Dileme ( fragment 21)

[Giurgiu Silvia]

   Dincolo de ușa închisă, tăcerea adâncă stătea de pază asemeni unui Cerber, inhibând intențiile Leei de a profana cu prezența ei incertitudinile băiatului. De câteva ori încercă o sfioasă atingere a ușii, dar nu-și putuse duce la capăt intenția. Jos la parter, Maria și Liviu tăceau cu privirile în pământ, incapabili să-și adreseze un cuvânt. Se simțeau ca niște trădători și erau copleșiți de rușine și neputință. Apariția fiicei pierdute după atâția ani îi tulburase profund și nu-și puteau regăsi echilibrul. Se întrebau cum e posibil să se simtă atât de pustiiți, de străini și aproape înfricoșați de prezența ei neașteptată când, de fapt ar fi trebuit să fie  pur și simplu fericiți. Se obișnuiseră cu gândul că nu mai există de multă vreme și acum nu era ușor să-i facă din nou loc în viața lor atât de schimbată. Se îngrozeau de ceea ce simțeau și se refugiaseră în aceeași tăcere ca și Cristian, de teamă să nu citească Lea adevărul din inima lor.  Sperau că vor învăța din nou să o iubească și să o accepte, căci dragostea lor murise odată cu certitudinea că ea murise. Moartea unei ființe dragi nu se uită niciodată, dar timpul atenuează  durerea care cedează imperceptibil locul resemnării, apoi sufletul se regenerează și caută să-și croiască drum către orizonturi mai senine și să lege noi legături afective. E legea firii, deși pare nedreaptă.

   Lea izbuti în sfârșit o bătaie sfioasă, dar nu primi răspuns. Repetă descurajată gestul tot fără succes. 

  - Cristian, sunt Lea, pot să intru? Preferă să interpreteze tăcerea ca pe o acceptare și apăsă clanța cu pulsul accelerat de emoție. 

   Odaia semăna surprinzător de mult cu locatarul ei. Nu prea avusese ea ocazia să observe de aproape odaia unui adolescent și se opri în prag curioasă, cercetând cu privirea fiecare centimetru. Efectul fu plăcut și pe buze îi inflori un zâmbet complice. Totul era așa cum trebuia să fie! Multă lumină, multă 

culoare, multă dezordine, cărți, postere, calculator, televizor, telefoane două-trei, dvd-uri împrăștiate peste tot, șifonierul larg deschis de unde hainele cereau disperat ajutor iar din sertarele comodei parțial deschise, atârnau diferite articole de lenjerie, ce căutau disperate o gură de aer. Pe patul îngust, Cristian stătea cu ochii în tavan și brațele încrucișate sub cap, refuzând cu încăpățânare să-i coboare de acolo. Perdeaua transparentă cu dungi late, în tonuri de negru și alb, se unduia cu discreție la fereastra larg deschisă. 

   - Vrei să vorbim? Haide, nu e cam ciudat să fii atât de furios pe mine, totuși? Nici nu ne cunoaștem! 

   - Eu te cunosc mai bine decât crezi tu! Și nu sunt atât de furios pe cât ar trebui!...

   - Bine atunci, dacă îmi permiți, am să-ți dau câteva motive valabile ca să ajungi la nivelul de furie dorit! Dacă am reușit chiar în absența mea să te supăr, pot face mult mai mult acum că sunt prezentă!

   Băiatul o privi cu coada ochiului intrigat și suspicios, dar peste câteva clipe pufni în râs. 

   - Nici eu nu știu ce simt! recunoscu el. Îți dai seama că te-ai întors de pe lumea cealaltă? Ne-ai lăsat mască pe toți! Parcă am văzut o fantomă, acolo în living! 

   - Atinge-mă dacă vrei! glumi Lea întinzându-i mâna. Te vei convinge că sunt reală! Cum crezi că m-am simțit eu când am înțeles că am un frate!? Pfff! 

   - Cum te-ai simțit? vru el să știe. Pe bune! Lea își ascunse un surâs, înveselită de curiozitatea lui.

   - Adică, cum mă simt încă? Sunt puțin geloasă pe tine, recunosc! Dar începe să-mi placă! Jur! 

   - Unde ai fost până acum? întrebă el redevenind dintr-odată serios.

   Lea coborî în salon după o lungă bucată de vreme, cu inima mult mai ușoară. Povestise fratelui său 

atât cât vârsta lui îi permitea să înțeleagă, omițând cu grijă detaliile obscure. 

   - Tot aici sunteți? întrebă ea cu veselie. Aveți un fiu adorabil! exclamă entuziasmată, fără să observe reacția pe care o făcu vorbele ei asupra celor doi. Dar cum nu obținu nici un răspuns, îi privi intrigată și abia atunci observă cât de afectați erau. Vă simțiți bine? se alarmă ea, observând paloarea mortală de pe chipurile lor. 

   - Lea, te rog să mă scuzi! Nu mă simt prea bine! murmură Maria abia stăpânindu-și tulburarea, ieșind aproape în fugă din casă. Lea rămase privind uluită în urma ei. Se întoarse cu încetineală către tatăl, care părea îmbătrânit și suferind. Îl privi lung și în tăcere, apoi înțelese. El nu avu curajul să o privească în ochi. 

   - Cred că e mai bine să plec! Am greșit venind aici! Voi nu aveți nevoie de mine! V-am dat din nou viețile peste cap!... Nu primi nici un răspuns. În odaie umbre negre și ostile se izbeau de pereți, învârtindu-se  cu dușmănie în jurul ei. Făcu câțiva pași șovăielnici către tatăl ei, dar se opri la jumătate de drum, îi dezmierdă cu privirea înlăcrimată părul albit de ani și de dorul ei, după care murmură un ,, adio” și ieși din casă, luptându-se cu valiza ce rămăsese în holl, precaută. Dar nu valiza era ceea ce târa după sine cu atâta trudă. Sufletul ei, greu ca pământul se opunea, se lamenta și plângea istovit.

   Pe aleea curată și elegantă roțile trollerului uruiau molcom, dar nici o frunză nu se mișcă. Nimeni nu o opri din drum. Ajunsă la poartă, Lea privi cu infinită tristețe fereastra la care dansau elegante perdelele în dungi alb și negru. Flutură mâna către odaia copilului care-i luase locul în viața și inima părinților. Un exil greu și obscur ca moartea o înghițea din nou.

[Sofia Sincă]

Un text scris bine, elegant. Însă ca și acțiune, mă abțin, deoarece abia îmi mai amintesc firul ei. Am citit-o de vreme lungă și nu mă mai întorc acum la celelalte fragmente. Îți imaginezi câtă proză și poezie am mai citit eu de atunci...

De aceea, cine dorește să-și controleze scrierile prin noi, să posteze lucrările cursiv. Dacă pui un fragment la o jumătate de an...

Sofy

[Corina Militaru]

Frumos scris! :) Am citit cu plăcere!

[giurgiu maria]

Frumos scris și sunt întristată pentru Lea! Aștept continuarea cu nerăbdare.