Boala si rosu

[Costel Nicolau]

Lalelele sunt din cale afară de vii și la tine e încă iarnă…iarna ta e acum în mine ca un simbiot.Totul e atât de alb , de tăcut și-ngropat în zăpadă cu mine cu tot zăcând în tăcere și mă deprind cu liniștea așa cum tu m-ai învățat să fac atunci când mă topesc ca un opaiț de dor, în timp ce lumina se odihnește pe albii pereți , pe pat și pe mâini.Sunt un  nimeni acum, îmi zic încontinuu.Nu mai am de-a face cu nici o explozie.Numele și veșmintele mele le-am cedat infirmierelor.Legenda mea le-am cedat-o celor ce mă anesteziază , iar trupul chirurgilor.Aceștia mi-au proptit capul între cearșaf și pernă ca pe un ochi între două albe pleoape care refuză să se închidă.Sunt  ca un elev oropsit care trebuie încontinuu s-o ia de la început cu toate.Surorile se perindă întruna fără să mă tulbure.Trec lin ca pescărușii prin salon, cu bonetele lor albe făcând aceleași lucruri cu mâinile, una aidoma celeilalte și e cu neputință să știi câte sunt.Trupul meu e doar o pietricică pentru ele și au grijă de el ca apa de pietrișul care curge și-l lustruiește în trecere.În seringile lor îmi găsesc toropeala și somnul, mai ales când știu uneori, m-am rătăcit cu totul și mi-e lehamite de toate ale mele…Trusa mea de toaletă, cu broască țestoasă și greieri, și licorni, e acum un flacon de pilule multicolore.Zâmbetele lor abia mi-ating inima ca niște surâzătoare dimineți.Patul meu plutește acum în voie ca o corabie încărcată, în vârstă de treizeci și opt de ani atârnându-mă cu încăpățânare de numele și de adresa mea pe care am uitat-o demult.Mă clatină un vânt ca pe o zare și mă cutremur ca o mare sub lună.

          Nu-mi place aici.Mi-au măturat mintea de toate amintirile dragi.Cu cicatrici pe piele, gol , pe căruciorul cu perne de plastic am văzut cum ceașca de ceai care încă aburește, sertarele cu rufe așezate impecabil ca atunci în școala militară și cărțile mele, și toate se topesc din privire, iar marea aceea îmi crește peste creștet.Iată-mă călugăr acum.Nici când n-am fost mai pur!Nici flori nu-mi dorisem și nici portocale ca la muribunzi.Dorisem doar să stau întins cu palmele către tavan ,să respir adânc (așa cum m-ai învâțat), și să uit…Ce libertate! Doamne, nici n-ai idee ce libertate…E-atât de-adâncă această pace încât mă amețește ca un anestezic și nu-mi cere nimic.O plăcuță cu numele meu și câteva mărunțișuri.

Lalelele, înainte de toate sunt atăt de roșii și dor…Ții minte macii aceia? Le-aud respirația încă în mine ca niște prunci haini prin albele scutece.Roșul lor vorbește rănii mele și pe-nțelesul ei și simt încă cum car Alpii în spate spre piscuri.

        Sunt rafinate toate lalelele acestea și par să plutească, și totuși aproape mă doboară sub greutatea lor.Apoi cu limbi tăioase și cu cuvinte roșii îmi șfichiuie ochii iar culoarea mi-apasă pe creștet ca o salbă de greutăți de plumb roșu.

Nimeni nu mă pândea înainte, acum sunt pândit.Lalelele se uită la mine, fereastra mă vede din spate, fereastra aceasta prin care pândește lumina o dată pe zi și-apoi fuge-n întuneric de frica mea.Când sunt eu un nimic, caraghios și șters, între ochii și roșul lalelelor strâns ca-ntr-o menghină, și nu mai am nici urmă de chip, mă gândesc să apun.Aceste lalele vorace îmi mănâncă tot oxigenul.

  -Respiră adânc , dragul meu, aud de dincolo de lume!

Înainte să fi venit aceste dușmance cu chip de grădină, totul mergea bine, în fond…Ele crispează toată atenția, odinioară fericită.Încă mă zbenguiam printre valuri ca puii delfinilor din Țările Calde.

Acum însă…pereții înșiși par acum încinși și ard odată cu mine.Lalelele acestea ar trebui zăvorâte după gratii ca primejdioase fiare;cască spre mine niște guri ca niște uriașe pisici africane și-mi simt bătăile inimii, potir cu flori roșii care se-nchide și se deschide numai de dragul tău.Apa pe care o beau e roșie, caldă și sălcie ca sângele din jgheaburile de la abator  și vine dintr-un tărâm unde sănătatea n-a călcat niciodată.

-         Respiră adânc , dragul meu, respiră adânc…

  

[Mihaela Popa]

tablou agonizant, metaforele dintre viață și moarte

citit cu plăcere,

Mihaela

[Corina Militaru]

Foarte frumos! :)

[Sofia Sincă]

Impresionant! Suferința fizică și psihică descrisă literar, dramatic. Confruntarea cu destinul. Textul conține multe figuri de stil, fapt ce îmbunătățește conținutul, mult elegiac.

Însă, pentru a fi și corect, va trebui să revii asupra textului: lipsesc diacritice în titlu, în primul paragraf sunt cam multe pronume posesive, și mai ai repetiții ce se pot scoate. Apoi, în ce privește punctuația - între orice semn de punctuație și cuvântul următor trebuie să existe pauză, și numai una.

cu cuvinte - de ocolit astfel de asocieri, devin pleonastice.

Textul este bun, bine scris, aceste mici atenționări sunt pentru a deveni foarte bun.

Am citit cu plăcere,

Sofy

[Mihaela Suciu]

Un text care respiră adânc și-mi taie răsuflarea. Felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

Greșeli de redactare:

Linia de dialog („–”), e mai lungă decât cratima mică (liniuţa de unire, „-”), se obţine (când lucrezi pe Word și ai tastatura setată pe România standard) apăsând simultan tasta Ctrl şi tasta semnului minus! Linia de dialog nu se lipeşte de cuvântul pe care-l precede!     –  

Semnele grafice și cele de punctuație (? ! ; , : ( ) . [ ] ' „ ” ... - * # etc. cu excepţia cratimei mari [–]) trebuie lipite de cuvintele pe care le succed sau le preced! În schimb, e obligatorie pauza (blancul) după toate semnele de punctuaţie, exceptând liniuţa de unire (cratima mică), dar și atunci când își urmează lor (de ex: – Așa!?!...)! 

Nici când n-am fost mai pur! > Nicicând n-am fost mai pur!

Țările Calde > țările calde (e un nume generic, nu un substantiv propriu). 

Un text bine scris. Interesant.

Felicitări!

da Coza