CAPITOLUL 10 - "Naivități cu... bătaie lungă..."- "Un suflet, doua imnuri

[Exemplu de Titlu]

CAPITOLUL 10

 

 

 "Naivități cu... bătaie lungă..."

 

 

Ce-o fi însemnând când adormi cu imaginea unei ființe în gând și simți că totul se învârte în jurul ei? Hmm... Complicat, sigur este un semnal de alarmă, ceva s-a întâmplat și circuitele mele se pare că sunt pe „avarie”! Am adormit cu imaginea ei în gând, cu parfumul cuvintelor rostite de ea în suflet și cu albastrul ochilor ei învăluindu-mă în voaluri diafane de senin și de pur...  Carmen…

- Hai sus, copile, soarele e de două sulițe pe cer! Cafeaua e gata și-apoi avem multă treabă astăzi!, aud vocea bunicii dincolo de uşa camerei mele. Hai odată, nu e păcat să îţi dormi viaţa?

- Măi, să fie!… am dat-o de belea cu baba asta de mă ia aşa tare!

Mă trezesc cu greu, își spune cuvântul oboseala acumulată în timpul exerciţiului și vârtelnița în care-mi sunt prinse gândurile. În timp ce mă îmbrac o aud pe bunica în bucătărie cântând. E un cântec pe care nu l-am mai auzit.

- Ia uită-te la ea, e voioasă azi!, îmi zic în timp ce mă îndrept spre veranda unde mă aștepta un mic dejun copios pregătit de bunicuța mea.

- Deci, Sandule… azi e ziua cea mare? Te simţi destul de în formă să intri-n joc cu frumoasa de la magazin? Şi să mai şi câştigi… he, he, he!

Râde bunica de mine, șmechera! Nu e deloc proastă și cu siguranță şi-a dat seama că în ultima vreme se întâmplă ceva cu mine. Zi de zi la magazin... și-apoi o grămadă de pachete de ţigări şi cutii de bomboane risipite prin cameră, cu toate că nu fumez şi nici nu mă dau în vânt după dulciuri.

- Hai, mamaie, să fim serioşi, mare scofală!... Am o simplă întâlnire cu o fată, ce mare lucru! N-o fi pisica atât de neagră. Şi n-o fi nici prima dată în viaţa mea când agăţ o puicuță ca ea, fac eu pe viteazul în faţa femeii. Sau cel puțin încerc să mă conving că va fi o întâlnire cu o fată ca oricare alta din trecutul meu de adolescent.

- Fata aia e o bomboană, o cunosc de mult timp, încă de pe vremea când era o zgâtie de puştoaică şi venea aproape zi de zi la magazin să-i dea o mână de ajutor mamei sale. O să ai cu cine sta de vorbă, te asigur eu, e foarte educată. Din ce ştiu, a terminat  liceul Eminescu iar acum este în anul doi la facultate.

- Ahaaa... la ce facultate, buni?

- Apăi, mamă, nu ştiu ce să-ţi spun. De-aia cu nume greu, de n-am auzit decât pe la televizor… manager, ceva de felul ăsta....

- Stai liniştită, mamaie. Ce, crezi cumva că de școlile ei mi-e mie frică? Ori îți închipui că vom recita poeme de Bacovia sau vom conversa despre Emil Cioran? Ei, bine, lasă că știu eu cum sunt femeile, n-au mai nimic în cap, cu toate şcolile lor…

- Vezi să nu te arzi tu într-o zi… Ia uite la el, ce părere are băiatu’ asta despre femei! Se vede că eşti crescut ca la grădina zoologică, băiete! De mic copil în armată e explicabil, pe de o parte. Dar ţine minte, Carmen e deosebită! Să nu-mi vii acasă cu coada-ntre picioare şi să-mi spui că nu te-am prevenit, bodogăneşte bunica făcând pe supărata.

Doamne, cât de netot pot fi! M-a luat gura pe dinainte încercând să fac pe zmeul şi fără să vreau am jignit-o pe doamna al cărei chiriaș sunt, cu comentariul meu infantil - la urma urmei și dumneaei e tot femeie…

„Băi, Sandule, da’ mare nătărău eşti, frăţioare! Tu şi felul tău necioplit de a te exprima și a da cu bățu-n baltă”, îmi zic în gând şi mă întreb cum să procedez ca să-mi repar gafa prostească.

- Ah, buni… glumeam, bre! Mă dădeam şi eu Don Juan. Doar nu crezi ce am spus mai devreme despre femei…

- Stai liniştit, copile, nu ţi-am luat-o în nume de rău. Mai ales eu care nu am decât patru clase... că n-am putut merge mai departe, pe vremea mea. Însă fii atent cum vorbeşti cu Carmen, e cu totul altceva. Şi rişti să pierzi de la prima întâlnire. Haide, ţi-ai băut cafeaua? Avem treabă!

- Gata, bună tare, mulțumesc, mamaie! Ia zi, ai ceva de făcut, vrei să te ajut?

- Nu, stai cuminte. Dar avem altă treabă și n-am de gând să accept împotrivirea ta – în caz că-ți trece asta prin cap: mergem la cumpărături! Punct! N-ai decât un rând de haine civile şi alea ca vai de mama lor. Doar nu vrei să te faci de râs în fața fetei îmbrăcat ca un terchea-berchea! Te îmbrac eu, lasă că vezi tu… Du-te şi te pregăteşte, plecăm imediat ce vei fi gata.

Acestea fiind zise, buni strânge rapid ce-a mai rămas după micul dejun pe masă şi pleacă spre bucătărie. O aud vorbind singură în timp ce spală vasele: „Ia uită-te la el, mucosul, ce părere are poa’ să aibă despre femei, și nici nu i-au dat bine tuleiele-n barbă! Las’ că-l aranjează ea, Carmen!…” Mare idiot pot fi! Cred că e timpul să-mi cenzurez cuvintele, mai ales atunci când partenerii de dialog sunt din rândul femeilor.

În mai puţin de zece minute am fost gata. Bunica mă aştepta deja în faţa scărilor şi n-a scăpat ocazia să-mi „servească” o vorbuliţă dulce, nu de alta, dar să fim chit:

- Tinere, eu credeam că la voi, la armată, sunteți instruiți să vă echipaţi şi să vă dezechipaţi în timp record, dar se pare că ai lipsit la cursurile alea, ori mă înșel eu...?

- Eeei, buni, nici gând, doar că nu credeam că eşti atât de rapidă.

- I-auzi! Dar tu te-ai uitat vreun pic măcar în oglindă?, continuă proprietăreasa mea lovind „foc cu foc”. De câtă vreme porţi pantalonii ăştia ponosiţi, sau aşa e moda acum, nu se mai calcă, facem economie de curent. E comod cu voi, generaţia asta, aveți grijă să nu cumva să obosească prea mult femeile din jurul vostru. Numai așa au și ele timp, sărmanele, să răsfoiască din când în când o carte...

E clar, mamaia mă „răsfață” servindu-mi câte-o „pastilă”, poate-poate-nvăț ceva din asta! Nu răspund provocării. Îmi asum nesăbuința de a vorbi fără a cumpăni înainte și suport consecințele. Și nici nu vreau să intru în jocul ei, eu sunt nătărăul care a stârnit-o. Şi până la urmă avea dreptate, săraca. Port blugii ăştia jerpeliți încă din primul an de academie, e vai de mama lor. Dar mi-au plăcut tare mult și continuam să-i îmbrac. „Doar nu umblu-n fundu’ gol”,  îmi zic făcându-mă că nu observ cât sunt de uzaţi.

Ei, dar de-abia acum începe distracția, și ce distracție! Să bați toate magazinele din centru și să probezi până te ia naiba, cu buni alături, e o adevărată aventură! Cămăși, tricouri, pantaloni, pantofi – toate la foc automat. Mă disperase buni a mea cu câtă gimnastică forțată am  făcut. La mintea ei cred că ar fi fost în stare să mă pună să probez şi şosetele, şi chiloţii, dacă aş fi lăsat-o... De fiecare dată când îmi plăcea câte ceva trebuia mai întâi să probez, să mă vadă, să-şi dea părerea, să accepte şi abia apoi puteam să cumpăr. Şi bineînțeles că nu am cumpărat numai un articol, cel puțin două din fiecare sortiment, că asta e lege!

- Ia două, să ai de schimb, nu ştii niciodată… îmi sunau în urechi vorbele ei.

Ce calvar, ce oboseală! Ce voi face diseară, la întâlnire habar nu am, cred că n-o să mai fiu în stare de nimic,  a scos mamaie untul din mine și m-a purtat prin magazine cât n-am fost în toată viața mea de până acum. Îmi zic în gând că e prima şi ultima oară când merg la cumpărături cu bunica. Nici nu vreau să-mi imaginez cum o fi împreună cu ea în piaţă! După patru ore de chin organizat după propria-i vrere ne îndreptăm, în sfârşit, spre casă. Încărcat precum un sclav, cu sacoşe, genţi şi cutii de pantofi, nici nu vedeam pe unde calc, în vreme ce ea… mergea bățoasă în faţa mea fredonând o melodie, cu o poşetuţa din piele atârnată pe umăr și oprindu-se nestingherită la taclale când întâlneam vreo cunoştinţă de-a ei. Iar eu, săracul… Să nu mai spun că pentru a ajunge acasă mai treceam și prin faţa magazinului… Şi n-am scăpat de ceea ce mă temeam.

Hait! Carmen era acolo…

- Bună ziua, doamna Maria, veniţi de la piaţă? Ah, ce drăguţ… V-aţi luat şi-un  măgăruş?...

- Bună, Carmen. Da, de la piaţă. Noroc cu Bulgăraş, altfel n-o scoteam la capăt cu atâtea bagaje.

- Bulgăraş!!! Ce-mi place!… Hai, Bulgăraş, ciuş… vrei o bucăţică de zahăr?...  Hi, hi!… Carmen nu-şi poate stăpâni râsul, iar bunica râde în hohote. Pe când eu m-am învinețit de furie şi de ruşine.

„Auzi la ea, Bulgăraş! Baba naibii, ţi-o coc eu,” gândesc. După nici douăzeci de metri, din spate, aud glasul lui Carmen:

- Pe diseară, Bulgăraş. O să îţi aduc şi zăhărel… Hi, hi!

De furie nici nu m-am mai dus la masă. I-am spus gazdei mele că mă doare capul, că-s obosit şi vreau să dorm. M-am aruncat în pat, așa îmbrăcat cum eram şi cum n-aveam altceva în cap decât să-mi fac planuri de răzbunare pe babă, am început să le ticluiesc. Eu nu sunt Bulgăraşul ei, nici măgar de povară. De unde naiba i-o fi venit în cap asta? Sigur… O fi avut măgar, baba, când era tânără şi mergea la bal. Măgarul ei. Doar că nu-i merge cu mine, eu nu sunt animalul ei de povară! Mâine îi voi spune. O pun eu la punct! Promit!

 

***

          

Când m-am trezit era aproape ora şase după-amiază. Ce repede trece vremea când ne dormim viaţa...! Cu toate că eram încă buimăcit de somn, îmi aduc totuși aminte de umilința la care m-a supus baba în fața lui Carmen, care n-a stat deloc pe gânduri și i-a făcut jocul. Nu știu dacă meritam asta, dar nu mai am decât două ore până la întâlnirea cu ea, așa că trebuie să mă grăbesc. Stabilisem să ne vedem în faţa parcului Crâng, corabia îndrăgostiţilor din Buzău, şi după aceea să decidem împreună programul serii.

Un duș rece îmi readuce prospeţimea în obraji şi mă face să uit pentru moment de săpuneala primită. Îmi aleg cu grijă hainele. Ah, ia te uită, ce schimbare! Privindu-mă încep să-i dau dreptate bunicii care m-a taxat serios în privința felului de a mă-mbrăca. O mai fi și altceva?... Dar nu, n-are sens să-mi mai bat capul, doar mă întâlnesc cu o fată, deci am unde să-mi canalizez atenția. 

- Bunico, am plecat. Mi-am luat chei, nu ştiu la ce oră o să revin, îi spun bunicii pe fugă și dau să ies înainte de a mai deschide gura. Dar n-ajung bine să trec de poartă c-o și aud în urmă-mi:

- Succes, Bulgăraș! Şi să nu fii măgar cu fata, auzi?

„Doamne, ce femeie!”, îmi spun și-o tulesc cât pot de repede.

Ca să ajung la locul de întâlnire am nevoie de vreo douăzeci de minute. Știu, pentru că nu o dată m-am întors acasă pe jos traversând parcul în vecinătatea căruia se află, bine plasat între copaci, sediul B xxx. Cu siguranță mă încadrez în timpul ce-l am la dispoziție. Voi intra și la o florărie. Un buchet... sau doar o floare? Dar ce floare, ce culoare? Intru în panică și-mi vine să-mi dau palme la gândul c-am fost atât de idiot încât în loc s-o mai trag puțin de limbă pe buni și să mai învăț câte ceva am dormit ca tembelul.

„Aşa eşti tu, Sandule, idiot - îmi zic - și repezit pe deasupra!”

Degeaba-mi vine să-mi dau pumni și pentru a două oară astăzi îmi fac autocritica. Aş fi putut foarte bine să profit în această după-amiază de prezența gazdei mele și s-o iscodesc în legătură cu Carmen, cu femeile, în general, nu mi-am prea bătut eu capul cu așa ceva și mi-ar fi prins bine...! Adevărul este că nici n-am fost preocupat de acest aspect, n-am avut prea multe motive s-o fac. În perioada studiilor, atât în liceu cât și în academie, n-am avut colege prin preajmă și weekend-urile nu mi le petreceam cu fetele. Preferam o sală de antrenament, făceam karate tradiţional. Îmi plăcea enorm să mă bat. Cu reguli sau fără. Nu conta. Îmi plăcea competiţia şi îmi plăcea să câştig.

Ce sălbatic și ce ignorant pot fi!

Ce să mai zic, dacă n-am scris niciodată până acum o scrisoare unei fete... La ce bun? Mintea mea năstrușnică era ocupată cu altceva, fetele cu care cochetam în vacanțe erau ușor de abordat. Și-apoi... nici n-am cunoscut multe femei, de fapt, n-am cunoscut până acum o femeie adevărată. Copilele de vârsta mea mă plictiseau amarnic, întâlnirile cu ele mi se păreau anoste pentru că nu găseam niciodată un subiect comun de discuţie și nici ceva care să mă atragă în mod deosebit la ele. Aşa că nu-mi pierdeam vremea, dacă observam că lucrurile nu mergeau într-o anume direcție, îmi găseam o scuză idioată şi scăpam rapid. Acum mi-e foarte clar că nu mă atrăgeau cu nimic, dar iată că schimbările vin pe nepusă masă și uite cum ajung să fiu pus în dificultate de întâlnirea cu fata asta.

Auzi, să ajung eu să mă întreb ce floare și în ce fel trebuie s-o dăruiesc la prima întâlnire cu o femeie care se pare că mi-a răvășit un pic cam mult existența. Unde mai pui că habar nu am de simbolistica florilor deși știu că există, când eu de-abia deosebesc laleaua de garoafă (ei,nici chiar așa!). Și-apoi, ce fac, cumpăr doar un fir sau un buchet? Intru în florărie și mă cuprinde disperarea când văd mulțimea de flori... și tontul de mine nu știe ce să aleagă. Sunt sigur că am o față tâmpă după cum mă privește vânzătoarea și zâmbind se îndreaptă spre mine. Hai, Sandule, decide-te că altfel ai încurcat-o, de faci de minunea târgului!

- Bună ziua, domnule! Vă pot fi de folos? Vă văd cam indecis, de aceea mi-am permis să intervin...

Vânzătoarea pare amabilă. Dar tot observ un surâs ce mă scoate din sărite pe buzele ei. Îmi revin și-i răspund cu o voce fermă:

- Nu, mulțumesc! Vreau doar un trandafir. Roşu. Se poate?

Un singur trandafir. Roşu. Am avut o reacție spontană, habar n-am cum mi-au ieșit cuvintele din gură. Adevărul este că sunt cam stresat și supărat pe nepriceperea mea, dar uite c-am dres-o. Am comandat fără ezitare şi am demonstrat astfel vânzătoarei că ştiam de la început ceea ce îmi doream, bărbat în toată firea, ce mai tura-vura! Mândru de mine, plătesc, îmi iau trandafirul şi mă grăbesc spre ieşire. Ajuns la poarta Crângului mă uit la ceas. Mai este o jumătate de oră. Mă gândesc cum să fac să treacă mai repede timpul. M-aş duce să beau o bere la o terasă, dar mi-e că sunt ridicol cu trandafirul în mână. Atâta  mi-ar mai lipsi acum, să mai râdă şi bărbaţii de mine. Mai bine fac câțiva pași și o iau încet pe bulevard. Merg ținând privirea în jos şi gândindu-mă ce bine mi-ar fi fost acum pe un tatami de karate cu douăzeci de adversari în faţă. Cu certitudine m-aş fi descurcat mai bine. În faţa mea, un grup de fete. Râd, se hlizesc la mine cu gura până la urechi. Una dintre ele îmi face semne cu mâna și îmi trimite bezele. Mă roşesc ca un rac, fac stânga-mprejur şi mă întorc spre poarta Crângului lăsând în urmă chicotelile tinerelor puse pe glume:

- Nu-mi oferi mie trandafirul?... Hi, hi, hi! aud o voce în spatele meu. 

Îmi dau seama ce diferență este între fetele de aici și cele pe care le cunoscusem eu până acum – fete de la țară, crescute în alt mediu, cu cosițele mirosind a busuioc și fân cosit, cu obrajii rumeni plesnind de sănătate și voioșie, fără nimic artificial în aspectul și comportamentul lor, mai puțin emancipate dar altfel educate. Nefardate, fără urme de smacuri și cu o naturalețe caracteristică unui alt mediu, unei alte educații.

„Ce îndrăznețe!”, îmi spun mergând cu ochii în pământ spre parc. Deodată simt un fior straniu învăluindu-mi corpul și ridicând ochii îi recunosc silueta la locul de întâlnire. Este ea, e Carmen și mă așteaptă...

- Sărut mâna, Carmen!

- Bună, Sandu, ai şi ajuns?, îmi spune veselă râzând parcă cu tot chipul acela luminos.

Abia acum îmi dau seama cât e de frumoasă și ce distincție imprimă prezența ei arealului în care se mișcă. Poartă o rochie albă dintr-o pânză de in diafană, de-o simplitate uimitoare, dar în același timp de-o eleganță care reușește să-i evidențieze talia fragilă în jurul căreia sunt strânse faldurile care-i curg lin spre coapse, ca-ntr-un evantai ce tinzi să crezi că așteaptă să potolească arșița cu adieri de bine și frumos. Unde n-o văzusem decât în ținuta din magazin, îmbrăcată ca un băiețandru, cu blugi și o cămașă albă mereu cu mânecile suflecate deasupra coatelor, cu părul adunat și prins cu grijă în spate, acum eram uluit de ceea ce-aveam în fața ochilor, mă șocase de-a binelea. Părul lung, castaniu, cădea în valuri de bucle strălucind de sănătate, ca o cascadă născută din culorile toamnei acoperindu-i umerii albi și frumoși, ca apoi să se reverse până aproape de talia-i subțire și delicată. Dar peste toate strălucea lumina azurie din ochii ei limpezi și frumos conturați, în adâncimea cărora mă pierdusem coborând până în străfundul sufletului meu, ca s-o așez acolo ca pe-o neprețuită comoară. Degeaba vedeam mișcarea buzelor pe care se-nghesuiau toții fragii lumii lăsând în urmă-le dumnezeiască aromă, nu deslușeam nimic din ce zice pentru că pluteam în altă lume, în lumea ei interioară pe care de-abia o descopeream. Mă trezesc simțind căldura unei mâini atingându-mă discret în timp ce alunecasem spre alte tărâmuri numai de mine știute. 

            - Te simţi bine, Sandule? mă întreabă Carmen luându-mi mâna în palma ei catifelată.

- Ah… ăăăă, da, da... zic eu neputând accentua cuvintele. Da, aaaa… mă simt bine, tu ce faci?

Carmen mă priveşte cu ochi întrebători și zâmbește.

- Bună, Bulgăraş! Văd că apelativul Sandu te răvășește. Mă mai cunoşti?

- Ah, Carmen. Ăăăă… scuză-mă, te rog. Ăăăă… îţi pot oferi ceva de băut?

Doamne, ce nătărău! Cât de tont pot fi!

- Ăăăă… nu, ăăăă... facem câţiva paşi?

Probabil orice om ar fi izbucnit în râs văzându-mi stângăcia, dar felul în care a făcut-o ea demonstra eleganța și frumusețea din lăuntrul ei, dând voie să curgă, ca apa unui râu limpede și cristalin, unui râs care nu emana altceva decât o voioșie nedisimulată și sinceritate.

- Hai, îmi spune, puţin mai încolo e o cişmea. Pe căldura asta cred că ar trebui să punem trandafirul acela frumos în apă, altfel se va ofili.

- Da… Ăăăăăă... Adică, nu. E pentru tine. Îl vrei? Ia-l… întind repede mâna şi-i ofer trandafirul. De fapt, nu i-l ofer… pare c-o oblig să-l primească, după care mă simt ușurat.

- Unde ai învăţat să oferi flori unei fete, Bulgăraș?, îmi spune râzând mai departe și bucurându-se de mireasma trandafirului roșu și catifelat. Izbucnesc și eu în râs unindu-ne râsetele într-o cavalcadă de voie bună care parcă reușise să-mi mai atenueze emoțiile. Mă ia de mână. Se apropie de mine, îi simt parfumul inundându-mi plămânii și fierbințeala buzelor din sărutul lăsat în fugă pe obrazul meu. 

- Mulțumesc frumos, Sandu! Nu știu dacă din întâmplare sau nu, dar trandafirii sunt florile mele preferate, îi ador. Mulțumesc din nou!

Asta-i deja prea mult pentru mine, acum să te văd, Sandule, pe unde scoți cămașa, că fata asta e de departe diferită de tot ce-ai întâlnit până acum! Veneam dintr-o lume în care interacționarea cu fetele era mult mai simplă.  Fetele vacanțelor mele, petrecute la țară, mă scuteau de cuvinte prea multe. Dansam la horă până la epuizare, după care ne trezeam unul în braţele celuilalt în miros de fân sau lucernă uscată. Acum am dat de dracu’!

- Hai să ne plimbăm puţin, îi spun.

Încet, încet soldatul din mine se trezește. O iau hotărât de mână şi pornim împreună pe aleea ce duce spre  lacul din mijlocul Crângului. Trebuie să-mi revin, altfel o să mă procopsesc cu o impresie ce nu mi-ar face deloc cinste. Ca să câştig timp debitez tot felul de banalități, din viața cotidiană. Numai bine un scurt răgaz pentru a-mi trage nițel sufletul și a-mi aduce gândurile acasă. 

- Tare-i frumos Crângul în serile de vară, spune Carmen. Mie mi se pare că e locul cel mai frumos din Buzău... e răcoare, e linişte iar parada de lumini răsfirate de candelabrele ce-i întregesc frumusețea pare că te conduce printr-un tunel de lumină spre infinit...

- E frumos, aşa e. De multe ori, în serile când mă întorceam târziu de la muncă preferam să traversez parcul în drum spre casă. E special… e unic în felul lui pentru că fiecare pereche de ochi ce încearcă să-i desluşească frumuseţea îl percepe diferit, îi răspund, găsindu-mi cu greu cuvintele.

Cred că m-aș descurca mai bine dacă aș invita-o să bem ceva. Și-apoi m-aș simți mult mai detașat dacă mi-aș umezi cu ceva gâtlejul devenit iască de la atâtea emoții. Dar cum să-i zic să nu par ridicol? Nu, nu se poate să nu-mi găsesc cuvintele, doar în alte împrejurări (e drept, nu atât de delicate...) curg fără zăbavă și nimeni nu mă-ntrece. Dar până una alta, nu spun nimic. Ne îndreptăm spre lac privind raţele ce se zbenguie fericite pe apele-i limpezi tulburându-i, oarecum, liniştea. Ne aşezăm pe o bancă la adăpostul unei sălcii ce-şi plânge ramurile în apa limpede.

- Ce te-a determinat să alegi calea armelor, Sandu?, mă-ntreabă fata cu ochi de azur.

Evrika, sunt norocos, mingea e în terenul meu acum (sau cel puţin aşa cred...). Caut să-i răspund fără grabă, cântărindu-mi  bine cuvintele și încercând să o fac să înţeleagă că am respectat dorinţa mamei, şi că, deşi la început nu mi-a plăcut, cu timpul, meseria de soldat a devenit o pasiune. Şi că pe zi ce trece iubesc tot mai mult ceea ce fac, deși nu lipsesc, ca-n orice profesie, şi momentele dificile.

- Frumos spus, Sandu. Aș vrea să schimbăm un pic registrul... Dintotdeauna mi-a plăcut să cunosc abordările celor din jur din perspectiva profundă a existenței. Nu știu dacă ține de filosofie, de psihologie, dar nu de știința în sine e vorba, ci de trăire, așa cum vine ea din interiorul fiecăruia dintre noi... Tu te-ai întrebat vreodată, când erai copil, cum vei fi când vei fi mare? Adică în perioada aceea juvenilă, începând chiar din copilăria făuritoare de vise... ți-ai pus întrebarea ce și cum se va întâmpla atunci când vei avea familia ta, casa ta, copii tăi? Cum vei reacționa la toată demagogia din jur cu care, vrând-nevrând, te confrunți la un moment dat? Mereu au fost pentru mine niște enigme tainele vieții celor mari, închipuie-ți că eu nici până azi nu am găsit răspunsuri la toate aceste întrebări ce par simple, dar care au o consistență nebănuită.

Nu mă uimește întrebarea, dar îmi place felul subtil în care încearcă să mă cunoască fata asta. În pragmatismul în care m-a călit viața, n-am avut niciodată tendința de a previziona, fie doar în gând, viitorul meu, din nici o altă perspectivă decât cea profesională. Optând pentru cariera militară, neîndoielnic la mine totul era planificat, până şi orele de somn. N-a fost nevoie să-mi pun întrebări și nici să-mi fac planuri. Cunoșteam programul de studiu, programul de practică militară și mai ales, pe cel al vacanțelor – încă de la începutul perioadei de studiu. Mai știam ce program aveam mâine şi la ce ora luăm prânzul. Opt ani bătuți pe muchie într-o repetitivitate fără nici o abatere… Ce aş putea să-i răspund? Îmi adun cuvintele de pe unde se-mprăștiaseră cu minute înainte și cu mult mai mult calm și discernământ încerc să mă conformez:

- Carmen... sigur că nu sunt un tip obtuz și nici un ignorant, și e firesc să-mi creionez în minte drumul de viitor, cu toate acestea sistemul în care am intrat, educația militară, perioadele de studii, nu mi-au dat răgaz să visez prea mult. Da, uneori e clar că încercam să-mi făuresc, pe un ecran al minții, o imagine despre viitor, dar foarte rar... Sunt sigur, însă, că fiecare dintre noi urmează linia unui destin bine trasat de Cineva... Și-atunci, îmi ziceam eu în puținele momente în care încercam să fac previziuni, la ce bun să fac eu planuri când soarta mea este undeva pecetluită și oricât m-aș strădui s-o schimb, sau să-i imprim eticheta dorită ea va ajunge tot în vadul pentru care a fost creată atunci când mi-am dat mâna cu lumea în care trăim

- S-ar putea să ai dreptate. Doar că destinul, așa creionat cum e el, are nevoie uneori de umărul nostru pentru a-și desăvârși calea. Nu există destin în delăsare. Ci doar în acţiune. Pentru că doar întreprinzând ceva în viaţă rişti totul fără a şti măcar unde vei ajunge, îmi răspunde Carmen. Să-mi fie cu iertare dacă preluarea nu este ad-litteram, dar mi-a plăcut poziția lui Emil Cioran vizavi de subiectul discuției noastre...

Emil Cioran? Hait, am dat-o în bară! În urmă cu vreo doi ani i-am citit „Amurgul gândurilor”, însă mă abțin de la comentarii, mi s-a părut destul de dificilă cartea... cu atât mai mult cu cât în scrierile sale sunt reflecţii despre lume și viață din perspectiva personală și nu am agreat în totalitate opiniile lui. Este firesc, doar fiecare dintre noi privește atât în juru-i cât și spre lăuntrul lui prin prisma propriei persoane, nu suntem doi la fel...

- Tu spui că destinul este în acţiune... Corect. Pentru că a acționa  înseamnă în primul rând a lua o decizie… și luând tu însuți o decizie, devii propriul tău stăpân. Avem la dispoziție liberul arbitru pentru a ne face alegerile, nu-i așa?...

Se uită la mine pătrunzător și zâmbește dezvelindu-și șiragul de mărgăritare ce-i întregește frumusețea angelică.

- Hai să ne mai plimbăm puţin, nu vrei? Nu ți-e sete, Carmen?

- Sigur că da, haide! De fapt am putea-o lua încet-încet spre casă... E deja aproape opt, până ajungem acasă se va întuneca. Mă conduci...?

Parcă a căzut cerul pe mine. Eu care îmi făcusem atâtea vise… În mintea mea țesusem inclusiv ipoteza că seara se va sfârși în braţele ei, ca de fiecare dată când am ieşit cu alte fete. Însă Carmen îmi vorbeşte de destin... de Emil Cioran... şi pe deasupra mai vrea să mergem deja acasă. Dacă cumva nu-i place de mine? Dacă atitudinea mea puerilă i-a făcut impresie proastă și acum nu știe cum să scape de mine? Uff, trebuie să aduc în discuţie altceva, ceva romantic, să schimb cumva registrul conversației și s-o determin să mai rămână... Cum?...

- Cum dorești... dar revenind la destin... Te-ai întrebat vreodată dacă întâlnirea dintre două ființe și probabilitatea ca de aici să se nască o iubire.... pot fi dirijate de destin?...

- Cu siguranță, în tot ce ni se întâmplă este prezentă mâna destinului, însă până la un punct. Da, destinul facilitează întâlnirea a doi oameni, dar mai departe... depinde de ei, îmi răspunde Carmen zâmbind.

- Într-adevăr… zic eu.

Dar nu mă dau bătut, trebuie s-o opresc și să mai vorbim, deși ne îndreptăm deja spre casă...

- Carmen, nu vrei să bem ceva împreună? Am putea vorbi mai mult, în liniște, lângă un Campari, de exemplu, fac eu pe cunoscătorul, deşi nu beau alcool decât din an în Paşti. Uite, e o terasă aici, putem să ne aşezăm la o masă, nu e chiar atât de târziu…

- De acord, dar nu întârziem mult…

Am câştigat mica mea bătălie cu emoțiile, parcă mă simt mai stăpân pe situație. Dar nu mă grăbesc cu concluziile, drumul e lung, și se pare că și anevoios... Ne așezăm la o masă în timp ce chelnerul ne aduce un meniu. Carmen vrea doar un Pepsi - și aşa e bine!

          - Iar pentru mine, un whisky dublu, vă rog. Cu gheaţă. Şi Red Bull. Mulțumesc!, fac eu pe grozavul neștiind cum s-o impresionez. Deși nu băusem whisky până acum. Şi nici Red Bull. Singura băutură alcoolică ce-o mai degustam era vinul roșu de la ţară. Curat. Făcut acasă, din strugurii din via din curte. Tata îl numea „Puterea ursului”. Auzisem eu de la colegi că era în mare vogă combinația asta de whisky cu Red Bull, așa că acum fie ce-o fi! Și ca să rup tăcerea ce inevitabil se așternuse în așteptarea comenzii îmi întreb partenera de conversație:

- Ai citit cartea lui Drumeş, „Invitaţie la vals”?

            - Oh, da, cine nu a citit-o oare la vârsta adolescenţei? Dar mie mi-a plăcut mai mult  „Scrisoarea de dragoste”... Ai citit-o?

- Bineînţeles. „În iubire distanţele se pierd, iar obstacolele se năruie”... Îți amintești citatul?

O studiez atent să-i văd reacțiile și o privesc în ochi. Încerc să pătrund dincolo de azurul lor diamantin și să pot citi în adâncul sufletului ei… să-i desluşesc tainele, să-i înţeleg dorințele. E atât de frumoasă acum... Va fi în braţele mele! În seara asta.

- Nu ştiu, n-am iubit încă pe nimeni. Zâmbește și mă topește. Apoi continuă privind parcă spre ceva nedefinit și încercând să găsească un răspuns la evidentele frământări pe care le are orice tânără de vârsta ei:

- E frumos în cărți totul, sau aproape totul... Dar cum viața bate filmul, în cazul nostru... cartea, rămâne de văzut. Mi-aș dori din toată inima să fie așa și nu numai pentru mine, ci pentru toată suflarea. Cine nu-și dorește iubire fără distanțe, fără obstacole?...

De mai bine de zece minute vorbim despre iubire. Mă încântă spiritul ei de observaţie, cultura, felul de a vorbi, inteligenţa. De fapt, admir tot ce are și ce demonstrează fata asta minunată pe care mă bucur atât de mult c-am întâlnit-o. Aveam o percepție puțin mai mitocănească despre femei, nu le vedeam decât ca pe niște eve contemporane, niște creaturi instinctuale menite să muște din fructul interzis atunci când le e foame. Mă jenez, în sinea mea, de cât de ignorant am putut fi nerealizând că nu toate femeile sunt la fel ca cele ce-mi aținuseră mie calea. Sunt tulburat, nu mă onorează recenta mea constatare dar, pe de altă parte, mă bucură enorm faptul că am ocazia să ies cu o astfel de femeie. Simt cum obrajii îmi iau foc și o fierbinţeală ciudată mă cuprinde, iar trupul parcă-mi este prins într-un clește de foc.

-„Viaţa din mine cere ca zilele care pleacă în trecut să nu moară”... iată ce mi-a rămas încrustat pe firmamentul minții după ce l-am citit pe Drumeş. Atât de frumos o spune încât, pentru a nu deforma cu nici măcar o adiere de gând tâlcul mesajului, am învăţat pe de rost acest text emblematic pe care îl ador!...

O privesc și în acel moment cred că toți macii verii își ardeau dorurile în ochii mei, încerc să-i răspund dar nu reuşesc decât să bâigui ceva ce nici eu nu înțelegeam. Încep să turui verzi și uscate despre stele, galaxii, despre viaţă şi despre moarte. Vorbesc despre iubire nefiind conștient de faptul că nu-i simțisem niciodată adevăratul gust. Îi povestesc de Felicia, nu mă opresc și-i spun că nu știu dacă aceea a fost iubire. Cuvintele-mi curg nestăvilite de emoții și simt că plutesc. În faţa ochilor totul dansează într-o lumină aurie, am o stare indescriptibilă care mă catapultează într-o lume de care până acum fusesem străin. Nimic nu mi se pare intangibil, irealizabil când sunt în stare să dansez fără muzică, să cânt fără cuvinte, să plâng fără lacrimi. O ceață blândă învăluie totul și nu deslușesc nimic în juru-mi, nici măcar pe ea, al cărei merit este starea euforică în care sunt.

- Mai zice, Drumeș, un mare adevăr: ceva de genul... cuvintele sunt preludiul faptelor, Carmen. Dacă ţi-aş spune  în acest moment că tot ce îmi doresc este să te sărut, ai avea ceva împotrivă?

Rostesc cu greu, din ce în ce mai greu cuvintele, iar din ceaţa ce-mi învăluie creierul răzbate parcă ecoul propriilor mele cuvinte... ca și cum cineva repetă la infinit în lăuntrul meu tot ceea ce spusesem anterior. Şi nu se opreşte.

Dar tresar când simțind o ușoară atingere pe umeri și cineva, nedeslușit, mă ia de mână ridicându-mă în picioare.

Plutesc. Oare mai există gravitaţie pe Terra? Cineva mă cuprinde după mijloc şi mă ajută să păşesc. Aud doar atât:

„Explozii?”

 

[Chris]

aici avem dragostea şi intensitatea arderii ei

în acel moment cred că toți macii verii își ardeau dorurile în ochii mei,- foarte poetic, am întâlnit exprimări foarte frumoase, poetice,

în lăuntrul - înlăuntrul

[Nikol MerBreM]

Mi-au plăcut personajele: buni cea şugubeață, Carmen cea perfectă aşa cum numai amintirea unui îndrăgostit o poate reda şi Sandu-Bulgăraş cel încă necopt aşa cum însuși autorul recunoaște :)!