Firida unei dezmierdări (4)

[carmen popescu]

***

Ca să fie totul ca la carte, într-o luni dimineaţa, Corina l-a anunţat pe Dan, soţul ei, că a decis să intre pe facebook. Nu divorțase încă. Pe atunci locuiau în același spațiu. Toţi ai casei au privit-o nedumeriţi, puţin disperaţi. De acum înainte vor avea timp mai puţin de petrecut în faţa ecranului unui calculator. Numai că ea era hotărâtă să facă tot posibilul ca, ceea ce a decis, să fie bătut în cuie. De mulţi ani vedea cum mâinile soţului şi copiilor ei alergau pe taste şi ea care avea suficient timp ca să se strecoare, să înveţe să tasteze pentru a face un ban scriind lucrări de licenţă, nu avea acces la calculator.

În familia lor a fost linişte până acum. Totul părea relaxant pentru ei deoarece plecau dimineaţa şi veneau seara, ea trebuind  să le ofere stările cele mai plăcute, pentru că ei erau cei mai obosiți. Zbuciumul Corinei nu se observa. Îşi împărţise timpul între soţ, copii, problemele casei,  mama care era tot mai răzvrătită și misiunea ei. Era docilă, răbdătoare, se trezea prima şi se culca ultima, pentru că toată lumea se nevoia, numai ea nu avea niciun drept la nimic. Oricum, în acea situaţie în care se afla, considera că este totul perfect. Izolarea din cauza bolii ei, apoi lângă mamă, i-a bulversat relația cu prietenele.

Câtva timp înainte, o fostă colegă de  facultate  de-a  lor, petrecând sărbătorile  de iarnă împreună, l-a rugat pe Dan să îi facă un perete facebook, ca să socializeze şi cu alte persoane decât cele ştiute. Atunci Corina a înţeles că poate să nu mai stea singură în casă şi să fie tot timpul doamna Scamă, ci poate va găsi şi ea  prieteni la nivelul ei de cunoaștere. O alta a sfătuit-o să facă o schimbare, altfel nu va mai şti să vorbească.

Scria greu, încordat, timpul o gonea din urmă, problemele se dădeau de-a dura şi îi arătau că este o pierdere de timp ceea ce face. Dar nu se lăsa. Îi plăcea şi simţea că trebuie să facă asta. Într-o primăvară, de Paşte, a primit oferta de a scrie şi de a publica pe un site de literatură, realizat de o amică a fiului ei. A fost tentantă oferta. Nu mai scrisese pentru a publica ci pur şi simplu, pentru a elimina stări care îi creau disconfort.

Asculta muzică, citea poezie, scria timid, era în grupul prietenei ei, nu o deranja că avea doar câţiva prieteni.  De-abia făcea faţă cerinţelor băieţilor pe care îi răsfăţa fără să le ceară nimic în schimb. Când i-a anunţat că va începe să scrie, nu au luat-o în serios. Doar atunci când a uitat să le cureţe o haină, când întârzia cu hrana pentru serviciu, deoarece se pierdea printre filele cărţilor, a început vacarmul. Foarte mult zgomot în jur. Corina a realizat că acela era momentul să se desprindă. Dacă o făcea acum, avea toate șansele să-și dezvolte harul de a scrie. Dacă nu, ar fi fost îngropată pe vecie între lucruri mărunte. Simțea că în acest moment poate să spargă lacătele grele ale blocajelor interioare și pe ea, asta o interesa cel mai mult. Latura ei spirituală.

-Revoltă! Stres. Asta familie? Auzi, ajutor! Auzi, viaţă! Stăm împreună dar ne sufocăm separat. Vrei să respiri în aer liber  împreună cu ceilalţi şi ţi se pune masca  de gaze pe față. Nu mai suport! Trupul este rupt în bucăţi, tensiunea a luat-o razna, muşchii nu-şi mai fac treaba, rinichiul plânge în batistă de atâta efort. Corpul refuză comenzile. De ce mă loveşti, Doamne, sistematic? Îmi urlă existenţa în piele.

Urăsc. M-au făcut să urăsc. Din dragoste trec în ură. O dragoste criminală, autodistructivă. Da, vreau să faci  ceva cu viaţa asta nenorocită a mea! Fiecare îşi trage spuza pe turta lui, iar eu trebuie să îngrijesc turta tuturor. Nu mai vreau, îi spune Corina subconştientului! Nu mai vreau să mă urăsc, nu mai vreau să îngrijesc pe nimeni! Simt nevoia să fiu eu cea îngrijită. Ce minune de lecţie trebuie să învăţ ca să mă eliberez şi eu şi mama?

Simt că mă sufoc!

Am alergat de-atâtea ori acasă, cu atâta dragoste, când eram la facultate. Acum o simt rece, nu mai este un sanctuar. Un spaţiu în care nişte străini intră ca la cantina comunală şi un adăpost pentru copiii străzii. Toţi sunt umbre, se scurg în vorbe mărunte, în timp, dintr-un gest în altul. Fiecare rece, distant, cu ocupaţii aparente. Nimeni nu mai ajută pe nimeni, toţi se privesc cu reţinere, răutate, deseori ură. Şi eu sunt răstignită pe cuie, între ei.

Am  obosit! Punct.

Cer întruna, dar de oferit nu oferă nimic. Sunt seci, sunt umbre, contururi în care încerc să mă regăsesc şi nu mai reuşesc.

Ce se pregăteşte? Dizolvare, dezlipirea genelor cusute cu ură, blestem pentru gânduri, gesturi, fapte. Şi totuşi ştiu că toate sunt date ca să mai înţeleg un fragment din excomunicarea vieţii. Când te desparți de cineva, apoi, te desparți. Îl lași acolo în cutia cu jucării, dragi cândva. N-o urăști fiindcă a făcut parte din tine. Pentru că atunci când ai gândit să pui punct, nu ai gândit pentru ieri și azi. L-ai pus pentru totdeauna. Și legăturile acelea subtile s-au întins până la descompunere. Este un urmaș la mijloc? Este. Decât să își vadă părinții în disconfort fizic, verbal, emoțional, să-i dezechilibreze și lui existența, mai bine o pendulare între două entități relaxate, cu studiul efectuat cu temei. Părintele nu poate fi altceva decât părinte, dacă își asumă demersul acesta. Dacă nu, este omul de pe stradă care nu avea ce căuta într-un spațiu care sufoca evoluția familiei.

Când te desparți de cineva, nu mai pășești în urmă. Acolo este un gust pe care nu l-ai mai dori. Ce cauți să te oprești? Timpul fuge, tu nu adormi pe drum! Cândva o să-ți reproșezi. Primul gând, spus sau păstrat despre separare, este primul pas spre divorț. De ce să te chinui? Ca să te confunzi cu un blocaj? Mai bine transformi și nu pierzi nimic.

Când stabilești cu cineva să pleci pe drumuri diferite, asta nu înseamnă că, undeva, într-un sens giratoriu nu te mai poți întâlni cu acea persoană, la o cafea. Și nu este obligatoriu să o iei de la capăt. Așa că nu lăsa loc pentru o poezie spusă în doi, nu planta o stea ca să îi crească rădăcini până la prima intersecție,  nu arunca inima pe vreo plajă a universului ci las-o să se umple cu lumina exteriorului. Sunt povești gândite în spirit și continuate în lut. De ce să le deturnăm savoarea?

***

Copiii erau fericiți acum că, în sfârșit, mama lor zâmbește, că privește din nou în oglindă, că este preocupată de firele albe care se zbăteau să invadeze tot capul, de ridurile care începuseră și ele să se contureze. Își plimba pașii prin parcul din apropiere, se ocupa cu bucurie de casă, familie, scris.

Ioan, copilul cel mare, venea seara frânt de oboseală. Cel mic, Matei, cu grupul lui de prieteni, își omora timpul după ce ieșea de la serviciu. Mama Corinei, până să facă accidentul vascular cerebral, era un trup zvelt, mică de statură, într-o continuă agitație. Fusese gimnastă în adolescență. Lucrase cu elevii toată viața și tinerețea rămăsese gravată pe trup și suflet. Cât timp se refăcea Corina după boala și problemele cu soțul ei, bătrâna era mâna de fier a casei. Coordona totul cu strictețe. Nimeni nu îndrăznea să ridice tonul înaintea ei. Copiii nici nu au simțit lipsa rigidității tatălui pentru că bunicii îi veneau perfect hainele de mareșal. Cu greu și-a revenit Corina în urma atâtor traume. Dar a făcut-o. Calculatorul a fost un element de sprijin, și goblenul, și cărțile. Nu avea nici zi, nici noapte de liniște sau odihnă totală. În repetate rânduri era pe muchia unei lame de cuțit. Ați simțit vreodată că vă aflați pe marginea unei prăpastii și cu un deget veți putea fi aruncat în hău? Că poți să te zbânțui ani pe lama aceea, până simți că se mânjește cu sângele tău, atât de tare ți-a sfâșiat carnea?

În conversația ei ulterioară cu Florin, deseori făcea referire la  tristețea trupului. El rămânea tăcut sau îi răspundea de complezență.

- Ți-e frică de moarte? îl incita ea la discuție. Ai simțit vreodată nevoia să mori pentru că aveai o durere fizică infernală pe care nu mai puteai să o duci? Ai leșinat vreodată când nu ai mai putut controla corpul de durere? Te-ai culcat și te-ai trezit vreodată cu durerea pe care niciun calmant nu o potolea? Te-ai culcat vreodată cu tensiunea aproape de limita maximă și nu voiai să adormi pentru că te gândeai că nu îi mai poți vedea pe cei dragi? Atunci are dreptul cineva să vorbească despre moarte fizică? Cel care nu a simțit niciodată asta, cred că nu ar trebui să povestească nici în glumă. Nici când mor alții nu le simți durerea prin care au trecut. Unele dureri sunt infernale. În momentele acelea ești foarte aproape de moarte. Pragul dintre viață și zborul spre dincolo este insesizabil. Și dacă ai norocul sa fie repetitiv, te întrebi de unde mai ești în deplinătatea facultăților mentale. Sau nu mai ești... Oamenii sunt frumoși, fiecare în urâțenia lui. Fizică sau morală. De multe ori văd pe facebook doamne care se bucură de înfățișarea lor, surclasând pe celelalte. Se gândesc probabil că este singurul atu pe care îl au și îl scot în față cu atâta vehemență, ca să amestece mințile unui năuc ca ele. Vorbesc de frumusețe trupească, dar ideal este  să urci și o treaptă în înțelepciune. Spiritual poți gândi că în alte vieți ai urcat atâtea trepte, suficiente ca să îți permiți acum să mergi la pas. Pământean, este mai simplu.

Și astăzi voi trece puntea... dar nu ca să inventez un mâine ci să arunc un ochi într-un ieri. Se zice că  nu trebuie să trăieşti în trecut. Dar trecutul ţi-a conturat forma de azi. Aşa că voi trage cu ochiul la felul cum m-am proiectat în timp. Drumul a fost anevoios. Drept, cotit, cu bariere, suişuri, coborâşuri, pas tremurat, ferm, tălpi murdare, spălate în ape tumultoase, line. Dezechilibre, multe salturi peste gropi, bucăti de suflet rămase prin bolovani (noroc că sufletul se regenerează repede), organe aruncate în coşul timpului... De aici dorinţa de a şti mai mult, de a mă informa, de a mă cunoaşte, de a mă replămădi. Cu ochii deschişi, alteori oarbă, lăsată în voia simţurilor, am pipăit oameni, locuri, fapte. Un tot care m-a trezit pe mine în mine, m-au ajutat să uit că-mi este frică de mine, de ei, de ele. Mi-am călcat sinele cu bocancii, am vrut să mă doară, să simt până la strigăt pentru ca a doua oară să nu repet aceeaşi traumă. Dor, doare, de ce doare? De ce frică? Cu cine am luptat? Cu mine? Cu himere? Le-am construit ca în jocul copiilor soldaţi. Nimeni nu a fost duşmanul meu, au fost fantasmele mele din vis trecut. Norocul meu a fost  că  mi-am dorit mai mult și am încercat să cer să mi se deschidă  ochiul. Zeci de ani a fost pregătirea pentru bum-ul de acum. Și nu știu tot şi vreau mai mult. Știu sigur că o să fie şi mai bine pentru că nu mă mulţumesc cu atât. Paşi mici, lumină intrată pe rând doar atunci când sunt pregătită.

Și vânturile bat numai când le vine rândul. Ele au numele și viața lor. Îți intră pe sub haină și te retează, sau nu, cu limbile tăioase. Apoi te părăsesc în incertitudinea vârstei. Se răscoală, bombănind propoziții eliptice, uneori își iau haina pe dos, ca să fie confundate unele cu altele și te mușcă cu atâta forță, încât preferi să îți culci repede limitele ca să nu mai dea niciun cioclu de ele. Stă și el treaz până îi vine schimbul. Ce afacere este și cu schimbul ăsta! Te-ai gândit că totul se schimbă? De la minte, la trup, la înfățișare, la oamenii din jur. Și sufletul e altul de la o încarnare la alta. Suntem ca titirezul care este pus pe o linie dreaptă. Numai drept nu se învârte. Când sus, când jos, totdeauna în jurul propriei cozi. Nici clima, nici pământul, nici oamenii, animalele, viața nu mai sunt la fel. Își pun măști. Își lipesc fie bărbi, fie mustăți și merg cu ochii scoși  ca să nu-și vadă vârful nasului.

Și atunci de ce trebuie să fiu supărată pe viață, pentru felul în care îmi mângâie trupul,  îmi aruncă sufletul în jar până îi simte în nări mirosul arsurii,  îmi poartă pașii în deșert ca să țâșnească sîngele în crăpăturile solului însetat,  îmi strivește visele în copitele cailor, îmi aruncă zbaterile la coșul interpretărilor eronate.

De ce te-am  ales,  viață,  atât  de  complicată?  De-abia respir ziua de azi, prin plămânii de mâine. De-abia îmi târăsc picioarele în necunoașterea  clipei. Strâng din dinți și merg. Parcă aș vrea să perforez hârtia ca să o pregătesc pentru o dare de seamă la sfârșitul unui capitol.

Tu ai părăsit vânturile și te-ai agățat de streașina sufletului meu. Plouase cu ceva timp înainte. Nu știam în ce cotlon să te strecor ca să nu te îneci. Nu m-am anunțat înainte că te vreau. Ai știut că acela era momentul tău și al meu. Trebuia să ne găsim fără să pregătim un festin pentru întâlnire.

Să iubeşti este o artă într-o societate în care lipsa confortului emoţional îţi frânge toate pornirile. Stai tot timpul cu mâna pe volan ca să faci slalom printre pioni sau pe manetă ca să schimbi vitezele pe care ţi le propui pentru călătorie. Şi alergi  cu viteza aerului însetat de libertate, ca să ţii în mâini ofranda inimii tale depusă la mormântul sentimentelor pure. Tânjeşti după eliberare, după o disciplinare a sufletului, după sublimul aflat în colţul adevărului  şi strigi cât te ţin corzile vocale că îţi este foame de iubire, că îţi este dor de trăirea autentică, că, în trăire, ţi se usucă atăt de tare cuvântul încât nu te regăsești. Te ascunzi în tunelul dezmierdărilor adânci și scoţi cu ciutura din fântâna judecăţilor, confortul şi disconfortul alunecărilor de pe toboganul vieţii.

Corina ştia să iubească, ştia să şi ofere dragostea, uita însă că în junglă, cine are urletul cel mai tare, este  cel mai puternic. Ea nu dorea urlet, dorea o telepatie materializată printre picături, în cuvânt. Florin voia să o susţină și pentru că nu  a interesat-o să caute veridicitatea dorinţei lui, totul a fost impecabil, şuvoiul sentimentelor declanşate a curs continuu, viaţa era redesenată cu arabescuri nefolosite până atunci, sinceră, nu hilară, nu stresantă, nu polemică, nu plictisitoare. Bulgărele de gheaţă s-a rostogolit, acumulând în mișcarea lui de rotaţie multe vibraţii neîntâlnite. Clipe pline de culoare, forme, respiro, deveniseră de referinţă pentru viitorul compoziţional al Corinei. Nu s-a mai ascuns după note false, după stigmatul neputiţelor, i-a revenit culoarea în obraji, rostogolindu-i fiorul în semne. Semne dragi, luminoase, care o proiectau  într-un mâine al informaţiei, într-un mâine al zâmbetului fără pată,  într-un mâine al negării negaţiei. Nihilismul işi frânsese aripile şi fusese internat în salonul de recuperare. Dac-ar fi ştiut Florin câte transformări putea să producă doar prezenţa lui verbală de clipe!

Nodul karmic aștepta să fie deznodat, frânturi de limfă ieşeau din  matcă şi invadau inimi. Sub cupola circului, spectatorii veneau nedumeriți să vadă noile numere ale spectacolului. Erau fabuloase ştiindu-se de unde s-a pornit şi cât de sus era prezentat  numărul de trapez.

- Nu am răbdare să îmi odihnesc clipa, gândeşte Corina, pentru că ea dă năvală peste mine. Cum să stai departe de o persoană pe care Dumnezeu ţi-o trimite ca dar, ba, ţi-o aşează şi sub pomul de Crăciun? Cum să fugi de iubire, când Dumnezeu te-a creat ca să iubeşti? Să te încarci cu iubirea universală şi să o oferi în stare pură, nealterată, fără fasoane, condiţionări, subterfugii, manevre. Cum să reuşesc să o fac să strălucească, ştiind că am atâta cunoaştere şi pot să o învelesc în forţă? Învaţă-mă, Doamne, să ajungă lucrul cel mai curat în inima persoanei care a plantat în viaţa mea alt lucru trainic, Pomul Creaţiei.

Poate cineva din afară gândeşte că nu este mare lucru să scrii. Ba, este! Este greu să intri în starea alfa, în zona în care infinitul curge prin tine, Dumnezeu scrie cu mâna ta, nu  ştii când începi şi când termini, nu controlezi nimic, totul vine si pleacă într-o clipă dacă nu eşti capabil să imortalizezi trăirea. Este o ofertă gratuită, căreia trebuie să-i porţi respect, să o venerezi, să multumeşti încercând să nu greşeşti, să nu dărâmi edificiul construit de vieţi.

Corina îşi aminteşte cum, în cadrul unei meditaţii de accesare a vieţii anterioare, a primit informaţia că tot scriitor a fost. Că a avut un grup de creaţie căruia îi dedica întregul timp excedentar. Scria poezie, era sufletul activităţii. Viaţa ei era lumină. Când a realizat că trebuia să continue ceea ce începuse în alt trup, la început a rămas siderată, apoi încet, încet, cu ajutorul lui Florin care devenise îngerul păzitor, a reuşit să materializeze, în parte, reapariţia ei pe scena poeziei.

Voia şi nu voia să fie cunoscută, încă nu era stăpână pe noua tehnică de scriere a versurilor, în schimb, simţea o dorinţă nebună să ofere informaţii. Florin o incita cu muzică, posta fragmente din poezii, citate celebre, imagini. Iubirea ei pentru el înflorea informaţia, o contura, o trimitea pe potecile visului de unde culegea buchetul cel mai frumos de nu-mă-uita pe  care i-l oferea lui, la finalul compoziţiei.
Credeţi că mai ştia când  şi cum treceau zilele? Era o boare plăcută care făcea să dispară toate imperfecţiunile vieţii cotidiene. Erau  cu adevărat fericiţi. Uneori poți să strigi cât te ține viața:

-Te iubeeesc! Ești cascada care îmi umple sufletul, diversiunea care mă destabilizează, ești devierea unei fantezii, crepuscul în brațele unei zile înghițite de noapte, nota înaltă din gâtul pianului, ești bruma de pe sprâncenele mele pensate de nopți nedormite. Nu-ți dau raze mănunchi, le păstrez să pieptăn cu ele zăpezile. Nu vrei să-ți inund simțurile cu bucuria unei primăveri?

Alteori… ce mai contează alteori?!

Fug cu fericirea la sân când bate gongul, să-i hrănesc principiile. Va atinge sufletul cu degetele cuvintelor. Oare ai să mă înveți vreodată cum să îți fac declarații de dragoste ca, în sfârșit, să-mi scriu pe tabla inimii tale dizertația?

Te iubesc cu forţa unui început, cu vijelia ascunsă printre frunzele de plop care înalţă la cer vocile unui cor de îngeri, te iubesc încălzindu-ţi menirea între palmele Terrei, deznodând ploile din barba Soarelui Răsare și proptindu-le în cea a Soarelui Apune. Strâng condeie în pumn ca  să-ţi conturez zilnic alt  chip care să-mi râdă în ochi sinceritatea, adun mările cerului care îţi poartă pe val libertatea, fur cu neruşinare de pe buza pământului elixirul iubirii. Ţi-l picur în inima întristată de temerile viitorului, ascund în cojocul iernilor fricile volatile pe care le multiplicăm nefondat prin fulgerul depărtărilor şi schiţăm zâmbetul melcilor în clepsidre care ne sorb ireversibil timpul. Doamne, de ce adulmec somnoroasă mângâierile ochilor tăi intrigați de vâlvătaia pornirilor carnale, fluvii de trăsnete eliberate de energia universală, ca să nu le las să curgă în elucubraţii pământene? De ce mă înfăşor noaptea în aripile nevăzutului, trimiţând speranţele pe aleile plopilor fără soţ, crezând că dimineţile îţi vor desena conturul lângă conturul meu, în cearşafuri de borangic? Plutire, ce dulce plutire a sufletului rătăcit pe meridiane necunoscute, în aşteptarea mâinii care să mă invite în palatele de cleştar ale sufletului tău

Alerg cu apusuri şi răsărituri în ochi, vieţi nenumărate ca să plantez rodul trăirilor noastre pe terenuri fertile, udate de fântâni arteziene care ţâşnesc din freamătul zbuciumului interior.

Te iubesc infinit punându-ţi la picioare zale rupte din descătuşarea a două suflete măcinate în morile unor clipe fluvii care ne poartă haotic pe valurile unor timpuri aleatorii.

Iubeşte-mă, măcar cu zgârcenia ultimului pătrar!

Corina s-a privit în interior, cu ochi mult mai critic decât în celelalte zile. Dacă ar fi fost ziua îndrăgostiților, ce ar fi făcut? Ar fi deschis fereastra calculatorului ca să îi pună lui Florin o melodie în locul unei declarații de dragoste sau  și-ar fi făcut mustrări de conștiință că are copiii mari, că doar ei au dreptul la iubire? Că lor le trebuie un suflet drag aproape, nu ei. Pentru ea va urma doar singurătatea. De aceea a și   acceptat comunicarea cu acest bărbat mult mai tânăr decăt ea. Pentru că era imposibilă materializarea unei relații cu el. El avea nevoie de veselie, de stări șoc, de pase efemere, nu de unele restrictive, cu zâmbet șters, iar ea avea nevoie să plutească, pentru a uita de ea. Viața lui era relaxată, fără grija zilei de mâine, pe când a ei, un zbucium între copii și restul lumii. El o atenționa repetat să se desprindă de ei, să îi lase să plece în viața lor, dar ea putea? Cu ei împărțea intimitățile. Dacă era unul dintre ei ocupat sau obosit, venea celălalt să o ridice. Știa că va veni clipa când va rămâne singură dar nu voia să o gândească. Acum ei erau cu ea și era bine. 

Ioan avea o prietenă drăguță pe care o vedea rar din cauza programului infernal din viața lui. Ca să păstreze acea relație, ar fi trebuit să se mute cu ea. Dificil pentru Corina. El era considerat acum capul familiei. Cel mic, Matei, avea prietenii pasagere. Pentru el, de bază erau banii și cartea. Pierdea mult timp ajutându-și mama și discutând cu ea pe diferite teme de viață. Înțelepți copii, poli opuși ai căutărilor. Erau doi bărbăței minunați care, atunci când erau acasă, umpleau casa de muzică și veselie. Ei erau prelungirea ei în viitor. Ei erau vlăstarele care o aleseseră ca să le jaloneze calea. Lor ar fi trebuit să le ofere toate gândurile ei. Trebuia să se considere egoistă că le-a lăsat spațiul liber în luarea deciziilor pentru că ea încerca, cum putea mai bine, să-și bucure zilele?

– Ce o gândi Florin despre voi, dragul mamei? îl întreba Corina pe Matei.

- Ce contează, mamă, ce gândesc alții despre noi! Dacă ție îți este bine, noi suntem fericiți. El este tânăr, are viața lui. Știi că pe Facebook intră o plajă mare de oameni. Cine știe căt adevăr și câtă minciună poartă fiecare în spate. Trebuie să fii tot timpul pregătită  ca  într-o zi să îi găsești contul blocat și el să dispară. Noi avem o viață nu tocmai relaxată. Cine crezi tu că își va pune de gât un asemenea jug?

După astfel de cuvinte cum putea să mai fie Corina liniștită? Plângea mult interior, gândind în ce abis se află.

- Crezi că poveștile de dragoste sunt savuroase numai când suntem tineri? îl întrebă ea într-o doară pe Florin? Dacă m-aș apuca să scriu un roman despre iluzia noastră de dragoste, am închide timpul în leme?

- Nu cred că te-ar prinde. Ai putea scrie o monografie sau ai putea să rămâi la poezie, dar roman de dragoste… îi răspunse el pe mesagerie, într-un târziu.

- Crezi că mai merită să revin la tine? Deja îmi confirmi că nu m-am înșelat în privința scepticismului tău, vis-à-vis de iubire. Te înțeleg că ai rămas cu traumă după recentul divorț. Toți pornim în viață fără să gândim că am putea fi noi protagoniștii unei sarabande. Ieșim traumatizați din  astfel de povești. Dar de aici,  până  la  a-mi da voie să mă răsfăț scriind despre dragoste, este prea mult. Da, înțeleg că nu vrei să fim legați într-o poveste, dar asta este cubul meu de ciocolată topit peste piedestalul tău de porțelan...

 Florin, în același timp când comunici cu mine, te răsfeți în scris și cu altă femeie? Te simți atras de altcineva din viața de zi cu zi sau din lista de prieteni de pe rețelele de socializare? 

Răspunsul a fost o liniște totală.

-Cred că băiatul meu avea dreptate când mă avertiza să am grijă ce sentimente dezvolt cu personajele de pe net. În dorința mea de a mă elibera de zațul din suflet, puteam să greșesc. Îmi puteam juca, mai tare în picioare, sentimentele.

Am adormit gândind că nu mă voi mai întoarce niciodată la acest bărbat. Dar ce te faci cu obișnuința! Dimineața următoare, ochii mei s-au deschis la comandă, la aceeași oră. Cu ei legați de somn m-am așezat la birou și din instinct, am aprins calculatorul. Când am realizat ce fac, m-am pedepsit să mă așez din nou în pat, să dorm. Am zăcut cu gândul în același loc. Când nu mai speram că mă va contacta, am auzit soneria telefonului.

– Nu puteam să încep ziua fără să îți aud vocea. Deschide Skype-ul să te văd!

Era o dezlipire de adevăr când îl vedeam. În ochii mei se construia o altă lume. Nu știu cât de fericită eram dar era altceva. În fiecare zi, rușinea se transforma în dorință, dorința în perspectivă, apoi perspectiva devenea frică, frica, rușine și închideam cercul.

- Ce să fac cu gândurile? se chinuia ea. Umblă pe străzi ca niște dezmățate. Nu au nicio forță ca să se potolească. Mă înnebunesc. Dacă am să cad, de unde gânduri? Au să mă țină ăia tot timpul amorțită. Cine câștigă?  Trebuie să schimb! Este obligatoriu să schimb. Trebuie să nu mai țin dietă interioară. Trebuie să fiu liberă atât în iubire cât și în abordarea visului meu. Cărțile vor ieși oricând. Fie de sunt în viață, fie de nu. Vor avea copiii grijă de ele. De fapt, asta este singura avere pe care am să le-o ofer. Din pensia mea, nu reușesc să întrețin o casă minusculă, dar să mai și adun să le ofer un bănuț? Singurele lucruri pe care am știut să le fac cu toată ființa și responsabilitatea mea a fost să educ minți și să caut prin cutia cu minuni cuvinte care să zdruncine pozitiv, suflete. Niciodată nu am considerat că sunt o bună gospodină, dar am făcut-o cu drag. Nu am fost o bună soție, deși mă ofeream  soțului  meu  de  câte ori simțeam  că mă dorește. L-am mângâiat, l-am iubit, m-am dăruit cu toată priceperea și înțelepciunea mea. Era persoana din capul mesei care, atunci când ridica tonul, eu tăceam, când era mâhnit îi știam oful din priviri, când își dorea ceva, îi aduceam fără să îmi ceară acel ceva. Pentru că știam totul dinainte. Îl învățasem atât de bine, de aceea mi-a fost greu să îi accept trădarea. Nu mâncam până nu sosea el, nu întreprindeam nimic fără a ne consulta. Totul îl făceam împreună. Așa mi-a plăcut să fie o viață în cuplu. Cum să le vorbești oamenilor despre trăinicie, când totul sub picioarele tale, alunecă? 

 Ce aștept eu de la acest bărbat necunoscut? Să mă iubească? Știe el cine sunt eu cu adevărat? Știu eu ce ascunde, sub hainele impecabile, acest om a cărui mângâiere nu am simțit-o niciodată pe trupul meu? Un lucru este cert. A reușit să mă facă să îl simt ca pe o aromă dragă pe care o aduc mereu în viața mea ca să îmi mângâie simțurile. Este o simfonie a frumosului și a visului. Este viața mea actuală.

- Uite cât soare este afară! Ești pregătit să îți umplu buzunarele cu raze? Vei împleti din ele vise. Vise curate, vise fecioare, vise refugii pentru momentele când eu nu voi mai fi lângă tine, rătăcea Corina câteva cuvinte pe mesageria lui Florin.

El schimba subiectul sau nu îi dădea niciun răspuns. Dacă ar fi știut el câte palme nevăzute se lipeau de privirile ei, cât o chinuiau respingerile cuvintelor lui, poate ar fi încercat să nu se mai retragă fără urmă. Credeți că Florin  era o minunăție de bărbat? Era, pentru că ea îl ajuta în imaginația ei să fie impecabil. Într-un moment de liniște el o întrebă: 

- De ce mă pui pe soclu? Eu sunt o persoană normală, cu frustrări dobândite în vreme, disponibil sau rătăcit, prietenos sau răutăcios, savuros în ceea ce gândesc, săritor la nevoie, interesat de salt informațional, citesc mult, caut logica din toate, nu fug niciodată de autodepășire. Tu îmi atribui calități pe care nu le am.

– Tu crezi că eu le am? Dar noi iubim în momentul ăsta, imaginea pe care și-a creat-o fiecare, din comunicarea de până acum. Noi iubim himere. Și himerele sunt frumoase, pentru că noi le însuflețim. Hai, mai bine, să pășim pe pământul care își cântă sub frunze, viața! Nu-i auzi bătăile inimii? Se aud cam tare. El pe cine o iubi? Hai nu râde! Fiecare își are rostul și locul lui în univers.

– Ești incurabilă, femeie! Ești ca un pendul care bate pe note, cuvinte.

- Doamne, cum îmi cântă inima! Este așa veselă! Nu știu ce îi faci, dar tare bine îi este. Simt cum se dezrădăcinează copacul meu din trupul pământ și plimbă norii în poezia sufletului. Dar mingea a rămas la tine.

–Știu. Și mai știu că este suficient să o arunc spre tine ca să culeg un coș de fructe coapte.

- Urmează-mă acolo unde lupii nu știu să urle, îl îmbie ea pe Florin, unde vântul este mijloc de transport pentru frici, pisicile nu știu să-și deseneze coada, unde nu există  vamă, unde mă confund cu un string care defilează stângaci pe rugina dintre două maluri. Acolo iubirea nu te întreabă ce mașină conduci, ce mărime porți la rochie sau costum, ce firmă îți frământă carnea ca să îți scoată celulita din creier, în ce palat îți parașutezi existența. Acolo ești învățat cum să iubești dincolo de referințe și prejudecăți, dincolo de limite și impertinențe, dincolo de pudoare și minciună. Acolo plutești liber în lichidul trăirilor pure, adevărate, necondiționate, în care te zbengui cum îți poftește inima fără să rănești pe nimeni. Acolo nu este banala îndrăgosteală, este sentimentul solid care înnobilează curgerea.  Lupt de ani de zile să-mi explic cum pot să iubesc liber, fără a-mi fi teama că greșesc, fără a deranja pe cei din jur, fără a crea disconfort.

Iubirea mă îneacă și nu știu ce sa fac cu ea. Încerc să ridic stăvilare în calea ei dar trupul meu suferă. Încerc s-o direcționez spre ce doresc dar nu am voie să o fac. Ce să fac cu dragostea mea? Mă copleșește. În fiecare zi e ziua dragostei. Și totuși eu nu am cui să-i ofer toată iubirea mea.

Dacă i-aș da-o lui, l-aș copleși și n-ar ști cum să iasă din această stare. Atunci, Doamne, Ți-o ofer Ție! Fă Tu ce vrei cu ea!

El intra în nebunia creației ei și îi ridica la fileu, informație după informație. În altă zi, o găsește pe Corina răfuindu-se cu misiunea ei scriitoricească.

- Scriitori, îi înșiră ea pe mesagerie. Nume și vise. Și o adunătură de slove pe cearșafuri albe de diferite mărimi. Se ridică capacul și se răstoarnă litere intrate prin Sahasrara. După ce stau la macerat ani sau poate o viață, vor să devină libere și să se ghidușească, transmițând mesaje. Cu ele se droghează minți, sugative însetate de frumos. De parcă cel care le cară nu s-ar droga cu iubirea lui Dumnezeu. Ehei, dragii mei, luptă mare în toți! Ambivalență  pe hornul trecut printr-o dușumea a destinului. Ce este siropos este efemer, ce este agățat cu doi bolovani de gât, e greu digerabil. Sens și nonsens împiedicat unul de altul. Ce rămâne este esența pură. Lasă-mă să ți-o torn într-o cupă, la cină! 

- Cum vrei tu să scrii proză, când în tine valsează poezia? Mai bine ai începe să îți tipărești versurile! Având primul volum, ai să te mai gândești care este următorusl pas.

- Dacă aş putea, aş scrie zile nesfârşite, numai să fiu cu tine. Aş arunca reguli în neant. Știu că dragul meu Tată mă va înţelege. El m-a construit din iubire. Trebuie să ţi-o ofer. Tu meriţi cu adevărat asta. Eşti omul începuturilor şi parfumul de final. Nu vreau final! Nu trebuie să fie acum. De-abia am întărâtat cuvântul. Curge printre gene. Nici nopţile nu mai au somn. Aleargă pe clapele anotimpurilor într-o horă a zilelor de sărbătoare. Mi-am pregătit trupul vis  ca să îl trimit în vizită la tine, să-i alini speranţa în şoaptele primului păcat. Va învia între gândurile tale. Îl luasei cu mult timp în urmă, de mână. Îţi mai aduci aminte? Când l-ai găsit abandonat pe cărarea dorului, l-ai recuperat ca pe un copil neputincios, l-ai îmbrăcat cu straie pline de fericire, l-ai învăţat să-ţi soarbă sunetele de pe buze, i-ai proiectat zâmbetul în clipe. Îl vezi cum fuge în viaţă? Fuge de singurătate. Nu o mai doreşte. A citit despre comunicarea în doi. Acum este un tânăr educat. Și-a schimbat înfăţişarea. Are pretenţie de la mine să urc trepte. Da, am să le urc. Doar cu tine de mână. Muntele va fi prima gară în care vom coborî  ca să ne umplem plămânii cu libertatea şi solitudinea vulturilor. Apoi ne vom strecura prin portal să atingem cu inima infinitul.

– Cuvintele tale curg într-o vindecare a firescului, îi spune Florin, după ce îi citește gândul trimis. Le răsfeți când le tastezi. Le umpli cu iubire și le oferi. Ca și cum ai oferi bucăți de suflet.

- Acolo, în interiorul meu am rămas un copil. Iubesc ca o adolescentă, mă răsfăț ca o îndrăgostită, stau bine înfiptă în picioarele mele, ca o matură și gândesc uneori extrem, de parcă aș trăi ultima zi. Am simțit de câteva ori ce înseamnă să fii pe marginea prăpastiei. Am mers pe drumul ăla dintre ființă și neființă. Știi, dragul meu, acel moment trebuie amânat cel mai mult. Și în niciun caz să nu fii singur. E bine să privești ochi dragi, care să îți imprime un mâine. De unul singur îți gândești numai un azi. Restul este oferta lui Dumnezeu.

- Acum două zile ți-am lăsat în palmă o lacrimă. Am găsit-o sub streașina amintirilor. Le sărutasem în treacăt privirea. Adunasem atâtea vise, încât se umpluse o fereastră de stele. Toate au legănat o lacrimă. Era o lacrimă de bucurie? Pentru că tot am făcut o introducere poetică, vreau să îți dau și o știre bombă. Într-o lună facem o lansare de carte. Am trimis la tipar primul meu volum de poezie.

- Nu știu dacă pot să ajung la prezentarea volumului. Voi fi în țară, dar este ultima înfățișare la divorț, îi răspunse el.

Părea întristat, dar pe ea n-o ajuta cu nimic. Foarte mult se gândise la întâlnirea lor. Dacă nu era posibilă, ce mai conta! Erau copiii, mama ei, chiar bolnavă așa cum era,  dar era  acolo.  Nu  era  singură.  Într-o noapte, după ce se culcaseră toți, ea s-a așezat și a început să tasteze.

– Aș dori să te adun de pe tot pământul, să-mi umplu cu tine toate golurile. Îmi pui pe masă atâta tihnă, pe care n-am cunoscut-o niciodată până acum. Când știu că este timpul să mă întâlnesc cu tine virtual, pentru mine este sărbătoare. Pregătesc casa cu mare atenție, apoi intru în baie și îmi îngrijesc tot corpul, cu atâta dragoste, ca pentru noaptea nunții. Poate părea o aberație dorința mea de a fi ca o boare la întâlnirea cu tine. S-au ars atâtea stări de când te cunosc, încât o  nouă divagație n-ar mai deranja, pentru că te-ai obișnuit cu mine.

DOR. Auzi tu! Știi ce-nseamnă cuvântul "dor"? Sunt momente în care nu pot să respir, dar o fac crescendo, pornind de la nimic, și urc, și urc, nici nu știi cât de mult urc… Până nu mai am unde să mai pun aer. Și rămân cu el în mână, mă uit ca la un copil, apoi îl culc pe pernă cu mine… Ce noapte de dor! 

Corina a închis repede calculatorul, de teamă ca Florin să nu fie  treaz și  să o  certe pentru gândurile trimise. S-a așezat în pat și a privit un punct fix din tavan, până a adormit. A  doua zi, la  ora lor de trezire, s-a dat repede jos din pat, a deschis calculatorul și a văzut un mesaj. Inima îi tremura de emoție. Oare o va certa? În sfârșit îi va spune că îi este și lui dor? După ce a citit răspunsul, s-a întristat.

– Știu cum este. Și mie îmi este dor de Andrei, fiul meu.

-Doamne, ce om este acesta? gândea ea. Eu nu îi vorbeam despre copiii mei. Acum vorbeam despre noi doi. Trebuie să înțeleg odată că el se consideră un pachet de informație pentru mine. Atât. În rest, suntem doi străini. Trebuie să îmi potolesc trăirile.

Desigur că are dreptate. Desigur că în nevoia mea de afecțiune masculină, mi-aș fi dorit ca să fiu singura preocupare a lui Florin. Dar răzvrătirea asta din mine e pur pământeană. E doar dragoste, nu iubire.

- Ți-ai pierdut mințile, Corina? Este prima data când gândești imatur. Tu care ai pledat la școală atâția ani pentru o familie solidă, rotundă, înțeleaptă gândești ca acest bărbat să te așeze pe un loc deasupra copilului lui? Doar știi pe pielea ta cât ai suferit când ți s-a destrămat familia. Copiii sunt totul pentru părinți, așa că, fiecare părinte, înainte de a lua o decizie, ar trebui să își gândească  bine fiecare pas.

Are dreptate el. Este tată. Și apoi, nici nu-l cunoști! Cu ce drept să îi ceri să te însoțească? Poate se împacă la ultimul proces. Dacă ea s-a răzgândit? Pentru copil ar trebui făcut orice. Există medii familiale defavorabile  pruncului. Până la urmă, noi trebuie să înțelegem că am venit să evoluăm unii lângă alții, nu să ne chinuim. Și chinul poate face parte din evoluție.  Câți dintre cititori sunt de acord cu ideea că venim cu toate proiectate și aici executăm ceea ce am gândit acolo sus, ca spirit?

- Nu te loga la trăiri mărunte, Corina, dacă nu mai vrei să suferi! își vorbea sieși, privindu-se în continuare în oglindă.  Ele pot contura o realitate de azi care mâine poate deveni o iluzie! Piaţa en gros a trupului este deschisă doar atâta timp cât sufletul se bucură, atunci când cumpară o fructă bună, căzută din mărul făgăduinţei. Când viermele neîncrederii se cuibăreşte în fructele pomului crescut cu atâta trudă şi plăcere din înlănţuiri frenetice, fructele nu mai au nicio valoare şi rămân în putrefacţie. Numai visul căruia îi dai contur va fi o realitate iluzorie, dulce, care hrăneşte clipa încleiată în sublim. El te ajută să călătoreşti în lumi necercetate de realitate. El îţi teleportează gândul spre înaltul pe care teluricul nu-l poate atinge niciodată. El îţi modelează paşii, îţi dă încrederea în forţele proprii, redefinindu-te în timpuri şi spaţii nebănuite. El te face stăpânitorul universului dezintegrând temeri, frici, lumesc. Te trimite în tine ca să deschizi uşile şi să laşi lumina interioară să se contopească cu cea universală. Numai aşa te conectezi la iubirea infinită care topeşte gheţarii orgoliilor. Suntem spaţiu închis în spaţii care radiază energii în cercuri concentrice, demagnetizând creaţia.

– Corina, când o să învățăm să fim fericiți? o întreba el printre comunicări banale. Când o să ne fie bine în minte și în trup? Când n-o să mai încercăm să îi facem fericirii contur și o vom  lăsa, pur și simplu, să ne invadeze? Sunt fericiri mari, dar și eșecuri mari. Mă gândesc să ținem în echilibru balanța aia care zace în noi. Astfel ne vom proteja de stări extreme. Din când în când puțină adrenalină trebuie, dar să nu facem din asta un scop. Recunosc că îmi place adrenalina. Zilnic sunt turat la maxim.

- Dar nu rămâne împietrit așa! îi răvășea ea gândurile. Jocurile se fac la scară spaţială nu între două carămizi care cad la primul cutremur. Joacă timpul în sudoarea evoluţiei, dar nu uita că el se hrăneşte cu trupul tău până te anulează! Eternitatea îţi dă strălucirea ochilor pe care nu o poţi îmbrăţişa decât cu braţele iluziilor. Ea este singura care are valoare la nivel macrocosmic. Este Zâna Morgana la care pământeanul speră, dar pe care o neagă pentru că nu o poate vedea.

- Nu există îngeri pe pământ, Corina! Doar oameni șablon... Păcat! Viața ar fi avut altă culoare.

– Eu știu sigur că mă așteaptă acolo sus. Dar mai am de stat și eu mă grăbesc. Deja am rădăcini aeriene, Florin! Probabil în câteva clipe se vor transforma în aripi. De data asta chiar voi fi fericită... De câteva zile mă întreb de ce scriu? Pentru cine scriu? Cine/ ce mă ajută să scriu? Apoi îmi aduc aminte că toate au un rost pe lumea asta, că, dacă ai apărut tu în viața mea, ai făcut-o după un program bine stabilit de univers.

 - Tu crezi în Dumnezeu, Florin? Ei, bine, eu cred. Poate și tu ar trebui să o faci, dacă nu ai făcut-o până acum.

- Eu nu o fac. Știi bine că sunt mai pragmatic. Trebuie să văd, ca să cred. Poate să-mi construiesc un Dumnezeu în mine. Apoi, am să văd, de cred sau nu.

 - În schimb eu știu sigur că, “undeva acolo sus, cineva mă iubește”. Merg pe dictonul “Crede și nu cerceta!” Am tresărit de plăcere  când am citit prima dată în Biblie, că la început a fost Cuvântul iar Cuvântul era Dumnezeu. - Pe atunci eram copil. - El era iubire iar iubirea, energie. Simplu. Atunci, Cuvântul este energie. Dumnezeu ne ține înlănțuiți prin iubirea pe care fiecare dintre noi o eliberează în univers. În funcție de felul în care ne propunem să empatizăm cu celelalte ființe sau lucruri, interacționăm pentru evoluția sau involuția noastră spirituală.

– Puncte de vedere, îi răspunde el sec. Era trist că a vrut să-și vadă copilul și soția lui nu i-a acceptat vizita.

- Astăzi, sub poezia postată de mine, unul dintre cititori a decretat că iubirea este "o simplă zăpăceală". A cui? A simțurilor? A cărnii? A mentalului colectiv? A vieții în ansamblul ei? A universurilor? A lui Dumnezeu? Sau pur și simplu a lui? Câți gândesc așa? Între iluzie  și zăpăceală se poate pune semnul egalității? Atunci cuvântul pentru ce a fost creat? Și omul, cu toate descoperirile lui este tot o iluzie? Și când faci sex, este tot o iluzie? Sau când ucizi, te sinucizi, toate fantasmagorii sunt? Dumnezeu a lăsat omul, femeie sau bărbat, doar o simplă hologramă? Ce se creează? Doar o imagine? Se  suprapun imagini?  Suntem simplu desen animat sau film de cinematograf? Cine este fericit să îl vizioneze? Cine asamblează imaginile la nivelele infinite? Există o armată de entități în afara universurilor, care le manevrează  pe cele deja percepute de mintea omului? Dincolo de cele n-Versuri există o  altă  lume  care  a  creat-o pe asta. Ciudată lucrare! Oricum Entitățile Superioare nu au putut desăvârși singure Creația cu infinitatea universurilor. Să fie totul doar o percepție falsă? Își dă omul prea multă importanță? Dar el este doar o deschidere a gurii pentru a pronunța un cuvânt: tristețe.

Cine îmi răspunde la întrebări? Cine mă ia de mână în necunoaștere ca să plecăm pe calea căutărilor? Chiar atât de mult suntem prinși cu mărunțișurile zilnice ca să uităm să ne întrebăm de unde,  de ce și încotro ne îndreptăm? Îngrășăm planeta și-atât? Sau cuprindem un necuprins doar cu subconștientul care este singurul conștient de unde am purces? Și unde am ajuns? 

De ce scriu? De ce trebuie să gândesc așa? Toți care se mișcă între cuvinte se izbesc de aceleași percepții? Ciudat. Sunt o damnată la o suferință a imaginarului? Sau sunt o fericită că prin condei fac pași în cunoaștere. Se poate numi asta, cunoaștere? Ce accesez de îmi apar aceste întrebări pe buze? Apropo! Avem buze sau un desen realizat după un șablon? De plictiseală au apărut atâtea anomalii ale desenului?

- Se pare că este o perioadă  a unui salt cuantic, îi spune el într-o doară.

- Se deschid cerurile, ca să ai acces la informație de nivel superior? Câte căutări! Câte întrebări ca să pășești într-un spațiu și timp dat! Vreau să ating cu mâna informația. Nu doar să zăpăcesc într-un contur. Dacă îți dorești foarte tare ceva, poți să  primești. Chiar vreau să mi se întâmple asta. Nu vreau doar să fac gimnastică carnală, să obosesc, să dorm până la ziuă, să pornesc  într-o rutină care să-mi țină mintea ocupată perpetuu și să nu înțeleg nimic până trec în altă stare. Vreau să adorm cu informația în palmă, nu cu ea dincolo de mine. Cât de mult merită să îmi pun aceste probleme existențiale? Și de ce îmi flutură periodic aceste întrebări? Este momentul de autodepășire? Sunt aleasă pentru asta? Nu! Îmi dau prea multă importanță. De ce vreau mai mult? Chiar aberez? Florin, ajutor!  Te provoc iar! Dacă dorești același lucru ca mine, ia-mă de mână și hai să ne trezim în cunoaștere! Vrei?

-  Îți aud pașii virtuali de la colțul străzii. Calci apăsat, cu temei, pentru că ai inima blocată în iubire. Ar fi trebuit să plutești. Reciproca e adevarată? De ce te macini fără sens?

- Abandonezi o sarabandă de idei, la gura unei sobe stinse. Pasiuni fierte la foc mic, în sticle parfumate cu aromele necunoașterii, epatează în floralul unei tristeți amăgitoare, nu-i așa?

Becuri aprinse pâlpâie în ciudățenia muțeniei. Sunt acoperite cu mantaua unor nisipuri mișcătoare. Flori aruncate pe seama unei vieți, vâslesc prin noroiul absurdului. Cu picioarele goale faci plămada ca să umpli goluri străine care îți agasează credulitatea. Mila te împiedică să desenezi o cruce pe spatele odioșilor.

- Îți simt neliniștea din instabilitatea comportamentului. Sufletul meu îi șoptește sufletului tău, zilnic, iubire. Numai tu nu știi cum să auzi asta, Corina!

– Nu cu mine vorbești! Soția ta se strecoară zilnic în patul așteptărilor tale. Te mângâie, îți alină tristețea. Speră ca într-o zi ai să vii ca să îi anulezi teama și ai să o aduci mai aproape de viața ta. Ești orb. Ți-e teamă? Dacă ai abandona crispările ai înțelege că ea dorește să faci tu primul pas.

Timpul începe, cândva, în noi, și nu mai știm când se termină. Se răsfață împiedicându-te de atâtea greutăți, de nici nu mai știi cine ești. Și în cer ești înseriat tot ca pe pământ? Ți se găurește în corp un  cod de bare prin care va șuiera toată șederea ta pământeană sau astrală, vântul? De aceea simți că treci mereu de la cald la frig și faci frison  când ai vrea să fii cel mai liniștit? Și te destabilizezi atât, încât vârful nasului îți rămâne tot timpul roșu foc?

Trece trenul vieții. Oprește în câte-o haltă, îți mai împușcă cineva sufletul, apoi te aruncă pe șine, de parcă nu ar fi suficient că mori o dată. Să mai treacă și alte trenuri, ca să devii cioburi, să poți fi adunat în urnă și expus în sufrageria elefanților sub denumirea: Nu faceți ca ei!

E greu să stai un timp să numeri pietre pe marginea drumului. Când te plictisești, numeri din doi în doi, sau joci șotronul, sau sari peste spații mari. Dar tot timpul te miști în același spațiu până te enervezi și fisurezi pragul spre libertate. Ești atât de nepregătit, de nu știi încotro s-o iei. O altă necunoscută te sufocă. Pășești încet, cu sfială, te izbește  o portieră staționată în picioarele tale. Ce neșansă! Tocmai când trec eu trebuie să coboare cineva! Apoi o piatră de la criblura proaspăt răstignită pe cale se oprește la tine în frunte și-ți face un cucui, ca și cum ți-ar spune: Trezește-te! Dintr-un cuib de vulturi se aruncă repetat cu ouă în tine… Cât de firesc! Toți s-au programat să mă scoată de pe punte. Chiar toți sunteți bezmetici? Este drumul meu și nu pot să vi-l ofer vouă.

 

[Sofia Sincă]

În acest capitol a intrat și minimul fir narativ de acțiune, imperios necesar a fi unei proze de beletristică, altfel devine științifică. De fapt, eu nu m-am lămurit, până acum, ce caracter dorești să-i dai scrierii. Că este o narațiune psihologică, un catharsis e clar. Dar pentru a fi roman îi trebuie minim de acțiune, chiar dacă nu e liniară și de asemenea, mai multe personaje. Aici ai încadrat câteva, adică familia personajului principal, Corina. Astfel aflăm de unde se naște drama interioară a acesteia. Apoi refugiul în interior datorat iubirii virtuale care se naște. Și astfel se scriu pasaje întregi de autoanalize prin monologuri interioare, concordanțe sau discordanțe ale stărilor sufletești, preaplinul iubirii ivit, absorbit de suflet cu multă lăcomie. Totul cu un pregnant iz liric, dezvăluind de fapt înclinația autoarei spre lirism. Vorbim de un suflet cu iubirea în letargie sau chiar respins, de vreme lungă apoi trădat și destul de conștient că, era imposibilă materializarea unei relații cu el. El fiind Florin, personajul virtual. Însă puterea iubirii devine fără margini, la Corina, deși imaginativă mai mult, plăsmuită de sufletul ei avid. Bariere interioare și exterioare, cum ar fi copiii fiecăruia se opun materializării aceste iubiri dintre, el și ea, de unde și afluxul de gândire, introspecție și de conștiință a personajului feminin.
Oricum, se poate pune o constatare asupra acestui capitol: are o formă mai clară de roman psihologic. Dar mai e de studiat.
Am citit cu interes și plăcere,
Sofi

[Mihaela Suciu]

Am citit cu plăcere. De acord cu Sofi. O zi plăcută!

[Tudor Cicu]

La comentariul doamnei Sofia (realist), aș mai adăuga că un mare scriitor clasic (M. Proust? – nu sunt sigur) credea că a pus într-o clepsidră trecerea anilor, ca mai apoi scrierea lor să seamăne, înzecit, cu dramele petrecute dar încă neistorisite. După umila mea părere, doar câteva cărţi ieşite de sub ,,pana” monologului continuu asemănător unui procedeu jurnalistic, reuşesc să-ţi transmită acel sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când priveşti acele fotografii de familie executate cu mult timp în urmă. De aceea, scrierea ta, Carmen, se citeşte ca pe nişte mărturisiri spontane, ori un dialog colocvial purtat în atmosfera de postşezătoare literară. Să scrii cu detaşare despre depărtările din tine e ca şi cum ai participa la desfăşurarea unui transfer pe domeniul unei poetici inductive.  Încarcerată în aceste exerciţii de singurătate, pendulând între a povesti şi a relata (al căror liant este asigurat de retorica echilibrată a autoarei), eroina romanului de față ne poartă în pânza de păianjen configurată mitic de Borges (ori ca-n labirintul lui Nietzsce), cu reflecţii despre terapia iubirii (în condiția de prizoniere) ale celor care se confesează ori autoanalizează şi își mărturiseşte hiperbolic lirismul în limbajul sufletului.  Fii sigură, urmărim cu atenție.