„Cu lupii” de Lenuța Rusu - Premiul al III-lea

[Vasilisia Lazăr]

Cu lupii

 

          Moş Tache cânta la vioară de când se ştia, vioara era umbra lui, oricând şi oriunde ar fi mers. Nu-şi amintea când i-a fost pusă în braţe această regină, știa însă că vinovat de această răspântie a vieţii sale era bunicul dinspre tată, vechi lăutar cunoscut în toate satele, nelipsit de la nicio petrecere în mijlocul prostimii. Bunicul i-a pus vioara în mână, el l-a învăţat ceea ce ştia, el îl lua peste tot ca să deprindă dedesubturile şi tainele cântării în mijlocul norodului. Moş Tache nu şi-a urât bunicul, însă nici nu l-a iubit. Nu l-a urât, copil fiind, când ar fi vrut să se joace cu ceilalţi țânci, dar în locul jocului şi al libertăţii, bunicul îi scăpa câte-o palmă - şi avea mâna grea -, îi trăgea câte-o urecheală zdravănă, ori îl croia cu varga peste degete când băiatul nu reuşea să atinsă performanţa cerută de maestrul său. Numai Tache şi perna lui răpănoasă ştiau de lacrimile şi suspinele tăinuite şi bine ferecate în sufletul lui de copil nefericit. Pe lângă asprimea bunicului, mai îndura şi răutăţile băieţilor mai mari, care i-au şi pus o poreclă pe măsură: Scripcă dogită.

          Când se făcu mai măricel, bunicul începu să-l ia cu el pe unde se ivea câte o cântare. Prima ieşire în lume îl îngrozi, îl îmbolnăvi aproape, două nopţi avu coşmaruri şi fu scuturat de friguri. Treptat însă, se obişnui şi cu crâşma din sat şi cu muşteriii. Îl cam usturau ochii de la fum, îl dureau şi ghionturile muşteriilor, dar se deprinse uşor cu toate, bunicul avusese dreptate că nimic nu se compară cu şcoala vieţii şi cu orele în mijlocul beţivilor. Învăţa şi cum să-i păcălească, când nu ştia vreun cântec cerut de ei, şi cum să le ajungă la suflet scârţâindu-le la ureche, dacă vedea că încep să lălăie vreun refren vechi. Nu-l mai impresionau nici lacrimile de crocodil ale muşteriilor pe jumătate amorţiţi de vinul tulbure pe care cârciumarul li-l turna din belşug, ca ei să nu mai ştie de ei şi să-i poată încărca la plată, ori să-i treacă pe caiet, spre bucuria nevestelor care îi spurcau şi-i mai croiau câteodată şi cu coada măturii. Nu-l ura pe bunicul său nici atunci când acesta se îmbăta mai avan ca toţi beţivii, iar el, copil firav, îl târa până acasă cu greu, crezând că i se dislocă umerii, de parcă ar fi cărat toată ziua pietre de moară.

          Nici nu-şi iubea bunicul. Nu l-au impresionat nici lacrimile bătrânului la serbarea de la şcoală, când tot satul, adunat pe băncile anume aşezate în curte sub nucul umbros pentru această zi, l-a aplaudat şi l-a lăudat bătându-l uşor pe umeri. Bunicul îşi tot muşca mustaţa să nu-şi trădeze emoţia, dar Tache se prefăcu a nu observa. Nu-l iubea, nici când îl lăuda ca pe un copil talentat, nici pentru că i-a cumpărat vioara dintr-un un târg din satul vecin, târguindu-se ca de ceasul morţii cu ţiganul negustor, nici pentru că l-a învăţat tot ce ştia, nici pentru că l-a scos în lume. Se bucura numai, cum se poate bucura un copil, atunci când îl lua la vreo nuntă, nu numai pentru a o vedea pe mireasă - era fascinat de mirese -, ci pentru că acolo putea şi el să se sature de borşul de găină şi de găluştele învelite în viţa de vie de către babele ştirbe care-l alintau ca pe propriul nepot. Tot la nuntă a învăţat cum să intre pe sub pielea nănaşului, care îl răsplătea cu un gologan, iar el avea cu ce să-şi cumpere bomboane, din zi în zi fiind un lăutar tot mai bun, lăsându-l cu mult în urmă pe bunicul său. O făcea zâmbind discret în colţul gurii, iar bătrânul se entuziasma şi-i strângea mâinile şi i le scutura bucuros.

          Reuşi şi bătrânul să-l emoţioneze, şi asta se întâmplă în ziua morţii lui, când stând lungit în patul suferinţei, cu chipul părăsit de culoare, îl rugă să-i cânte ceva. Tache scoase cu mâini tremurânde vioara din cutia ei şi-i cântă omului care-l învăţase totul, cu atâta pasiune, de parcă i-ar fi cântat unui sfânt. Şi bătrânul lăutar se stinse lin, pe nesimţite, aşa cum un prunc adoarme legănat în braţele mamei lui.

          Tache rămase numai cu vioara. Şi vioara îi fu cea mai bună tovarăşă, care nu l-a minţit şi nu l-a dezamăgit niciodată. Ajuns un tânăr frumuşel, vioara îl ajută să-şi ia ţoale noi, să mănânce o bucăţică bună. Mai târziu, vioara îl ajută să-şi ridice o casă, şi cum nu era băutor, se însură cu o fată frumoasă şi de neam bun care îl ferici dându-i prunci sănătoşi şi isteţi. Şi nu era nuntă, botez, ori horă în sat, la care să nu fie chemat.

          Odată auzise pe un unchieş sfătos spunând: „Rugaţi-vă să nu treacă timpul prea repede”. Însă oricât s-ar fi rugat Tache, şi timpul lui trecu. Ajunse acum la anii la care fusese cândva bunică-său. Venea Crăciunul, iar flăcăii din sat organizau mare bal cu ocazia aşteptatelor sărbători, aşa că ei l-au rugat să cânte şi pentru tinerii cărora abia le dădeau tuleile, și pentru fetele sfioase, şi pentru mamele lor, care abia aşteptau să le vadă măritate. Baba lui l-a sfătuit să stea liniştit acasă, că-i iarnă grea, iar tinerii ăştia sunt cam obraznici. Dar el îşi spuse că, totuşi inima îi dă ghes să se ducă, că până la anul e vreme lungă şi cine ştie…

          Sala de bal de la Căminul cultural era ticsită de lume,  în ciuda zăpezii de afară. Din când în când, câte un fecior care organizase jocul, era nevoit să stropească cu apă duşumeaua, căci colbul se ridica spre tavan de la atâta joc. Nu degeaba trecuse postul, flăcăii erau mai înfierbântaţi, iar fetele mai îmbujorate.

          Pe la miezul nopţii, undeva în fundul sălii se iscă mare zarvă. Doi tineri prea înfierbântaţi, nu de joc, ci de băutură, se încăierară, tot mai avan, cărându-şi la pumni şi apoi la picioare, pe unde se nimerea. Fiecare dintre ei avea tovarăși care le-au sărit în ajutor, apoi li s-au alăturat alţi gură cască, astfel încât nu se mai ştia care cu care se bate, care de la cine a primit una zdravănă în coaste. Nici nu ştiau pentru ce se bat, doar geamurile se făceau ţăndări și scaunele zburau pe deasupra capetelor. Mamele şi-au luat repede fetele şi au plecat acasă, cei cu ceva minte s-au grăbit spre ieşire cât de repede au putut, în sală rămânând numai cei care se credeau într-un ring de box.

          Plini de sânge şi cu hainele sfâşiate, la un moment dat, ca la o apăsare de buton, toţi se răzvrătiră împotriva lăutarilor:

          – Da’ voi de ce nu cântaţi, mama voastră de ţigani!

          – De-asta vă plătim, ca să vă holbaţi pe pereţi?

          Şi începu o ploaie de înjurături şi de ameninţări la adresa muzicanţilor, de parcă aceştia ar fi fost vinovaţi de capetele lor sparte. Lui moş Tache nu-i mirosi a bine, se gândi să-şi strângă repejor vioara, să nu încapă pe mâinile golanilor, apoi se strecură ca o umbră afară, în gerul năprasnic ce apăsa umerii Crăciunului.

          Moş Tache îşi îndesă bine cuşma pe urechi, îşi ridică gulerul şubii şi porni pe jos, prin noapte, spre casă. Cinci Km nu este foarte mult pentru un om ca el, deprins cu toate. Şi-apoi, drumul acesta l-a făcut de atâtea ori singur. Mergând pe jos se va încălzi, luna şi zăpada îi vor lumina calea. Ei, Doamne-ajută! Şi făcând o cruce mare, porni. Scârţâitul de sub încălţări îi ţinea de urât. Gândul îi zbură acasă, la aşternutul călduros şi la baba lui care bine îl povăţuise să nu se ducă la afurisitul ăla de bal.

          Pe la jumătatea drumului, cum era cufundat în gândurile-i, i se păru că zăreşte o umbră, se opri, ascultă cu atenţie, se uită în toate părţile, dar nu zări nimic. Pesemne că fusese doar o părere. Dar nu făcu decât câţiva paşi, când altă umbră se strecură pe-aproape… Când înţelese ce se petrece, îi îngheţă sângele în vene. Lupii… Analiză rapid situaţia: ce arme avea asupra lui? Doar vioara. Se uită de jur împrejur pentru a găsi un refugiu. Îl găsi, un copac singuratic pe marginea drumului. Nu era departe, la câţiva paşi. Slavă Domnului că luna era în acea noapte lampa salvatoare a unui suflet singuratic. Ştia că nu trebuie să o ia la fugă, aşa că scoţând tot felul de urlete şi chiuituri, demne de sărmanii găzduiţi la Socola, înainta pas cu pas, ca un copil şovăielnic ce ştia că salvarea lui de la o pedeapsă sigură pentru poznele făcute era pătuţul de lângă peretele văruit.

          Ajunse la copacul salvator tocmai când lupii micșorară cercul în  jurul lui, zbârlindu-şi părul, mârâind şi arătându-i colţii, ca el să înţeleagă cu cine are de-a face. Sprinten ca un flăcău ce sare pe fereastra mândruţei, se prinse de o creangă şi se aburcă pe dată sus, cât mai sus, pe o creangă destul de groasă, încât să susţină greutatea trupului său ostenit. Se sprijini cu spatele de trunchiul îngheţat şi îşi aşeză în aşa fel picioarele, să stea cât mai bine, ca într-un fotoliu lângă soba în care trosneau buştenii. Lupii se purtau acum ca nişte căţei care şi-au pierdut osul, rodeau cu dinții coaja copacului, zgârâiau cu ghiarele trunchiul gros, săreau, se învârteau de jur împrejur, ba se mai şi încăierau între ei, parcă reproşându-şi unul altuia eşecul unei mese garantate. Moş Tache se gândi că până dimineaţă mai sunt ceasuri bune, iar el nu-şi poate permite luxul de a înţepeni de frig, ori de a adormi, ca nu cumva să cadă din culcuşu-i improvizat, chiar în mijlocul fiarelor lihnite de foame. Se uită o vreme la stele, încercând să le dea nume de oameni, aşa cum face înfumuratul ăla de la primărie, când trece în registrul său soios încă un prunc de curând venit pe lume. Începu să caşte. Apoi începu să vorbească cu jivinele, ca un savant în faţa unei săli pline, gata să-i absoarbă vorbele pline de înţelepciune.

          – Ce să vă fac, dragii moşului?! Eu vă cred că vi-i tare foame, dar credeţi-mă că n-aveţi ce face cu unul ca mine. Mai mare osteneala şi chinul să mâncaţi pe unul ca mine! Şi-s slab, vai de păcatele mele, numai pielea şi ciolanele! Carnea ce-o mai am, e tare ca o talpă de opincă, searbădă şi fără saţ, degeaba v-aţi toci colţii cu ea.

          Lupii parcă l-ar fi înţeles, se aşezară în cozi şi începură să urle care mai de care, pe mai multe voci.

          – Staţi măi, oleacă, că dacă-i pe-aşa, apoi hai să ne-ntrecem la cântat!

          Scoţându-şi vioara, începu să cânte cum nu mai cântase nicicând, vesel şi plin de viaţă, de parcă n-ar fi stat într-un copac, ci pe cea mai mare scenă, de parcă n-ar fi cântat pentru lupi hămesiţi, ci pentru fecioare neprihănite flămânde de dragoste, de parcă deasupra creştetului nu ar fi fost stele, ci candelabre strălucitoare dintr-o sală de spectacol. Cânta moş Tache şi urlau lupii, iscându-se o zarvă şi o hărmălaie, ca la începutul unui mare concert, când orchestra îşi acordează instrumentele. La un moment dat simţi că începe să obosească, iar degetele nu şi le mai simţea. Nu-i mai ardea de joc şi voie bună, aşa că zise una de jale, ca la înhobotitul miresei gata să-şi părăsească casa părintească. Ori că lighioanelor nu le plăcu, ori că se pregăteau zorii să-şi facă cunoscuta datorie, nu ştiu, dar lupii, unul câte unul, începură să se îndepărteze de copacul salvator.

          Ultimul rămase lupul cel mai mare, poate cel mai bătrân, poate şeful haitei, de parcă ar fi vrut să se asigure că tovarăşii săi nu-l înfulecă pe moşneag fără să-l invite şi pe el la ospăţ.

          În zare începură să se audă clopoţei, mai tare, tot mai tare, mai aproape, tot mai aproape. Moş Tache tresări: erau oare cete de îngeri plecaţi la colindat în ziua de Crăciun? De după culme se apropia o sanie. Oamenii, înfofoliţi în cojoace groase de oaie, s-au crucit văzând cum vestitul lăutar a rezistat o noapte ca asta în mijlocul lupilor şi cum nu l-a dat gata gerul, care aproape îl înţepenise. Au întors sania din drum şi l-au dus acasă, întrând buluc pe uşă, aşezându-l pe patul de lângă sobă. Baba lui îi aplică o frecţie de zile mari, îi dădu să bea o gură de rachiu fiert cu boabe de piper, sprijinindu-i capul înfierbântat, apoi îl înveli binişor cu oghealul, ca să-i încălzească ciolanele bătrâne. Afară începu să ningă bogat şi liniştit ca o poveste, povestea lăutarului care a cântat cu lupii într-o noapte de Crăciun.

.

(Premiul constă în: 200 lei, diplomă, cărți, cărți de colecție Eminescu, realizarea unui portret al autoarei de către graficianul Mihai Catruna și publicarea prozei în Revista „Eminesciana”. Premiul în bani este oferit de mine.)

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări din inimă, dragă Lenuța Rusu!

[Pop Dorina]

Mă bucură faptul c-am oferit notă maximă la această proză. Felicitări!

[Dorina Cracană]

Felicitari!