tachinau ! Dar în șoaptă, ca să nu trezească toate poftele. Atunci ar fi fost vai și amar de privirile trecătorilor.
Tot acest bruiaj al inimilor era relaxarea sufletelor. Simțeau că trăiseră jumătate din ceea ce trebuia împlinit între ei. Sufletele cunoșteau următorii pași. Trupurile doreau să ardă.
Un pescăruș a trecut fără teamă, în zbor, pe lângă ei. A atins-o pe Corina cu aripa. Ceva i-a spus să se oprească. L-a privit, apoi s-a îndepărtat cu blândețe de el.
– Iartă-mă, nu putem continua. Sunt mulți copii în jur și este penibil să ne vadă iubindu-ne. Este suficient timp pentru toate. Ea nu mai era o adolescentă și nu își permitea eliberări emoționale în fața tuturor. Corinei i-a fost jenă să îi spună că nu se mai apropiase de niciun bărbat de ani de zile, de când o părăsise soțul ei. Și îi era teamă de un eșec. Cei doi avuseseră stări puternice și până acum, în timpul comunicării, dar nu aveau finalitate, pentru că erau departe unul de celălalt.
– Dacă dorești să ne plimbăm, o putem face. Avem timp destul să stăm la plajă.
– Eu nu am voie să stau mult la soare, deși sunt înnebunită după el.
Au plecat, ținând-o de mână.
El a apropiat-o cu multă dragoste. Cu o mână ținea un zmeu și cu cealaltă o ținea pe după umeri. Priveau marea. Valurile își deznodau bicele și se lipeau cu zgomot pe trupul stâncilor. Stropi rebeli le invadau hainele. Nu se mișcau. Răcoarea lor le potolea pornirile. Florin, a luat între degete o șuviță din părul ei și a început să o răsfețe. Toată iubirea lui din clipa aceea rătăcea în sufletul ei, ca un bumerang. Ar fi vrut să se întoarcă spre el și să îl sărute cu patimă. Știa că, dacă se apropie iar de trupul lui, nu-și va mai controla pornirile.
– Ce o fi asta? Bâiguia nedumerită. Doar atracție carnală sau iubire? S-a întors spre el și i-a luat chipul între palme. Ce se întâmplă cu noi? Atracția este foarte puternică. Ce ne facem? Ce se va întâmpla după ce ne vom despărți. Când va ajunge exteriorul la fel de limpede ca interiorul? Când barca la care vâslim amândoi, zilnic, se va apropia de un liman?
Ce misiune nobilă avem! Tu să mă creezi în Rai din coasta ta iar eu să îţi port în pântec trupul, plămădindu-l din iubire şi lut ars, în fierbinţeala corpului meu. Amândoi, părţi egale ale unui întreg, jumătăţi de infinit, două flori în mâna Tatălui, una mai frumoasă decât cealaltă.
Bărbate, eşti lumina ochilor mei!
– Numai Dumnezeu știe ce va fi cu noi! privea în gol Florin. Hai să părăsim gândurile, pentru că vreau să mă însoțești.
El i-a propus Corinei o cină romantică. Asta era surpriza lui, pentru că ea acceptase să îl întâlnească. Au urcat în mașină și, în câteva minute, au ajuns în fața unei case, modestă pe exterior. Florin a invitat-o pe plajă. Nisipul îi încingea picioarele. La adăpostul unei stânci imense, un răsfăț culinar era așezat pe o față de masă impecabilă. Torțe, puse de-a stânga și de-a dreapta, deschideau porțile unei seri incitante. O frapieră scobită într-o stâncă măruntă, ascundea o șampanie aburindă. Florin a luat sticla și a desfăcut-o cu îndemânare. Ea îi privea mișcările masculine și mintea îi pleca razna. El a luat cele două pahare, s-a ridicat și după ce le-a umplut, i l-a întins pe al ei. În treacăt i-a atins mâna catifelată. Tot corpul lui Florin s-a transformat într-un arc. Ar fi făcut-o pe loc săgeata lui, ca să-și arcuiască, peste ea, inhibițiile. Ea a ridicat spre el privirea în care înota iubirea, apoi s-a așezat. Ce minune! Un cer plin de stele care își pudra frumusețea în oglinda mării. Linia orizontului era așa aproape… Un vas stingher, căruia abia i se puncta forma, îți trimitea imaginația spre forma lui inițială. S-a așezat lângă ea. De nicăieri, nocturna lui Chopin, a invadat spațiul.
– Nu îmi este foame, gândi Corina. Plutea în brațele lui, brațe care îi alunecaseră toate grijile în mare. Încă o atingere, încă un sărut, încă o zbatere de aripă. Restul era integrare în absolut. Eram dezintegrați în noaptea cu becul aprins de univers, ca să ne lumineze veșnicia. S-au uitat ore multe pe țărmul stâncos. Din acel loc retras de ochii privitorilor, intimitatea celor doi se juca pe genele adormite, ale pământului.
– Vreau să fac un duș. Unde este baia? A aruncat sacoșa de plajă pe un fotoliu și s-a strecurat în baie. El a aprins un lampadar aflat într-un colț al camerei. O lumină obscură a invadat spațiul. Peste parchetul proaspăt curățat și peste patul acoperit cu lenjerie de mătase albă, petale de trandafir roșu invadau privirea. O sticlă de șampanie într-o frapieră, două pahare și un bol plin de căpșuni. Și flori, multe flori. Florin a pus muzica în surdină...
Erau flori, multe flori. Numele lui era grădina sufletului ei. Un haiku nins cu floare. Ce splendori se găsesc într-un interior! Interiorul lui, lumină și iubire, poftă și desfrâu, tăcere și dăruire, evadare și extaz. Interiorul ei, o flacără cu limbile la cer, o vraiște luată prin surprindere, un flux într-un reflux, furtună la intersecție. Interiorul clădirii, odihnă în impas, fecioară pe strada fără nume, altar al binecuvântării dintâi.
Florin a pus muzica în surdină. Corina se privea în oglinda unei băi imense. Asculta muzica aleasă de el, bărbatul viselor ei fără început și sfârșit. Și gândurile se zbăteau în toate colțurile minții. Era fericită. Doamne, cât de fericită era. Adora să se răsfețe în vise. Acum ele erau aici. În ea, în viața ei, în sufletul omului minunat pe care îl diviniza. Nu mai erau doar vise, se juca cu ele, le privea în ochi, erau reale.
S-a ciupit, apoi, a gândit: da, este o realitate dulce și caldă, încât nu mai voia să plece din ea niciodată. Prin minte, îi apărea ca un flash imaginea suferindă a mamei ei.
– Nu acum, mama! Acum sunt fericită. Încearcă să mă simți. Nu mai sunt eu cea de acasă, îmbătrânită, bolnavă, îngândurată. Aici sunt o femeie liberă, fără obligații, înflorită, de când mă udă acest om minunat cu iubire. Aici este masca veselă a chipului pus pe același trup. Știi, nu mă mai doare nimic, nu mă mai gândesc la moarte, nu o mai simt așa aproape cum o simțeam acasă. Și trupul meu e mai zvelt. A șters din cod mesajul tristeții. Prinde rădăcini în pământ roditor.
Corina se dezbracă, dar rămâne cu privirea agățată în oglindă.
– Uite, mama! Recunoaște că fata ta este frumoasă. Așa cum era odată. Uite, am pus puțin fond de ten ca să închid cicatricile vieții. Voi face imediat duș și voi alunga toate adausurile. El trebuie să mă vadă așa cum sunt, ca să știe lângă cine va sta, dacă se va hotărî să mă aleagă. Vezi, sânii s-au cam lăsat. Este încă în ei toată informația universală. Pot încă să crească mulți copii, dacă este nevoie. Vor primi atâta cunoaștere pe care eu nu am primit-o de la cei douăzeci de ani ai tăi. Ei sunt balanța binelui și răului. Nici unul nu este mai mare. Vezi? Sunt la fel. Echilibrul este perfect. Și pântecul meu, nu a mai ținut în el prunc de zeci de ani. Se vrea plin de iubire. Vrea să o simtă cum se rotunjește de viață. Mamă, poți să înțelegi? Pot să fiu fericită. E momentul să-mi fie bine. Acum, lasă-mă! Mă duc să mă joc cu apa.
Se îndreptă spre duș și deschise robinetul. Un jet puternic i-a umplut trupul. Era rece. A tresărit puțin dar i-a plăcut. Era cald. Era vară. Apa o relaxa. Ca întotdeauna. A întins mâinile. Perle îi curgeau printre degete. Știa că era un ritual între om și apa care prelua toată informația din exterior. În seara asta era atâta pace. Ea și-a umplut pumnul de apă, a încărcat-o cu iubire și i-a trimis, lui informația. Acea apă, Corina a lăsat-o să-i curgă pe tot trupul. Fiecare picătură îi săruta cu iubire toate punctele pe care le invada.
– Unde eşti tu, flacăra mărilor? Călătoreşti în bătaia vieții sau ești purtat de norii evoluției pâna ţi se metamorfozează forţa în înţelepciune?
Timpul meu se uneşte cu al tău, idealurile îşi umplu pieptul cu aerul transformărilor, freamătul formelor se aşează una în cochilia celeilalte. Și, peste toate, Dumnezeu îşi pune amprenta ca să binecuvânteze creaţia.
Florin i-a simțit toată căldura sufletească, a primit mesajul și s-a îndreptat spre baie. Era invitat să îi simtă grația, dulceața, să-i adune toate formele într-o picătură și să își spele cu ea sufletul. Buzele au deschis lacătele cutiei copilăriei, plină de curiozități. Voluptate în sărut, în atingeri, în forme, în imaginație.
– Iartă-mă, Doamne! Îl iubesc. Atât de mult încât mă prăvălesc într-o lumină fără margini. Acolo este locul nostru. Într-o lumină sfântă a creației, a dăruirii totale, a uraganului de înțelepciune, într-un circuit între cer și pământ, noi doi interfață a firescului.
Corina nu mai putea să-și înfrâneze trăirile. Florin se topise în pielea ei și simțea cum o devorează. Își pierduse și el controlul. După atâția ani în care te dorești nelimitat, neîmplinindu-te total din cauza distanței și a unor îngrădiri pământene, nu mai deții control pe nimic. Va ceda. Acum va ceda. Femeia din ea va pune la colț rațiunea.