despre foame, despre poeți și despre flori carnivore

[Nuța Istrate Gangan]

poetul trebuie să mănânce cu porţia, să bea cu porţia, să facă dragoste cu porţia...
să respire și să trăiască cu porția.
poetul trebuie să fie flămând şi flămânzit, înfometat şi hămesit, singur şi însingurat atunci când îşi caută cu înfrigurare, precipitat, hârtia şi creionul...

poetul trebuie închis într-o cameră hexagonală, cu pereţii făcuţi din sticlă groasă dar transparentă.

aer să existe doar preț de o respirație prelungă...

înconjurat de ecrane uriaşe, concave, prin care se proiectează concomitent peisaje de iarnă acidă, toamnă melancolică, vară transpirată şi sufocantă, primăvară frigidă şi îndoielnică...
fumători de haşiş exaltaţi, femei goale, mult prea blonde, prinse în activităţi personale, proprii şi indecente, îngeri însângeraţi care-şi târăsc aripile frânte, diavoli blânzi şi răpuşi de neputinţă, dumnezei-sclavi înhămaţi la toate disperările lumii, flori uriaşe carnivore, care înghit cu gurile lor avide și roșii, bucăţi de carne proaspătă...
ochi desprinşi din orbite, bile de metal scăpate pe cimentul subţire într-o sală a judecaților și judecăților în care liniștea respiră cuie ruginite...
ziduri strâmte...
cuţite înfipte adânc...
garduri de sârmă ghimpată în care se zbat, din ce în ce mai rar însă, trupuri electrocutate...
curbura coapsei albe, sânul mirat scăpat din strânsoare unei palme, genunchiul rotund înfăşurat în satin...
orhidee desfacută tandru și însiropat sub ochi întunecați
mătase care acoperă ochii melancolici şi gura senzuală
arsura unui bici-flagel pe pielea proaspăt plesnită...
sângele aprins şi cald pe albul incert al zăpezilor de altădată...
imagini cu trupuri împleticite, înfășurate în extazul unor orgasme devastatoare şi soldaţi fără braţe întorşi din războaie inutile...
asfinţit sângeriu, lună oacheşă şi indecentă, dezgolită până la ultimul strat de piele, răsărit sfâşiat de aripi de pescăruş deasupra unei mări aparent liniştită...

şi peste toate, vocea unei femei, vocea care îţi trece prin pori şi ţi se răsfrânge în sânge, care îţi dă o uşoară tahicardie ori de câte ori o asculţi...
vocea aceea să-ţi şoptească tandru dar poruncitor: scrie... să scrii, astăzi să scrii, acum să scrii...

[Nikol MerBreM]

Ce ar mai fi artistul dacă nu ar lăsa viața să-l inunde prin toți porii?

[Tudor Cicu]

... „și peste toate, vocea unei femei.../ aceea să-ți șoptească (tandru dar poruncitor): scrie... să scrii, astăzi să scrii, acum să scrii...” ... pot spune că doar astfel, scrisul va dobândi consistența unei ființe vii, în mintea cititorului.