De ce nu este corectă urarea “Paşte fericit!”

[Vasilisia Lazăr]

De ce nu este corectă urarea “Paşte fericit!”

În ultimul timp Paştile, la fel ca şi alte sărbători creştine, a devenit pentru mulţi dintre noi o sărbătoare a pântecului şi nicidecum o sărbătoare a mântuirii, a liniştii, a reflecţiei la nemurirea sufletului.

 

 

La modul imperativ are forma “paşte!”, adică îi poruncim prietenului, cunoscutului sau creştinului să pască, adică să mănânce iarbă!!!, după cum explică profesorul Costică Neagu.

Cu ani de zile în urmă în timp ce mă documentam pentru elaborarea monografiei „Costică Neagu - Negrileştii Vrancei” (2005), am găsit în Revista “Căminul” (Publicaţie a Căminului “Unirea” din Focşani, 1 ianuarie 1925-dec. 1935), mai multe articole despre Satul Negrileşti, scrise de avocatul Ion D. Neagu-Negrileşti  (1893-1939), şi poezia “Denii” care m-a fascinat  şi care de atunci, mi-a revenit în minte aproape obsesiv, în fiecare an, în preajma Sfintelor Paşti.
În anul acesta, când se împlinesc 70 de ani de la naşterea poetului Dumitru Pricop (21. mai 1943) şi lucrând la o antologie de versuri „Dumitru Pricop - Mioritice, lacrima păstorului învins” care se va publica pe 21 mai 2013, am găsit în arhiva familiei, poezia “Hristos a înviat”.
Această descoperire mi-a relevat “datoria” de a da la iveală cele două poezii, scrise de doi negrileşteni cu ocazia sărbătorilor pascale.
Revista Căminul (anul I, nr. 4, aprilie 1925) în care apare poezia Denii, dedică Sfintelor Paşti mai multe articole din care mai reproducem încă două. Facem acest lucru pentru a îndemna contemporanii la reflecţie, pentru a ne întoarce la adevăratele simboluri creştine şi a nu ne mai închina la “viţelul de aur”, pentru că în ultimul timp Paştile, la fel ca şi alte sărbători creştine, a devenit pentru mulţi dintre noi o sărbătoare a pântecului şi nicidecum o sărbătoare a mântuirii, a liniştii, a reflecţiei la nemurirea sufletului.
De asemenea, chem şi pe lingviştii români să înceapă a face corecturile cuvenite în ceea ce priveşte cuvântul “Paşti” care vine din “pască, păşti: cozonac tradiţional făcut din aluat dospit şi acoperit cu brânză sau cu smântână, care se mănâncă la Paşti; anafură pe care preotul o împarte credincioşilor în ziua de Paşti, latinescul pascha”.  Cuvântul „Paşti” este un substantiv propriu defectiv de singular şi care primeşte articolul hotărât “-le”.
Oare de ce am renunţat sau pronunţăm cu reţinere sau cu jenă, salutul creştinesc “Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!” şi rostim urarea “Paşte fericit!” care este un verb “a paşte”. La modul imperativ are forma “paşte!”, adică îi poruncim prietenului, cunoscutului sau creştinului să pască, adică să mănânce iarbă!!!
Firesc ar fi, dacă tot nu rostim “Hristos a înviat!” să spunem “Paştile sau Paştele fericit!”, asta pentru că îi urăm fericire de Paşti, aşa cum spunem Crăciunul cu fericire sau Anul Nou cu fericire! Paştele cu fericire!

(Costică NEAGU)     


Hristos a Înviat!...

Nu a existat în decursul vremurilor, în sânul niciunei alte religii vreo împreunare de vorbe, care să fi trezit atâtea ţâşniri de simţire ca: Hristos a înviat!
Aceste vorbe nu sunt numai un simplu salut creştinesc, ele sunt expresiunea vie a unei noi vieţi, sunt simbolul unei prefaceri desăvârşite pe care fiul omului a adus-o în mijlocul unei lumi pline de păcate, sunt stindardul povăţuitor către limanul mântuirii, arătat de Legea cea nouă, sunt lozinca ridicării lumii din starea de plâns în care se găseşte astăzi, spre a fi îndrumată pe singurele făgaşuri care-i pot chezăşui dăinuirea mai departe…
“Eu am venit ca lumea viaţă să aibă”.
A venit timpul ca aceste cuvinte de sinceră salutare creştinească ale timpurilor primare să-şi afle din nou ecoul cuvenit în sufletul nostru. Pentru aceasta e nevoie însă ca el să fie curăţat de zgura întinăciunii şi dezbrăcat de “omul cel vechi”, care-l ţintuiesc de lutul pământului, spre a putea striga uşurat: Hristos a înviat!

(Căminul)


Paştile…

În fiecare an, sărbătoarea cea mare a creştinătăţii, Paştile, aduce iarăşi la orizontul vieţii noastre sufleteşti o problemă capitală: problema mântuirii.
Puţini sunt creştinii care cunosc semnificaţia cuvântului Paşti şi mai puţini acei care trăiesc realitatea vieţii, pe care o aduc Paştile.
Sărbătoarea Paştilor a fost instituită mai întai la evrei, cu prilejul ieşirii din Egipt. În noaptea plecării evreilor, îngerul exterminator trecea pe la toate casele din Egipt şi acelea ale căror praguri şi uşori ale uşilor erau stropite cu sângele mielului pascal, scăpau de urmările nefaste ale acelei vizite nocturne, care avea să aducă moarte în tot întâiul născut al egiptenilor.
În sens mai larg, paştile evreilor amintea trecerea din starea de robie în cea de libertate. Etimologic, ideea este exprimată exact, cuvântul fiind grecesc.
În idee, semnificaţia paştilor a trecut şi la creştini, de fapt la aceştia Paştile constituie sărbătoarea sărbătorilor, axul central al creştinătăţii, întrucât Învierea Domnului a zdrobit pentru vecie, lanţurile robiei păcatului strămoşesc, chezăşuind astfel, trecerea din această stare, în aceea de libertate morală!
Iată Paştile creştineşti: un fapt cu caracter veşnic, ca şi cel care le-a întemeiat!
Dată fiind, importanţa mare a Jertfei Domnului pe cruce, spre a ne aduce Învierea, supremul bun al oricărui creştin, întrebarea firească ce se pune acum, e: se bucură Paştile de respectul cuvenit în realitatea trăită a creştinătăţii de azi?
Răspunsul e negativ pe toată linia!
De multă vreme, creştinii nu mai aşteaptă Paştile pentru ceea ce aduc ele, ci pentru ceea ce voiesc creştinii să aducă Paştile! De mult ne-am constituit într-un fel de tabără rătăcită, care, ca şi iudeii uşor schimbători, de pe timpul lui Moise, ne-am apucat să ne închinăm… viţelului de aur.
Ne îngrijim de tot ce poftim cu acest prilej, numai de felul cum vom comemora trecerea, nu!
Conştiinţa creştină e adânc zdruncinată în timpul de faţă! Am putea spune chiar, că e lipsită de busolă, şi corabia fără busolă se pierde.
O precizare din nou, a valorilor, o verificare a lor e de cea mai mare importanţă.
Aici literatura poate avea un rol covârşitor de important. Vorbesc de literatura cea bună, de literatura cea cuminte.
Se pare că realitatea nu dezminte întru nimic această tendinţă de reumanizare a omenirii păgâne. Literatura cea certată, cea divorţată ieri de religie, azi îi toarnă un alabastru cu mir la picioare! Ce fericită schimbare a lucrurilor, ce dorinţă sănătoasă de normalizare!
Fie ca această împrejurare norocoasă, alături de altele pe care vremea le va scoate din ale sale “vechi şi noi”, să aducă, de fapt, şi trecerea în sufletele creştineşti, de  la paştile Egiptului, ale formei şi închipuirii, la Paştile realităţii trăite a lui Hristos, prin revoluţionarea conştiinţei morale!...

(Preot C. Gh. Vartolomei)


DENII

Apusul străpunge cu suliţi de foc,
Un nor şi-l îneacă în sânge,
Spre zările-aprinse de-al razelor joc,
O cruce pe turlă tot plânge
Cu vaet de buhă, în umbrele serii
Ca simbol al jertfei şi sor-a durerii,
Şi plânge-n pustiu şi tot plânge…

Vedenii mă fură spre zări de apus…
Cupola, golgotă îmi pare,
Pe cruce îl văd pe divinul Isus
Cu-n zâmbet amar de mustrare.
Şi neagra golgotă pe-amurg profilată,
Cetate sinistră, în flăcări s-arată
Vestind o Sodomă mai mare.

Tresar căci din turlă un clopot ia glas,
Chemând credincioşii la denii,
Ecoul cel sfânt al “jertfei” rămas
Să lupte cu negrele genii,
Tăcerea speriată aleargă spre zări,
Văzduhul tot geme pătruns de vibrări
Şi iată, că vin poporenii!...

Răspund credincioşii chemării din turlă,
Mă scol şi pornesc ca vrăjit…
Pe dată, un demon gelos parcă-mi urlă,
Îmi urlă-n ureche cumplit:
“Nu dragul credinţei v-a dus la-nchinare,
Ci frica vă mână să cereţi iertare!!...”
Din drum, la ăst gând m-am oprit.

Şi demonul râde cu hohot de mine,
Eu iarăşi înainte pornesc
Cu ceata acelor ce merg să se-nchine
Cu suflet curat creştinesc.
……………………………
Isus printre secoli, temut ori iubit,
O lume-nfrânează… chiar cel rătăcit
Îi simte magnetul ceresc.

(9. 04. 1925, I. D. Neagu-Negrileşti )


HRISTOS A ÎNVIAT!

Hristos a înviat! De-atâţia ani
l-am aşteptat venind la noi acasă
Cu-aceleaşi inimi simple de ţărani
Şi cu bucatele pe masă.

Hristos a înviat! Acelaşi râu
de suferinţă şi de bunătate,
aceeaşi pâine din acelaşi grâu
crescut de mii de vârste repetate.

Hristos a înviat! Nu-i o poveste
sau un articol-lege-ntr-un decret.
Noi totdeauna am ştiut că este,
chiar dacă l-am chemat în vis încet.

(Dumitru Pricop - inedită) 

(articol preluat din Ziarul de Vrancea)

[Sofia Sincă]

Foarte mare dreptate are acest articol care ne reaminteşte de vechea pronunţie, adică Paşti, nu paşte. Aşa am pomenit din părinţi dar în timp Paştile s-au schimbat cu Paşte... ''masa de Paşte din care nu trebuie să lipsească nimic'', sloganuri pe care le urlă ştiriştii la TV câteva zile înainte de marea sărbătoare. De suflet nu se îngrijeşte nimeni sau, foarte puţini, doar de burtă...

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!