Amintiri

[Monica Pester]

Mă duc să mor puțin de sărbători

Să nu mai știu de trista nuditate

A violinelor  rămase și uitate

În târguri vechi din țara cu viori

Mă reconstitui pe nesigure poteci

Pe mine, cea din bâlciurile de vară

Și mă întreb confuză, unde ești

Și unde te-ai ascuns întâia oară ?

Plecam în doi cu vara peste munți

Și ne pierdeam in depărtatul  loc

Unde ardea azurul într-un joc

Cu coamele pădurilor fierbinți

Era când sufletul adăpostea fiori,

Necunoscuți  pentru întâia oară

Ce cuib făceau în maldăre de flori

Pe brațe și pe piept, la subsuoară

Și-apoi  tăcură-n strune de viori 

Sunete largi sau bucurii pretinse

Pierduți au fost și ultimii fiori

Și fluturi albi pe brațele întinse.

De-aceea, mă mai duc să mor puțin

Cu anii toți pe-o tavă de povești,

Sperând mereu că încă-ți aparțin

Tu, umbră cu ecouri îngerești.

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             

[Chris]

pesimism, nostalgie si tristete, cred ca va prinde aceasta stare, desi nu este ceva de dorit....

[Grig Salvan]

Câtă duioșie și dramă omenească: „Mă duc să mor puțin de sărbători” sub noianul cald al amintirilor. Totuși versul „Pe mine, cea din bâlciurile de vară” nu e o.k., trebuie revăzut obligatoriu :) 

[Floare Arbore]

minunat poem dragă Monica. sincere felicitări. am rezonat și eu puternic cu poemul, de atâtea ori de sărbători dorindu-mi să mor. sărbătorile nu sunt sărbători dacă nu se petrec în doi, în familie.

[Monica Pester]

Acușica rezolv, vad cu alți ochi după ce-mi spui.

Și nu contenesc în a-ti mulțumi, Lisia  !

[Vasilisia Lazăr]

Sunete largi sau bucurii pretinse / Largi sunete sau bucurii pretinse

Era când sufletul adăpostea fiori, / Când sufletul adăpostea fiori (fără „era”)

Necunoscuți, pentru întâia oară (virgula după „necunoscuți”)

Mă reconstitui pe nesigure poteci / Mă recompun/întregesc pe șubrede poteci

Mai sunt două probleme, dar nu știu cum să le rezolv pe moment:

A violinelor rămase și uitate (ritmul!)

Pe mine, cea din bâlciurile de vară (e și ritmul, dar ai „vară” din nou, la distanță de trei versuri)

O poezie nostalgică, scrisă într-un registru elegiac, frumoasă. De sărbători e cel mai greu. Știu.

De-aceea, mă mai duc să mor puțin

Cu anii toți pe-o tavă de povești,

Sperând mereu că încă-ți aparțin

Tu, umbră cu ecouri îngerești.

[Nuta Craciun]

Da, încă aparținem umbrei, încă aparținem acelei amintiri care nu vrea să moară... deși murim zilnic câte puțin, cu fiecare clipă în care nu simțim ceva cu adevărat ... dar ne naştem în fiecare an de Crăciun şi înviem mereu de Paşte!

[Monica Pester]

Interesant ce spui tu, Alex. De reținut.

Mulțumesc frumos.

[bolache alexandru]

Eu dacă aș putea aș da i lege ca de sărbători măcar să nu moară nimeni! Amintirile nasc uneori întrebări... Și de aceea poate murim puțin câte puțin când întoarcem privirea spre trecut. Poate că moartea ne ajută să aparținem încă acelei clipe care a trecut...