Alunul

[gina zaharia]

Când deschid „Cartea de sub braț” ies din ea emoții și flori de câmp. Acolo e și păpușa mea de cârpă cu rochiță roșie. Și prima literă caligrafiată cu sufletul, și căsuța din bețe de chibrituri.

Fiecare filă are parfumul ei. De fapt e praful prin care am alergat pe cărările vieții. Un fel de fotografie cu licurici. Nu există ceva ce aș vrea să elimin, nici să estompez. Până și gardul de mărăcini prin care îmi făceam drum spre islaz, după fragi, e de strajă. De acolo se vedea aproape tot satul: și drujba de la moară, cu câteva puncte mișcătoare în jur, și casa părăsită a bătrânei Polixenia, cu stâlpii îndoiți sub grinzi, ba chiar câte un uliu făcând ocol gospodăriilor zăream, punând brațul streașină la frunte.

Îmi plăcea să brăzdez dealul spre pădurea de mesteceni care despărțea satul nostru de un cătun bogat în fântâni și poteci. Acolo, pe vârful lui, crescuse un alun singuratic, înconjurat de pășuni. Era pe locul nostru, așadar nimeni nu-l putea lua. Deseori mă furișam în frunzișul bogat unde aveam toată liniștea din lume. Îmi devenise cel mai adevărat și de încredere prieten. Nu râdea de mine că falsez, când imitam privighetorile. O făceam după priceperea mea. Poate nu scoteam niciun sunet, dar eram convinsă că înălțimile mă ascultă și mă aplaudă, din prundul gârlei până peste crestele Măgurii împădurite. Pentru copila cu părul împletit, viața la țară era o poveste cu miei și raze de lună, cu bunica pe prispă și albine roind deasupra salcâmilor.

Din când în când găseam agățat în el fulgere. Ca un pom de Crăciun în care se strâng visele. Toamna, când frunzele dădeau în pârg și bruma se alinta ca o mireasă, mi se părea trist. Atunci mă așezam lângă el și îi povesteam câte și mai câte. Uneori inventam. Mă asculta cu blândețe, în timp ce vântul îi smulgea, pe rând, frunzele. Mă miram că brațele sale nu se grăbeau să le ridice. Nici măcar gutuia pe care i-am adus-o într-o seară, când fusesem cu tata să adunăm nucile de peste izvor. Îmi imaginam un cerb flămând, mușcând cu sete din ea, dar n-a atras decât niște viețuitoare mici. Nici de alunele căzute în iarba arămie nu se atinsese nimeni. Veverițele coborâseră în sat, unele își făcuseră culcuș în podul casei noastre, unde le auzeam noaptea zbenguindu-se.

Și când am avut pojar, i-am spus. Prietenul meu sălbatic era mereu treaz pentru mine. Mă așteptase tot timpul în care am lipsit, cu privirea țintită spre locul de unde apăream de obicei. Mi-a spus că i-a fost dor și avea boabe de rouă pe crengi. Rouă de suflet.

Într-o zi însă, nu s-a mai bucurat de vizita mea. Seva lui se scursese în pământ și se pregătea să urce în alte rădăcini.

În alunele necojite s-au ascuns atunci toate veverițele pădurilor. Iarna stau de vorbă, primăvara își alungă plictiseala, vara se înrolează printre ferigi și își caută drumul spre lumină, iar toamna vin la priveghi în locul unde, odinioară, alunul meu își ridica grațios crengile, ca un dirijor verde pe pământ uscat.

[Mihaela Suciu]

Amintiri înmuiate în penel liric. Emoționante!

[gina zaharia]

Am uitat să-i spun că peste timp voi scrie despre el :))) Mihaela, chiar mi-era drag alunul meu din vârf de deal. Era singuratic și am simțit că are nevoie de prieteni, așa că m-am oferit :) Mulțumesc!
Mihaela Suciu a spus :

Amintiri înmuiate în penel liric. Emoționante!

[Gabriel Cristea]

Adorabile amintiri narate cu patos!

[Emil Dumitru]

„Mă asculta cu blândețe, în timp ce vântul îi smulgea, pe rând, frunzele. Mă miram că brațele sale nu se grăbeau să le ridice.”

Frumos și emoționant „poemul” copilăriei tale în proză... eu am avut prieten - doar în vacanțele de vară - un dud bătrân, era la bunicul meu în bătătură... iar la casa părintească am acum un alun... este tânăr încă, are cam 10 ani, abia aștept să-l revăd... cred că mă așteaptă să-i vorbesc.

[Giurgiu Silvia]

Foarte frumos îmbini proza cu poezia, draga Gina! Felicitări! Am citit cu multă placere!

[Chris]

frumos, o prietenie frumoasa.

[gina zaharia]

Mi-e dor de acele timpuri, Augusta!
Chris a spus :

frumos, o prietenie frumoasa.

[gina zaharia]

Mulțumesc, Silvia!

Giurgiu Silvia a spus :

Foarte frumos îmbini proza cu poezia, draga Gina! Felicitări! Am citit cu multă placere!

[gina zaharia]

Ce bine că-l veți revedea, dle Emil Dumitru! Alunul meu nu mai este... Mulțumesc!

Emil Dumitru a spus :

„Mă asculta cu blândețe, în timp ce vântul îi smulgea, pe rând, frunzele. Mă miram că brațele sale nu se grăbeau să le ridice.”

Frumos și emoționant „poemul” copilăriei tale în proză... eu am avut prieten - doar în vacanțele de vară - un dud bătrân, era la bunicul meu în bătătură... iar la casa părintească am acum un alun... este tânăr încă, are cam 10 ani, abia aștept să-l revăd... cred că mă așteaptă să-i vorbesc.

[gina zaharia]

Da, Gabriel, sunt amintiri dragi. Mulțumesc!

Gabriel Cristea a spus :

Adorabile amintiri narate cu patos!

[Vasilisia Lazăr]

Ba a rămas, Gina. Alunul tău trăiește în copilăria ta. Și nu numai. E și în această scriere. Și e nemuritor. 

[gina zaharia]

Mi-e dor de el, Lisia! Dar îi știu locul. E în vârful dealului. Așa îl pot îmbrățișa cu deal cu tot. Chiar și de aici! 

Mulțumesc!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Ba a rămas, Gina. Alunul tău trăiește în copilăria ta. Și nu numai. E și în această scriere. Și e nemuritor.