DULAPUL

[Exemplu de Titlu]

                                       

     Într-un sat  ca oricare altul din lumea asta viaţa se scurgea cât se putea de normal şi de monoton. Vara, sătenii munceau la câmp cu creştetul în soare, iarna căutau căldura cu cuşmele trase peste urechi, stând în case la focul  sobelor, în faţa unei căni cu vin.Din când în când moartea mai venea pe la unul în vizită şi îl lua  cu ea. Atunci tot satul se strângea pe la porţi, în drum aşteptând mortul. Ai fi zis că erau grozav de curioşi. Alteori, o femeie mai năştea un prunc ori doi, ori trei ori citi or fi fost. Pe fata sătenilor se aşternea aşa un zâmbet de părca fiecare ar fi ştiut ceva extraordinar. Tatăl era întâmpinat cu o cană cu vin , pine proaspătă şi albă şi bineînţeles o bătaie pe umăr, de parcă ar fimurit şi înviat de  curând . Femeile zâmbeau sau plângeau. Fiecare cu hachiţa ei, depinde . Dar de cele mai multe ori luau pruncul în braţe şi boceau de mama focului.Uneori în sat era şi nunta. Atunci să te ţii. Sătenii veseli, roşii în obraji, cântau împleticindu-se, încingeau hore, şi mâncau de parcă pentru ei o a doua zi n ar fi exitstat. Pe scurt , cam aşa era în mare viaţa în satul uitat de lume. Până într-o zi. În acea zi spun bătrânii că soarele ar fi strălucit pe cer şi că deşi era iarnă, sătenii umblau pe uliţe fără cuşme. Un dulap imens, din lemn lucios răsări ca din pământ fix în centrul satului. Şi ce frumos era, batul-ar sfântu! Mare cât o zi de post, lat, spaţios, puteai pune cuşme în el cu miile. Sătenii se plimbau în centru satului, ţanţoşi, cu pieptul înainte, trăgând cu coada ochiului la dulapul cel frumos.Femeile erau chiar bucuroase, de când cu dulapul minunat bărbaţii lor nu mai dădeau bună ziua crismarulu, ba chiar le invitau în centru satului.. Câte unii se sprijineau de uşa dulapului.  Aşa trecură câteva veri ,  câteva ierni. Câmpul, altădată doldora de grâu acum zăcea în paragină. Sătenii altă dată bine îmbrăcaţi, acum se plimmbau cu opinci rupte şi iţari cârpiţi, dar tot prin centrul satului.Unul mai deştept zise:

-Fratilor, ce ar fi să deschidem şi noi dulapul ăla? Ca de, prea sta degeaba în mijlocul ulitei  principale. Barem să ne punem cusmile în el.

Cum de nu ne-am gândit la asta mai devreme? Dar vorba ceea mai bine mai târziu decât niciodată. Zis şi făcut. Se adunară sătenii în centru se opintiră , se înghesuiră dar nici unul nu reuşi să deschidă dulapul. Încruntaţi plecară la casele lor,. A doua zi s-au adunat iar în centru, cu topoare, cu cuţite, cu ferăstraie, fiecare după buget.dar ce să vezi uşile nu voiau să se deschidă.A treia zi veniră iarăşi. Cu cărţi de rugăciuni, biblii, preoţi. Cântară de cele sfinte până seara. Degeaba. Uşile nu se deschideau.

Unul mai deştept zise:

-       Ortacilor,ne am prostit cu toţii. Câmpurile noastre sunt părăsite, animalele flămânde, femeile sterpe, cârciumarul a murit de curând de  foame. Aşa nu se mai poate. Eu zic să lăsăm dracului dulapul şi sa ne vedem de ale noastre.

Zis şi făcut. Sătenii se întoarseră la treburile lor.O vreme viaţa în sat revenise pe făgaşul normal. Ziua munceau pământul, dar noaptea mai găseai  pe câte unul care se sprijinea de uşile dulapului. Câte unul? De fapt toţi, dar pe rând.Ziua dormeau şi noaptea stăteau la pândă. Unul mai deştept zise.

-Prostanacilor! Bărbaţi suntem noi sau ce?Dulapul ăsta ne-a uscat de tot.pământul e nelucrat , cusmile ni-s rupte, femeile ţâfnoase. Eu zic să dăm foc dulapului. Şi aşa ocupa prea mult loc.

Zis şi făcut. Adunară sătenii lemne, şi dădură focului dulapului cel frumos şi. se duseră la casele lor.Mai trecură câteva veri, câteva ierni şi în satul uitat de lume viaţa se scurgea monoton. Totuşi o legendă circula, pe şoptite, ştiută de toţi şi de nimeni rostită.

Cică în centru ar fi fost un dulap minunat pe care nu ştiu câte generaţii cu cuşme ar fi încercat să-l deschidă. Alţii ziceau că un copil l-a  deschis, împingând uşa cu mânuţa. Şi nici măcar nu era frumos, ba chiar scorojit şi gol pe deasupra. Două tabere s-au format, fiecare cu dulapul ei. Odată se întâlniră pe  uliţa principală capii celor două tabere şi se luară la bătaie. Se spune că şi acuma urmaşii sătenilor cu cuşme se bat pentru un dulap pe care nimeni nu l-a văzut vreodată darămite să-l deschidă. Un ziarist care trecea pe acolo a publicat o ştire care a făcut înconjurul lumii. El zice că sătenilor le-ar fi căzut cuşmele în bătaia generală. Bineînţeles asta se întâmpla demult. Acuma nimeni nu mai poartă cuşme, şi chiar dacă ar purta nu le ar ţine pe jos ci în dulap e o chestiune de bun simţ ştiută de  toată lumea.

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Interesantă şi ingenioasă legendă. Cred că e culeasă, dacă e inventată e şi mai valoroasă.

Ţi-am scos unele scăpări typo sau de altă natură, Mara.

căldura cu cuşmele, pine proaspătă, de parcă ar fimurit, crismarulu,se plimmbau, generaţii cu cuşme

cu pieptul înainte - nu se poate şi înapoi...

Cu prietenie, Sofy!

[Corina Militaru]

Mi-a placut ideea. Filtrul nostru este aproape atrofiat. Nu avem obisnuinta de a gandi, ne grabim sa inghitim orice ni se spune. Mai mult, suntem in stare sa ne si batem pentru idei care nu ne apartin.

Cu prietenie,