dimensiuni 3

[Dulmin Aurel]

   - Nu știu ce să-ți spun! Mă simt bine, doar că nu mai pot fuma. Mi se face rău când fumez, îi spun, încă gândindu-mă la țigara pe care tocmai o aruncasem.

  - Am o nelămurire totuși. vorbește el , făcând abstracție de ceea ce îi spusesem, ne cunoaștem de foarte mult timp, am copilărit împreună, ne-am ajutat în cele mai nasoale momente, nu a existat un nu, între noi, ceea ce m-a dus cu gândul că între noi nu există nici secrete, cel puțin din partea mea și totuși simt că-mi ascunzi ceva. Sau greșesc?

  - Vorbești să te afli în treabă. Ce secrete să am față de tine, cum bine ai zis și tu, nici frați dacă eram nu ne înțelegeam atât de bine, îi răspund căutând să-mi revin.

  Nu, nu am nicio șansă să mă ascund de el.. Mă simt ciudat și cu siguranță a observat și el.

  - Explică-mi și mie povestea cu teza ta, mă oprește, punând mâna pe pieptul meu.

  - Hmm! Dacă îți povestesc, îmi spui că halucinez, că-mi imaginez tot felul de chestii. Că nu sunt în mințile mele, și pe bună dreptate, totul pare ireal, ceva de domeniul fantasticului..

  Am nevoie de el. Trebuie să știe despre dilema în care mă aflu. Sunt sigur că-l pot face să înțeleagă. Teza de la mate este punctul de plecare.

  - Mai avem o oră, ora de fizică, schimb imediat subiectul. Hai să mergem undeva. Un bar ceva. Ce zici de Perla îl întreb prinzându-l de braț. Chiar am nevoie. Vreau să-mi pun cumva ordine în gânduri, în idei. Ești în bani?

  - Nu prea, dar de un coniac și o cafea cred că am, îmi spune întorcându-se pe jumătate spre mine.

  - Ai vorbit ceva cu Cristina? îl întreb așa fără nicio legătură cu ceea ce discutasem până atunci.

  - Nu. De ce? Ce-ți veni? mă întreabă de acum curios sau mai degrabă îngrijorat.

  - Cred că te așteaptă afară. Dacă e invit-o și pe ea. Niciodată nu-i lipsesc banii, dar asta o știi tu mai bine, doar este prietena ta, îi vorbesc ținându-l în continuare de braț.

  - De unde știi, că este afară? mă întreabă oprindu-se brusc. Știi tu ceva ce nu știu eu?

  - Nu știu! Zic și eu, spun grăbind pasul spre ieșirea din liceu. Mi-a trecut așa deodată prin minte cum că ar fi afară.

  - M-am învoit de la ore, se scuză Cristina imediat cum ne vede în curtea liceului. Ceva parcă îmi spunea să plec și iată că dau de tine, Nelule! Chiar îmi doream să te întâlnesc mai spune și se aruncă în brațele lui.

  Mă uit împrejur. Nu este nimeni. Atât ar mai trebui, să se mai și sărute.

  - Ce zici ai chef de o cafea? o întrerup, zâmbindu-i politicos, face Nelu cinste.

  - Dacă nu întârziem prea mult, vin, chiar că o să-mi cadă bine cafeaua, spune Cristina prinzându-l de braț pe Nelu. Hai să mergem, să nu se sune de pauză..

  Cu siguranță este bună și opinia Cristinei. O cunosc destul de bine. Este adepta karmei și a lumilor de dincolo. Nu văd de ce nu ar crede ceea ce-i spun.

  - Auzi Cristina! tu crezi în lumi paralele sau dimensiuni paralele cum vrei să-i spui, încep discuția privind-o curios, profitând de faptul că Nelu s-a dus la bar să comande.

  - Bineînțeles, sunt convinsă chiar, că există universuri paralele. După o anumită perioadă de timp, impropriu spus timp, se întrepătrund, se lovesc unele de altele producând catastrofe, Noi le spunem apocalipse. Bine acele perioade de timp sunt enorme ca dimensiune în comparație cu timpul pe care-l percepem noi, dar se întâmplă, îmi spune arborând un ton foarte serios, de atotștiutoare.,

  Este unul din subiectele ei preferate.

  - Îți vine să crezi că am luat legătura cu eul meu dintr-o altă dimensiune, o întreb brusc, oprind-o din disertația care ar fi urmat.

  Începe să vorbească. Spune ceva, dar nu o aud. O durere îngrozitoare simt cum îmi străpunge creierul.

  - Scuză-mă, nu sunt atent, o opresc din nou din vorbă. Merg până la toaletă. Îmi este rău și nu pricep de ce. Vin imediat, reține-ți vorba, îi spun și mă ridic fără a mai aștepta un răspuns din partea ei.

  Caut înnebunit după pastila primită, pastila albastră. O găsesc. Încă nu o iau. Mai aștept puțin, poate încetează durerea. Nici vorbă. Durerea devine și mai puternică, îngrozitoare chiar. Simt că-mi pleznește, că explodează capul. Parcă ar fi prins într-o centură de foc și se întâmplă. Mă desprind. Ies din trup. Totul se învârte în jurul meu. Intru într-o zonă plină de euri, de toate categoriile, de toate vârstele. Sunt eu peste tot. Încerc să ies din această zonă, să plec, să dispar. Sunt chemat. Fiecare eu mă cheamă. Își întind mâinile, palmele lipite a rugăminte. Nu pot să fac nimic. Zbor de la unul la altul. Amețesc și cad. O cădere fără sfârșit.

  Tremur, Răcoarea dimineții a pătruns printre rupturile mele, rupturi cu care sunt îmbrăcat și acum îmi este frig. De mai bine de trei zile nu am îmbucat mai nimic. Ultima mea masă, copioasă să-i spun așa, a fost la un festival al berii în Brașov. Resturile de pe acolo. De atunci umblu bezmetic căutând un mod de supraviețuire, adică un loc unde să pot trăi în liniște, unde angajat fiind să-mi câștig existența. Pe unde am fost să mă angajez eram privit cu repulsie, batjocorit, umilit și alungat. Nu mai rezist, Se vede că soarta îmi este potrivnică, de parcă într-o altă viață mi-aș fi bătut joc de existența mea.   Gânduri negre îmi străbat creierul de la un cap la altul. Foamea mă înghesuie și mai abitir. A dispărut senzația aceea de supra plin.

  Mi s-a mai întâmplat odată să fiu așa, să mă simt supra plin, când am terminat facultatea și am fost invitat la ea acasă, de părinții ei, pentru prima oară. Rămăsese însărcinată cu mine. Nu au avut de ales. Trebuia să mă accepte în familia lor. Un paria, un sărăntoc a cărui avere se limita la hainele de pe el. Nu a fost să fie. Înainte de căsătorie a murit. Stabilisem deja data cununiei. Un cancer la sân nedepistat, a redus-o la tăcere. Atunci am trecut prin cea mai neagră perioadă a vieții mele. A trecut ceva timp de atunci, câțiva ani buni. Amintirea ei îmi revine în memorie agravând sentimentul acela de inutilitate pe care-l simt de la o vreme încoace. Nu merită să continui o viață ce nu este a mea. Am să găsesc eu o modalitate de a o părăsi.

  Am reușit să urc în marfar la Deva. Merge spre Arad. Undeva pe traseu am să mă arunc din el. Așa va părea accident și poate se vor gândi să mă și înmormânteze cu un preot la căpătâi.

  - Nu ai să vezi așa ceva, aud o voce în capul meu.

  Nu este prima dată când aud voci, dar de data asta vocea este mult mai clară. O voce ce mă pătrunde, o voce blândă plină de bunătate.

  - Am trecut și eu prin astfel de situații și cineva m-a ajutat să trec peste, ceea ce voi face și eu cu tine. Este timpul să-ți revii.

  Zâmbesc. Totul mi se pare o aiureală. Unde te poate duce imaginația când ești rupt de foame! Și dacă nu este?

  În fața mea în picioare un adolescent de 18 ani, nu are mai mult, mă privește cu blândețe. Are o privire inteligentă, pătrunzătoare. Sunt eu. Aceleași trăsături, aceiași mimică, aceleași gesturi, de parcă ar fi o clonă. Vreau să pun mâna pe el, să fiu sigur că nu visez. Mă oprește printr-un gest de respingere.

  - Nu este nevoie, Sunt tu, dintr-o altă dimensiune, îmi spune punând palmele pe capul meu. Am să-ți explic despre ce este vorba. Cred că s-a produs o ruptură în dimensiunile în care existăm. Eu spre exemplu ar fi trebuit să fiu la școală și sunt aici lângă tine pentru a te ajuta. Sunt în ultimul an de liceu, dar sunt cu tine, cu siguranță trimis pentru a te ajuta. Este timpul să-ți faci ordine în viață. Nu pot pleca până nu te scot din rahat, rahatul în care te afli. Împreună vom răzbate