Copilărie mutilată (partea a 2-a)

[Giurgiu Silvia]

    Când Ioana cu bărbatul ei sosiră acasă după patru zile de hoinăreli veseli nevoie mare, casa şi curtea gemeau de lume. Dând cu ochii de ei sătenii se năpustiră cu urlete asupra lor, înşfăcând fiecare ce nimerea hotărâţi să-i omoare. Pe femeie o salvă chiar copilul ei cel rămas în viaţă cu voia destinului şi a satului, care văzându-şi mama în pericol căzută la pământ sub loviturile ce plouau asupra ei din toate părţile o acoperi plângând disperat cu trupul său împuţinat de foame şi suferinţe. Oricât încercară să-l îndepărteze de ea, nu reuşiră. Femeile plângeau acoperindu-şi gura cu colţul basmalei iar bărbaţii furioşi îşi îndreptară atenţia asupra nemernicului zdrenţăros care în opinia lor provocase toată tragedia acelei familii. Însă acesta, profitând de învălmăşeala creată îşi luase precaut picioarele la spinare şi o tulise în pădurea deasă ce mărginea satul. Un grup de bărbaţi hotărâţi să pedepsească pe cineva pentru moartea acelui înger, îl căutară ore în şir până la căderea nopţii dar de el nu găsiră nici urmă. Parcă îl înghiţise pământul.
    Ioana nedumerită şi însângerată încă nu înţelegea ce anume dezlănţuise furia satului împotriva ei. Încerca să se ridice dar fiul ei zguduit de suspine molcome o împiedică cu încăpăţânare.
   - Iliuţă, ce s-a întâmplat aici? Dă-te la o parte şi lasă-mă să mă ridic! îl mustra ea cu blândeţe. Vecinele înduioşate de disperarea copilului ce trecuse deja prin momente groaznice îl promiseră că nu i se va întâmpla nimic mamei dacă o va lăsa să se ridice de acolo, mai ales că avea nevoie de îngrijiri. Era plină de vânătăi şi răni deschise. Ceva mai liniştit, Iliuţă se lăsă luat în braţe de Floarea, singura persoană în care mai avea încredere şi îşi culcă obosit de moarte capul pe pieptul ei. Instantaneu căzu într-un somn adânc din care nu mai ieşi decât după trei zile. Domnul se îndurase de el şi îl ţinu departe de grozăvia înmormântării celei mai dragi fiinţe. Sufletul lui nu ar fi putut îndura şi acea teribilă traumă şi s-ar fi pierdut în umbrele morţii sau ale nebuniei.
    Ioana plânse amarnic moartea cumplită a fiicei şi îndură cu smerenie toate blestemele satului. Acesta nu o ucise doar pentru a nu îndurera mai mult pe fiul ei care ar fi rămas singur pe lume. Astfel, nevrednica femeie se salvă încă odată de la o moarte sigură, izbăvită de dragostea copilului pe care îl alungase de la sânul ei.
    Când deschise ochii, soarele îi sărută obrajii cu dragoste mare. Un pat moale şi alb îl îmbrăţişa posesiv şi ocrotitor, legănându-l cu dulceaţă. Iliuţă surâse incredul şi închise ochii din nou. Era convins că visează şi dorea să rămână încă în lumea aceea magică a somnului. Nicicând nu cunoscuse moliciunea unui pat adevărat sau curăţenia şi parfumul dulce al aşternuturilor. De când se ştia dormise pe patru scânduri tari şi reci acoperite cu paie, peste care abia puteau aşterne câte o rămăşiţă de pătură veche şi roasă de şoareci. Mama lui nu îşi prea bătea capul cu făcutul curăţeniei. Doar tata mai scotea uneori casa lor  la lumină, sătul de mizeria abjectă în care nevasta lui îi silea să trăiască. Dar tata plecase într-o dimineaţă cu o valiză decolorată de carton, în care înghesuise cele câteva lucruri pe care le avea şi îi spusese că se duce să ajute la construirea unei lumi mai bune pentru el şi Aniţa. Cât mai plânsese, cât protestase!... Îi strigase tatei că el nu vrea o lume mai bună dacă nu va fi lângă el. Era îngrozit la ideea de a rămâne singuri cu mama deşi nu ar fi recunoscut nici mort. O iubea cu tot sufletul dar nu se simţea în siguranţă lângă ea. Ştia că fără tata, el şi surioara lui vor fi pierduţi. Deodată inima îi fu străpunsă de amintirea Aniţei întinsă pe pământul umed din odaie şi se revăzu pe sine călcând cu ură şi groază cei doi "balauri "din poveştile tatei. Îşi acoperi ochii cu palmele, opunându-se cu toate forţele sufletului acelei amintiri. Zvârcolindu-se terorizat începu să urle fără lacrimi, ascunzându-şi capul sub pernă.
   - Nuuuu, Aniţa nuuuu!!! Tataaaa... Vino şi salveaz-ooo!!! Începu să bată cu pumnii şi cu picioarele în perete apoi se ridică în genunchi şi îşi izbi fruntea ritmic şi violent de cărămizile încremenite.
   - Doamne, fereşte şi apără! Opreşte-te copile! strigă Floarea, înspăimântată de priveliştea ce i se înfăţişa ochilor. Se aruncă asupra lui imobilizându-l şi murmurându-i cuvinte de alinare. Îl strânse la pieptul ei cu tărie pentru a opri spasmele ce contorsionau trupuşorul chinuit de stihiile unei dureri supraomeneşti. Îl legănă îngânând un cântec de leagăn, sperând că somnul se va îndura din nou să-l poarte într-o lume mai bună. Cu şorţul îi ştergea sângele cald ce se prelingea lin din rana de la frunte.        Floarea plânse încetişor şi simţi pentru acel copil ce nu simţise niciodată pentru nimeni. Îşi dorise cu ardoare copii dar Dumnezeu nu voise să îi dea binecuvântarea da a deveni mamă, oricât de mult se străduise. Bărbatul ei era un om cam sucit şi aspru, dar muncitor şi cu frica lui Dumnezeu. Taciturn şi morocănos, nu-i dăruise niciodată prea multă afecţiune şi nici nu admitea să primească, pesemne considerând că nu ar fi demn de un bărbat. Floarea nu împlinise 40 de ani şi nu ştia ce să facă cu atâta dragoste ce îi umplea sufletul până la refuz. Îşi pierduse speranţa că ar putea primi, dar năzuia cu ardoare să o dăruiască cuiva. Avea mare nevoie de mângâiere, de vorbe calde şi duioase, de o apropiere umană!...
    Privi cu inima plesnind de milă şi de altceva... negrăit de dulce, de frumos... Îşi dori copilul ce-i tremura încă în braţe, doar pentru sine. Nu o lăsa inima să-l ducă înapoi Ioanei. O, nu Doamne! Ea nu-l voia! Îl abandonase fără milă pe el şi îşi lăsase fiica să moară încuiată în casă zile întregi. Nicio justiţie din lumea asta nu ar condamna-o dacă l-ar lua şi ar fugi cu el departe. Gândul acela creştea cu repeziciune în mintea ei, sufocând-o. În acel moment decizia ei era deja luată. Va adopta copilul, chiar dacă va trebui să-l cumpere. Era sigură că maică-sa i-l va da fără prea multă opoziţie când îi va promite că o va ajuta cu bani şi de ale gurii, lună de lună. Ioana era o femeie leneşă şi egoistă, căreia nu-i plăceau responsabilităţile. Dacă se putea descotorosi de băiat şi mai ales dacă ar putea avea un profit de pe urma lui, cu siguranţă o va face fără şovăială. Trebuia să fie cu băgare de seamă însă, căci Vasile al ei nu va sări în sus de bucurie când îi va împărtăşi intenţiile. El nu îşi dorea copii şi nici nu înţelegea să-şi împartă cu altcineva străin, avutul. Dar îl va convinge ea!

[Corina Militaru]

Nici un fir de lumină nu se întrevede în destinul crud al copilului. Bine scris! Totuși, mie nu-mi sună bine diminutivele. Le-aș scoate, dar este doar părerea mea. :)

[Giurgiu Silvia]

Cred ca le folosesc prea des din prea multa afectiune ptr micut☺.Sunt singurele indicii ca e vorba, totusi de un copilas.Drama pe care o traieste permanent il indeparteaza foarte mult de atributele copilariei. Asta simt cand folosesc diminutivele.Dar o sa iau in consideratie parerea ta.

[Sofia Sincă]

Povestea continuă în același stil, cam simplist, aș zice eu în comparație cu altele ale tale, și, cu multă acțiune și constatare. Mult explicativ, uneori devenind patetic.

Desigur atâtea diminutive vin în contradicție cu drama din text.

Se întrevede o speranță pentru micul Iliuță.

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Gata cu diminutivele! Ti- am urmat sfatul si le-am scos. Parca suna mai bine!

Corina Militaru a spus :

Nici un fir de lumină nu se întrevede în destinul crud al copilului. Bine scris! Totuși, mie nu-mi sună bine diminutivele. Le-aș scoate, dar este doar părerea mea. :)