Desen cu stele

[gina zaharia]

- De când desenezi stele, femeie?
Întrebarea îmi fusese adresată printr-un susur violet, într-o zi de duminică.

- De când eram bob de grâu în hambarul cerului şi coboram spic peste câmpii purtând în mână o cană cu albăstrele!

Am privit în jur. Fluturi trandafirii făceau cerc în jurul meu, desenând o copertă cu urme de timp. Simţeam o stare de beatitudine cu gust puternic. Vocea-mi era cunoscută. Venea pe drumul cu multe fântâni, numărând firele de praf cu esenţă de brad. M-am rezemat de aripa îngerului meu în lumina căruia îmi stropesc sufletul cu rouă. Ţineam mâna la inimă iar din degetele mele ieşeau flăcări. Maci zdrenţuiţi în roşu intens clocoteau în seva rădăcinilor cu aromă de cântec special pentru tămăduirea notelor de suflet pe scara inimii. Am avut tendinţa să îngenunchez dar am simţit o lumină verzuie alunecând printre nuferi. Era femeia-lebădă plutind în oglinda cerului, dând autograf pe stele desenate de alte femei.
- Aici înfloresc legămintele într-un altar subacvatic construit din pietre de moară cu figuri de zahăr! O galerie de artă invizibilă, înlănţuită în simboluri nedefinite - mi-a zis.
Am salutat-o, dând uşor din cap, dar am evitat s-o aşez la cina mea.
Un clinchet neobişnuit se porni să-şi plimbe veşmintele, despicând pădurile în sfere tinere. Copaci înfloriţi în sălbăticie şi candoare deopotrivă îşi aplecaseră ramurile să-mi mângâie gleznele. Dinspre miazănoapte soseau poteci tulburi, viscole în faţa cărora sufletul întemniţat în veacuri trebuia să-şi întindă palmele spre a începe jocul de cărţi.
- E timpul să te transformi în femeie de gheaţă! am auzit acelaşi glas, a îndemn. E timpul să-ţi împleteşti fire de gând din care să ţeşi baricade întinse, spre deruta destinului. Voi ţine cont de fiecare lacăt, de fiecare scenă de teatru simplă, voi lăsa porumbeii să se joace nestingheriţi într-o albă fâlfâire, voi pirograva ochi senini pe munţi sculptaţi cu dor…
- Dar cine eşti tu, cocor albastru?
Un vânt sălbatic şterse ultimele mele poeme. Le zgâriase cu vreascuri albastre, apoi presărase multă sare şi le unsese cu mir. Era un fel de încercare a zădărniciei trimisă forţat la culcare.
- Sunt veşmântul ancorat de patima cu care ai adunat la pieptul tău revărsarea culorilor, într-un pustiu din care niciun arheolog nu scapă. Sunt zborul privirilor tale şterse cu broderii triste. Vei dormi pe pietre, aşa ţi-e scris, dar te vei trezi iarăşi crez în flacăra vieţii. Alternanţă de miere şi pelin, mare şi cer, iarnă şi primăvară, alb şi negru…
Am rămas pe insula înflorită în ierburi polare şi număr valurile ce trec prin pumnul meu. Din când în când cerul mă plouă cu mine, cea de acum şi cea de altădată, ca o binecuvântare.
Între timp, mai desenez o stea….

[CABEL ȘTEFAN TEODOR (TEO CABEL)]

Eu acest text tot ca pe o poezie l-am citit! Frumos!

Semn de lectură, teo cabel

[Sofia Sincă]

Femeia, scânteie aprinsă dăruieşte lumină. Născută din visare aprinde stele din culoarea vieţii, întinde câte una norocoasă cocorului albastru.

De admirat inspiraţia, trăirea metaforică şi oceanul de cuvinte ce plutesc în lumea ei.

Cu preţuire, Sofy!

[Elena Mititelu]

Gina, tu desenezi cuvinte ce îmbracă sufletul, indiferent că este vers sau proză, crede-mă! Felicitări!

Îmbrăţişări,

Elena

[Mihaela Suciu]

Păi să stăm puţintel în lumea ta, poate învăţăm şi noi să desenăm.

[Corina Militaru]

Superb!

Cu prietenie,