Dulce-amar IX

[Sofia Sincă]

În una dintre serile lui martie, rece şi umedă, ora ajunsese destul de târzie. Venise şi miezul nopţii, dar Roberto nu ajunsese acasă. Tibi la fel, iar Aurora fusese de câteva ori să vadă dacă era la acesta. Nicio urmă de cei doi băieţi, nici un telefon, nimic. Cursurile se terminaseră de mult, chiar şi ultimul autobuz se retrăsese la garaj.
Evei îi trăsni prin cap o idee şi fugi repede în camera lui Roberto, să caute rucsacul. Lipsea. Deschise dulapul şi văzu ordine perfectă, desăvârşită, peste tot în cameră. Aşa obişnuia Roberto înainte de a pleca pentru mai mult timp de acasă. Lipseau doar câteva lucruri şi toate hărţile. Atunci îi trecu prin minte rostul lor. Al doilea fiu avea să o părăsească, fără a prinde esenţa întâmplării, ce avea să-i scape printre degete. Îşi aminti frânturi din discuţiile dintre Roberto şi Tibi, frânturi deoarece atunci când intra ea sau altcineva în cameră, schimbau subiectul. În ultimul timp, prea mult se vorbea în casă de America, visul tuturor tinerilor români, de altfel. Însă cum îl credea irealizabil, nici nu-i lua în seamă. "Teribilism adolescentin", gândea Eva.
Toată noaptea aceea nu dormi deloc. Îşi aminti toată viaţa ei şi în special visul soţului ei, Haşoty de a evada în America. "Mi se întorc problemele de acum 20 de ani.’’ Dimineaţa la şase trecu Aurora pe la ea, îngrijorată, înainte de a merge la serviciu. Nu se mai întâmplase ca băieţii lor să dispară aşa, fără să ştie nimeni nimic. Eva îşi spuse temerile. Aurora plină de indignare îi reproşă, dur:
- Înseamnă că tu ştiai ceva şi mie nu mi-ai spus! Numai voi sunteţi de vină! Tu cu Roberto. Tibi s-a lăsat influenţat de voi.
- Stai, Aurora, dragă. Ce vină am eu? Nu ştiu mai mult decât tine. Ce-ţi spun eu este doar o presupunere. Şi apoi, cu ce sunt eu vinovată că Tibi nu ţi-a spus?
Aurora plecă îmbufnată, cu speranţa că totul va rămâne în fază de presupunere. "Nu poate face Tibi aşa ceva... nu l-am auzit niciodată... de fapt, mie nu-mi spune nimic, de când e prieten cu Roberto’’.
Nu după mult timp, nebuloasa se limpezi. După patru zile se pomeniră amândouă cu securiştii la uşă. Câte doi pentru fiecare familie. Intrară în casă aproape forţat, după ce sunară insistent. Mai degrabă au dat buzna, se poate spune. După ce le introduseră pe sub nas nişte legitimaţii, făcură o percheziţie destul de sumară, de altfel şi le aduse la cunoştinţă că fiii lor sunt arestaţi la Arad, deoarece au fost prinşi într-un crâng, din Ungaria. Reuşiseră să treacă graniţa, pe fâşie, dar i-au depistat ungurii, undeva aproape de locul pe unde trecuseră. Îi aştepta şase luni de puşcărie.
Urmară alte vizite inopinate ale securităţii, cel puţin la două săptămâni. Doreau să descopere eventual, noi amatori transfugi, să cunoască familiile din care făceau parte băieţii, se interesau de prietenii lor. Însă se părea că-şi făceau doar datoria, fără ferocitatea specifică.
Panică, groaza de a avea fiul în puşcărie era o altă lovitură, greu de suportat pentru Eva. Claudia venea în fiecare zi, doar, doar va auzi vreo veste despre iubitul ei, pe care-l plângea cu mult foc şi jură, că din păcate, nu ştie nimic. Roberto nu discutase niciodată aceste probleme cu ea. Nu o implică în nimic.
Miruna în schimb, după ce vestea se răspândi avea probleme serioase acasă. Mama ei auzise că se întâlnea prin cartier cu un băiat dintr-o familie cu origine socială nesănătoasă. De fapt ştia precis, chiar amănunte de la fiul ei, mai mare cu doi ani decât Miruna, fiu foarte ataşat de mamă şi care nu vedea cu ochi buni această prietenie. Domnul Ioniţă, tatăl, colonel de armată, încă nu ştia. Răspunzătoare cu educaţia copiilor era soţia, iar aceasta îi ascunsese cu grijă. Doamna Ioniţă era o fiinţă aprigă, aspră, cu buze subţiri şi vinete, cu faţa prelungă, mai mult decât normal. De fapt chipul ei se termina într-o barbă ascuţită, ca la o adevărată ''tovarăşă''. Doar asta-i rămânea în imagine celui ce o vedea prima dată. Tunsă scurt, cu părul permanent, foarte modestă, nevopsită. Subalternele, angajate ale evidenţei populaţiei tremurau în faţa ei, nu şi fiica sa. Miruna o respecta, dar numai atât. Nici un secret nu-i scăpa către mamă, nici o confidenţă. Educaţia primită, militaro-miliţienească prima încă, în mintea ei. Cu toate acestea îi ţinea piept cu succes mamei, ori de câte ori aducea în discuţie relaţia cu Fery i-o tăia scurt.
- Mama, sunt mare, ştiu ce fac. Fery este un băiat foarte educat, manierat şi cu mult bun simţ, ceea ce nu prea mai găseşti la băieţii de astăzi.
Îl apăra feroce, iar după ce venise, ca o tornadă vestea arestării lui Roberto, folosiră o altă tactică. Se înţeleseseră să stea mai mult prin casă, vorbeau la telefon. Ore întregi, îi găseau cu receptorul la ureche, mai ales noaptea. Fireşte, motănaşul Fery era de acord în totalitate cu iubita lui Miuuna, căreia aproape în fiecare zi îi dăruia o floare, chiar dacă o rupea din parc sau o luă din vaza mamei. Simţea de altfel, că ea ştie mai bine decât el să aranjeze lucrurile. Asta, nu pentru că ei, nu ar fi fost de acord cu visul lui Roberto de a ajunge în America. Şi ei visau dealtfel ţări libere, cu discoteci, unde puteai merge cu părul vopsit în albastru, muzica interpreţilor străini, după care-şi frângeau gâtul să facă rost de câte o casetă. Se îmbătau cu apă rece, ascultând posturile interzise, Europa Liberă, Vocea Americii sau progame TV prinse cu purici de la bulgari. Şi ea cu Fery trebuiau să plece, cel puţin în Occident. În Romania oricum nu aveau nici o şansă de a fi împreună. Familia ei nu ar fi fost de acord niciodată. Miruna avea vederi total diferite faţă de ceilalţi membrii ai familiei. Nu-i suporta pe copiii prietenilor sau colegilor de serviciu ai părinţilor, pe care tot încercau să îi bage pe gât. Simţea că sunt privilegiaţi, de bani gata, dar pe toţi îi socotea artificiali. Nu auzea în jurul ei decât... "l-a angajat taică-său la întreprinderea... nu face nimic şi ia o grămadă de bani’’. Şi ştia cu câte lipsuri se confrunta familia Evei. Pe Eva o găsea cea mai corectă, model de corectitudine chiar, întruchiparea caracterului integru, altruistă şi bine educată, educaţie pe care o aveau şi copiii ei. Drept pentru care multă mâncare din frigiderul doamnei Ioniţă se muta în frigiderul Evei, pentru Fery. Oricum nu se cunoştea.
- Miruna, te rog să nu mai aduci nimic de la tine. N-o să rămână aşa şi am destule pe cap. Nu vreau să mi-o mai pun şi pe mama ta, îi atrăsese de câteva ori atenţia Eva.
- Vedeţi-vă de treabă, doamna Eva. Ştiu eu ce fac, spunea fata sigură pe ea.
Şi ştia întotdeauna.
Trecuseră vreo şapte luni de când Eva nu mai avea nici o legătură cu Tudor. Nu putea spune că-i este bine şi nici indiferent. Îi simţea lipsa, din ce în ce mai mult, din ce trecea timpul îl dorea cu mai multă ardoare. Se simţea însingurată ca o plantă în crăpătura asfaltului, dorea căldura trupului din nopţile fierbinţi. Simţea că o să moară de dor, de iubire neîmpărtăşită şi că sufletul ei va înceta să mai existe. Se lăsa prinsă de focul valurilor din gând, se bucura şi plângea în nopţile lungi.
Dar, într-un simplu moment sună telefonul şi cum Roberto nu era acasă, iar Fery nu ajunsese de la şcoală, Eva ridică receptorul:
- Alooo! răspunse clar şi rotund, cu voce de secretară.
- Eva... dragostea mea... Sărut mâna! Te iubesc! Se auzi de la celălalt capăt al firului. Tudor cu voce explozivă, mulţumit că a reuşit, în sfârşit, după timp îndelungat să-i amintească prin cele două cuvinte magice, că exista încă pentru ea.
Apoi se pierduse şi el în bâlbâieli şi scuze, în promisiuni şi declaraţii.
Eva simţi că se topeşte şi se aşeză. Trupul ei fu invadat de un val cald, sufletul îşi aminti imediat de clipele de iubire dar şi de suferinţă, de dorinţă şi de răzbunare, de bucurie şi de furie, încât nu-şi dădu seama cum va reacţiona. Apoi, bâlbâindu-se începu o discuţie banală.
- Bună, Tudor. Ce mai faci?
- Mi-e dor de tine. Ţi-e nu?
- Ce importanţă are? Şi dacă-mi este, cui îi pasă? Continuă cu glas scăzut.
- Mie, ştii bine, exclamă Tudor bucuros.
Se aşternu apoi o discuţie comună. Tudor întrebă despre băieţi, iar când auzi de Roberto, părea într-adevăr afectat. Despre el vorbi foarte puţin, iar despre familia lui, deloc. Convorbirea se termină la el, cu "Sărut mâna, te iubesc!’’ şi cu promisiunea altor telefoane.
După ce puse receptorul jos, Eva trecu din rai în iad şi retur.
În viaţa cotidiană urmară alte compătimiri, insinuări printre vecini şi colegi de serviciu, din nou fu nevoită să dea explicaţii curioşilor, să observe coatele ce se dădeau în spatele ei, să suporte exagerările răspândite de Aurora.
- I-a plecat şi băiatul. Precis nu o suportă cu ăla... aşa de tânăr faţă de ea.
- Da de unde... Ăla s-a însurat. A părăsit-o... aşa am auzit...
Nu putea decât să înghită şi să stea cât mai mult în casă. De fapt era obişnuită.
Geta era cea care-i era alături, fără a pune întrebări, asculta atunci când dorea să se confeseze, fără a comenta. Nu-l condamna pe Roberto, aşa cum nu-l condamna nimeni, pentru tentativa de evadare. Regreta că nu a reuşit. În schimb Aurora era foarte supărată, tuna şi fulgera în stânga şi-n dreapta, prin faţa blocului, condamnând şi blamând familia Evei.
- Numai ea e de vină... ea îi adună pe toţi tinerii, pe acolo. Să vedem ce-o zice mama Mirunei, când va auzi.
Mama Mirunei auzise. Îi interzisese categoric fiicei ei să mai stea de vorbă cu acel tânăr cu nume de ungur, să mai treacă pragul casei lui sau să mai audă ceva de el sau de familia lui.
- E bine că securitatea e pe urmele lor? Familia asta e cam suspectă... Vrei să ne pierdem serviciul? Fratele tău e la academia militară. Şi el poate avea repercusiuni... să nu mai vorbim ce-o zice tata dacă va afla. Eu nu am considerat că e nevoie să-i spun... dar dacă e cazul... o fac. Ai înţeles, Miruna? Dacă nu, apelăm la alte metode! toată ziua stătea doamna Ioniţă, încruntată şi severă, cu gura pe capul fetei.
- Da, mama, am înţeles, promise Miruna, doar formal, cu destulă indiferenţă în glas.
Superficialitatea vădită din discuţiile cu mama ei, în legătură cu sentimentele faţă de Fery, nu aducea în nici un caz vreo înseninare în relaţiile dintre cele două.
Adolescenţii îndrăgostiţi, la vârsta când iubirea este cea mai pură, asemeni lui Romeo şi a Julietei, gândeau că nimic nu le poate sta în cale, atât cât sunt fideli şi se iubesc, sincer. Se întâlneau în oraş mai nou, în parc sau la cinematograf, intrând separat, ieşind la fel, în autobuz aplicau aceeaşi metodă. Nimeni şi nimic nu putea să o oprească pe Miruna să-şi urmeze inima. Ştia una şi bună: îl iubea pe Fery, el la fel şi-l voia doar pentru ea. Nu, părinţii ei nu i se puteau împotrivi.
Pe la începutul lui aprilie, în apropierea aniversării naşterii Evei, de fapt mai erau două zile, se auzi soneria în apropierea serii, după ce Geta plecă. Credea că aceasta şi-a uitat ceva şi se întreba pentru ce sună, uşa ei fiind descuiată mereu. Însă îi trecu prin minte şi faptul că o putea aştepta din nou vreo surpriză neplăcută. Nu o mai durea. Se obişnuise cu ele. Se ridică de pe canapea şi deschise brusc uşa. Surpriză fu totală:
- Te rog... nu mă alunga, mormăi Tudor, sprijinit de tocul uşii.
Era mai matur. Câteva fire albe, rebele, pe la tâmple înspicau părul negru de abanos, doar atât cât să-i dea o notă mai tonifiantă. Ochii îi străluceau de dorinţă, iar un zâmbet abia perceptibil dezvelea puţin strungăreaţa.
Evei, cu picioarele secerate, cu furnicături de tot felul prin trup, după ce rămase câteva clipe pironită, cu ochii aţintinţi pe chipul drag, îi mai răsună o dată, prin minte: "m-am însurat acum trei luni, cu Anca... era gravidă...’’ Apoi deschise uşa larg şi pică moale în braţele lui. Câteva clipe uită total de ea, după ce Tudor închise uşa cu piciorul. Nu mai conta nimic. Tudor era acolo, se afla în braţele lui, într-o contopire de suflete şi trupuri care se doreau, indiferent de împrejurări... Îi simţi căldura trupului pe care o cunoştea atât de bine şi de care îi era atât de dor. Simţea că nu putea refuza acel strop de fericire, singurul de care avea parte în tumultul vieţii, în amalgamul de lovituri din ultima perioadă. Era cel mai frumos lucru pentru însăşi natura sufletului ei de Evă.
- Am venit să-ţi spun, că merg la Arad, la Roberto. Vii şi tu cu mine? îmbunătăţii Tudor momentul, în modul obişnuit al lui.
Astfel, începu o altă poveste de dragoste între cei doi, mai pasională şi mai dramatică decât oricând. Gelozie şi suferinţă din partea Evei, aşteptări înfrigurate, omisiuni ale discuţiilor ce o rodeau, dar cărora simţea că-i era greu să le suporte adevărul. Dorinţă continuă, obsesivă aproape, din partea lui Tudor de a evada, cât mai repede şi mai des cu putinţă spre Piteşti, neglijând uneori fiinţe nevinovate.
În seara aceea plecară spre Arad.
Ziua ei, în acel an o petrecură pe drum. Opriră prima noapte la un motel, pe Valea Oltului unde consumară clipe de neuitat. În noaptea aceea patul se dovedise prea mic pentru cei doi, iar balconul cu parfumul conului de brad proaspăt înmugurit făcea parte din colţul de rai, martorul iubirii lor. S-au iubit ca doi nebuni, cu posesie reciprocă, lăsând în urmă regrete şi trădare şi tot ce putea impieta clipele de fericire. S-au trezit ancoraţi de acelaşi fir invizibil căruia nu i se puteau împotrivi. Inimile lor lipite băteau la fel de vreme îndelungată şi se părea că aşa vor rămâne.
Dimineaţa continuară drumul spre Arad, cu mintea limpede şi cu dor de Roberto. Când propriul tău copil greşeşte iubirea necondiţionată te ajută să-l ierţi.
Închisoarea unde erau băieţii era un fel de lagăr. Nu erau decât transfugi prinşi, înainte sau după ce înfăptuiseră dorinţa de a pleca din ţară. Pe băieţi nu-i părăsise curajul tineresc şi întreţineau o atmosferă destul de veselă în jurul lor. Nu se plângeau foarte mult, decât de condiţiile de igienă. De fapt erau unşi din cap până în picioare, cu o soluţie albă, din cauza râiei pe care o contractaseră, la intrarea în acel lagăr. Dar ei făceau haz unul pe seama celuilalt, pentru aspectul pe care-l căpătaseră, de africani gătiţi pentru ritual.
- Uite, Tibi s-a mai albit puţin, mama... tot era, atât de negru. Nu i-ar strica să rămână aşa, glumea Roberto.
Povestiră cum au încercat să treacă graniţa. Nu a fost foarte complicat, după ce au luat legătura cu alţi transfugi în Arad, mai experimentaţi. S-a întâmplat noaptea. Au trecut cu uşurinţă fâşia, cu pantofii înfăşuraţi în ciorapi de naylon şi s-au pomenit într-o pădure, în Ungaria, nu prea deasă. Au mers toată noapte aceea, pe marginea pădurii, prin pământul clisos al Câmpiei Panonice. Către dimineaţă au căutat un refugiu, un loc să rămână peste zi. Aveau intenţia să circule doar noaptea, până la graniţa cu Austria. Dacă reuşeau să treacă, erau salvaţi. Dar se părea că ungurii făceau mereu controale prin acele locuri şi câinii le-au depistat urma. A urmat arestarea şi trimiterea înapoi în România. Se prindeau în fiecare zi transfugi români şi ruşi.
- Pentru ce Roberto ai făcut asta? întrebă Eva cu reproş în glas.
- Cine nu încearcă să-şi îmbunătăţească viaţa, nu e om, mama...
- Dam... m-ai lămurit... Şi tu Tibi, îţi închipui ce te aşteaptă acasă? Mama ta a zis că nu te va căuta.
- Îmi imaginez... de fapt mi-e mai teamă de gura mamei decât de miliţienii ăştia, răspunse Tibi, zâmbind.
Se despărţiră după câteva ore, veseli, după ce le lăsară un pachet cu mâncare încropit pe drum, mai mult din restaurante, pe lângă ceea ce avea Tudor de la Craiova. Roberto lăsă să se vadă bucurie, faţă de Tudor, pentru faptul că era lângă mama lui. Nu-l întrebă nimic, doar îl rugă să aibă grijă de mama sa şi de Fery.
La întoarcerea din Arad, trecură şi pe la Timeea, pentru a-l vedea pe Imre mic. Cei doi soţi se înţelegeau foarte bine, deşi material o duceau destul de greu. Deşi Timeea era o femeie solidă, lapte pentru micuţ nu avea în sâni, fapt pentru care şi ei făceau cozi. Stătea şi Mărioara la cozi pentru micuţul Imre, care era adorabil, drăgălaş şi masiv. La naştere avusese peste patru kilograme şi lua normal în greutate.
Familiea Timeei era foarte bucuroasă să-i vadă împreună, fără a-i iscodi, fără a ştii de fapt cum şi-au rezolvat cei doi, relaţia. Ştiau ceva de la Roberto că Tudor s-a căsătorit. "Previziunea mea, până la urmă s-a înfăptuit. Păcat." îşi zise Timeea la auzirea veştii.
Casa bunicii Haşoty se degradase, resurse pentru reparaţii nu existau, bunica era tot mai bătrână şi mai neputincioasă. Erau destul de înghesuiţi în acea casă mică. Eva le propusese să se mute împreună cu ea, în apartamentul ei, la Piteşti.
- Nu o pot părăsi pe bunica, mama, chiar dacă aş dori să revin în Piteşti.
Se despărţiră cu regret, după câteva ore şi promisiuni de revedere.
De fapt era timpul ca Tudor să ajungă în Craiova.

va urma

[Emil Dumitru]

... da, frumos, romantic şi emoțional momentul... revederii sau... regăsirii. Delicat descris trăirile Evei!

Aştept continuarea! 

 Câteva ,,typo'', găsite de mine:

 chipul ei se termină într-o...

 Miruna o respectă, dar numai atât.

 Eva trecu din răi în iad şi retur.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Emil, fidelul meu cititor!

Desigur am trecut la tăierea căciuliţelor.

Te aştept cu drag şi mai departe, Sofy!

[Corina Militaru]

M-ai cucerit...astept cu nerabdare.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc, Corina! Voi aduce continuarea, negreşit.

Corina Militaru a spus :

M-ai cucerit...astept cu nerabdare.

Cu prietenie,