Am iubit o bolșevică

[Ion Ifrim]

https://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=k8WGZ...

                                    

                                   AM IUBIT O BOLŞEVICĂ

  Când va sosi inevitabilul ceas al spovedaniei (care nu-i prea departe), primul lucru pe care am să-l mărturisesc, spre iertarea păcatelor, va fi iubirea mea faţă de o bolşevică: Marina Ladynina, o actriţă pe care am văzut-o într-un film rusesc, propagandistic, făcut în plină represiune stalinistă, Трактористы, îmbrăcată într-o salopetă muncitorească, bocanci, pantaloni cu bretele, fruntaşă în întrecerea socialistă. Nu că în filmul acela s-ar fi arătat crimele tătucului Stalin, dimpotrivă, cinematografia era un mijloc de manipulare a maselor. Făcusem o adevărată pasiune după Ladynina, o tractoristă, care avea ceva băieţos în comportamentul ei. Jocul plin de entuziasm i-a smuls lacrimi până şi lui Stalin, încât a fost invitată la Kremlin, ea şi soțul ei, Ivan Pyryev, care fusese regizorul filmului, acordându-i, chiar cu mâna lui, cea mai mare distincţie sovietică: Ordinul Lenin. Fusese singurul film care i-a plăcut morocănosului de Stalin. În timp ce-i agăţa decoraţia la piept, cu barba tremurându-i, abia-abia s-a stăpânit (el, care nu vărsase o lacrimă pentru milioanele de victime) să nu-l podidească plânsul. Era conştient că are în faţa lui o mare actriţă, pe care a asasinat-o, fără s-o lichideze fizic, căci acceptarea acelei medalii a fost o tragedie pentru cariera ei cinematografică. Înainte de a-l cunoaşte pe Ivan Pyryev, actriţa, căzută în dizgraţia comuniştilor, nu ştiu ce rol negativ jucase (pare-mi-se Călugăriţa lui Gorki), sau act contrarevoluţionar săvârşise, NKGB-ul fiind pe urmele ei. Odată căzută în dizgraţie, biata actriţă fusese nevoită să-şi câştige existenţa ca femeie de serviciu, dând cu aspiratorul şi spălând pe jos cu mopul. Până l-a cunoscut pe Pyryev, care a lansat-o, devenind starul numărul unu în cinematografia sovietică. De ce spun că pentru ea a fost o catastrofă succesul acela fulminant? Pur şi simplu devenise o simplă unealtă de propagandă a comuniştilor de vreme ce se complăcea în porcăriile acelea propagandistice. Conştientă că nu va supravieţui regimului, bazat pe crimă şi teroare, a acceptat să joace în acele roluri mizerabilisime, făcând-o pe colectivista, ori preşedinta de colhoz, în timp ce Osip Mandelştam, Boris Pilniak, Isaak Emanuilovici Babel erau ucişi, pierzându-li-se urma prin lagărele de concentrare. Cu timpul, iubirea mea, bibelou de catifea, s-a transformat în milă. Care e astăzi locul Marinei Ladynina, una dintre cele mai longevive actriţe, în ierarhia mondială a cinematografiei? Vax. Zero barat. În afară de ruşi, mare parte dintre ei nostalgici ai regimului totalitar, ba, dac-ar putea l-ar învia chiar şi pe Stalin, cu pipa lui cu tot, nimeni nu-şi mai aminteşte de ea. Decât să fi jucat în rolurile acelea mai degrabă s-ar fi sinucis, aşa cum a făcut-o Fadeev sau Maiakovski,  sau ar fi rămas să dea cu aspiratorul şi cu pămătuful pe jos şi tot ar fi fost un lucru mai demn, decât să se prostitueze în halul acela. Dacă am deplâns vreodată soarta cuiva, a fost a Marinei Ladynina, pe care, fără să-mi fie nici o jenă, aş pute-o compara cu Vivien Leigh, celebra actriţă, care a jucat în rolul lui Scarlet O’Hara, în nu mai puțin celebrul film, Pe aripile vântului, o ecranizare după nu mai puţin celebra carte scrisă de Margaret Mitchell, împrumutată de la biblioteca sătească, sau rainonală, nu mai reţin cum scria pe ştampilă. Era un miracol că printre rafturile modestei biblioteci rurale dădusem de romanul americancei, ştiut fiind că, în genere, predomina Cartea Rusă, de care mă apucă şi acum râgâitul. Până la urmă am văzut şi filmul cu Clark Gable. Expresive, ambele actriţe, aveau cam acelaşi joc, amândouă trăind cu patimă rolurile ce le erau atribuite, numai că Vivien Leigh, mă rog… Scarlet O’Hara, în rolul căreia fusese distribuită, trecea prin vicisitudinile rezbelului de recesiune, pe câtă vreme, Ladynina, falsa cu genialitate, jucându-şi ingratul rol. Cele două actriţe erau cam de aceiaşi vârstă, numai că, Vivien Leigh, murise la numai 54 de ani, plecând în mormânt cu două premii Oscar, spre deosebire de rusoaica, decedată în 2004, ceea ce înseamnă că l-a prins şi pe beţivul de Elţin, ba chiar şi pe ţarul cu figură de coiot (l-am numit pe Vladimir Putin). Culmea ironiei, născută în 1908, nu numai că a fost contemporană şi cu Lenin, dar a supravieţuit tuturor tombaterelor comuniste, ce s-au perindat în fruntea PCUS, de la Stalin până la Gorbi, cu glastnostul şi pertestroica sa. Caz unic în istoria cinematografiei mondiale, actriţa a sfidat prin longevitatea ei, schimbând şapte dictaturi, a tot atâţia satrapi, de la susnumitul Lenin, pelagra ideologiei comuniste, ce avea să sfârşească damblagit într-un cărucior, urmat de Stalin, Malenkov, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenco (nu-mi dau seama dacă asta e şi ordinea perindării lor în prima funcţie a statului) până la Putin, toţi răsfăţând-o cu fel de fel de decoraţii. Ea şi generalii fanatici ai dictatorilor nord-coreeni, care abia se mai puteau ţine pe picioare din cauza atâtor decoraţii prinse pe tunicile lor, de la piept până la poale, ba chiar şi pe cracii pantalonilor. Prin razele proiectorului, care derula fotogramele, învârtind pelicula cu un bâzâit al motorului, ce funcţiona pe motorină, aşa cum funcţionau pazvanticele cinematografe săteşti de altădată, avusesem norocul să văd încă un film cu ea. Viaţa din jurul meu era identică, al naibii de identică cu cea din film, numai că se omitea un lucru. Fericirea acelor colhoznici era clădită pe milioanele de victime, despre care nu se amintea nimic. Cincinalul fusese îndeplinit înainte de termen, venea sărbătoarea recoltei, cazacii (care nu mai erau cazaci, ci deveniseră colhoznici, cu biciurile, de care nu se despărţeau, de parcă ieşiseră din pântecul matern pe lume cu ele în mână), dansau şi chiuiau, în timp ce nevestele lor, cu baticurile înflorate, scoase de pe cap, se învârteau de mama focului. Kazacii din Kuban, căci aşa se numea filmul, în regia aceluiaşi Pyryev, fusese unul dintre primele filme color apărut în 1949, celebru exemplu de dogmatism în care Ladynina juca rolul de preşedintă a unei Cooperative Agricole de Producţie, punând mai presus de orice munca în întrecerea socialismului, dar având şi sentimentele ei personale, căci se îndrăgosteşte de un flăcău cu mustaţă, fercheş dar tomnatic, cu căciula dată şmechereşte pe o sprinceană, luându-se cu el la întrecere pe câmpul presărat cu maci, dispărând cu şareta învăluită în norul de praf al Kubanului, stârnit de copitele nărăvaşilor cai de Don, despre care Şolohov vorbeşte în romanul său. Pelicula se termina cu impetuosul cazac, pretendentul la mâna preşedintei de solhoz, ce îşi îngroapă decoraţia în brazdă, amintind de parabola biblică: ”Adevăr, adevăr vă spun: Dacă bobul de grâu care cade'n pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă.” O insolenţă mai mare din partea comuniştilor, care n-aveau nici un Dumnezeu, la adresa creştinismului, pe care-l negau, folosindu-se de preceptele lui, nici că se putea. Răul cel mai mare e atunci când arta nu e pusă în slujba adevărului. Atunci când un regizor ca Pyryev, în servitutea lui faţă de Stalin, falsifică adevărul, răul cel mai mare e deja făcut. După ce că lama buldozerelor loviseră la temelia bisericilor ortodoxe, făcându-le una cu pământul, puţin le-a mai trebuit comuniştilor, ca, în marea lor insolenţă, să nu-l coopteze chiar şi pe Isus în rândul bolşevicilor, promovându-l pe scara ierarhică a partidului cu acte în regulă, ba, oferindu-i, pe lângă carnetul de membru de partid, chiar şi o locuinţă, nu în ceruri, acolo unde îşi avea sălaşul de-a dreapta Tatălui, ci, aici, pe pământ, sub diabolica oblăduire a tătucului, plătindu-şi, ca orice simplu cetăţean, chiria, apa, gazele, lumina, mai ales lumina. Nu venea ea de la răsărit?! Culmea ironiei, să dai o conotaţie biblică unui film, care emană un damf de cinematografie proletcultistă de la un cap la altul, comparând bobul de grâu cu o decoraţie bolşevică (care nu aducea roadă multă, ci teroare), e un kitsch, ca să nu zic o sinucidere curată. Şi când te gândeşti că prima femeie de care m-am îndrăgostit a fost o bolşevică! Retro satana! va exclama preotul duhovnic, cu degetele răşchirate, oferindu-mi linguriţa pentru sfânta împărtăşanie.

[Corina Militaru]

Interesantă modalitate de a pune lumina pe acea epocă. Am citit cu deosebită plăcere.

Admirație!

[Ionel Mony Constantin]

 Ca veni vorba...

1. Vivien Leigh era de origine engleza, nu americana

2  Romanul Pe aripile vantului a aparut in romaneste abia in 1970, deci cu mult mai tarziu decat spuneti

[Ion Lazăr da Coza]

Cunoașteți suspect de bine subiectul. Să fie vorba de „sindromul Stockholm”?

Scriitura, cam frustă, place totuși.

da Coza

[Ion Ifrim]

Prima dragoste nu se uită niciodată. M-aş fi făcut frate şi cu Stalin (dacă l-aş mai fi apucat în viaţă), numai să intru în graţiile actriţei. Vorba poetului: "Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?"

[Sofia Sincă]

Pasiunea ta pentru ruși, cultura lor, fie ea și proletcultistă. De ce îți pare rău că ai fost îndrăgostit de ea? A  fost o artistă a vremurilor în care a trăit. Iubirea e la fel pe toate timpurile, indiferent de regimul social. Nu o putem acuza, nu a fost singura care a făcut compromisuri. Dacă ne gândim, cei ce am trăit în comunism, toți am făcut compromisuri mai mici sau mai mari. În ceea ce mă privește am fost membră de PCR ca să-mi mențin postul de contabilă. Aveam un atuu în acest fel. Era vorba de viață, de serviciul cel de zi cu zi care aducea venitul. La câteva zile de la revoluție mi-am ars carnetul. Dacă veneau comuniștii înapoi mă ardeau ei pe mine.

Secvența din film are farmecul ei, cel puțin cel al nostalgiei, al vremii în care nu știam decât filme rusești... :))) și romanele lor care ne-au format, care ne-au sădit iubirea de citit. Desigur trebuia doar să alegi. Dar ce să alegi când erai de o șchioapă și asta ți se recomanda?!

Am citit cu plăcere!

Sofy