Suflet-ogar

[Grig Salvan]

amețitoare pustie!
nopțile n-au calendar
suflet-ogar, te îmbie
în noapte zarea de jar

vise sunt oare, pe șine
trenuri cu trup de femeie?
glasul se duce?... ori vine?
ori păr de fecioară scânteie?

cu botul în spuza tăcerii
năluca adulmeci aproape
te-nșeală când aripa serii
când scâncet de ape...

ogarul meu de pripas
vânătoarea nu știe că nu-i
asudare mai mult de un ceas
și-apoi nimic, nimănui...

tot mai aleargă ogoare
peste iubirea-câmpie
câinele de vânătoare
atins de miopie...

[Vasilisia Lazăr]

Am citit cu plăcere...

[Grig Salvan]

Valeria Merca, mulțumesc de vizită. E un fel de mică baladă, versuri cu o anumită cantabilitate, care se pretează la o fomă de cântec. Am recitit și tot nu „mi-a sărit în ochi” lipsa vreunui semn. Poate mă ajuți... :)  

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Sofia. Pentru lectură și comentariu. Ultima strofă are un farmec anume de încheiere ca la orice baladă, conform dictonului „finis coronat opus” :) Ritmul nu s-a schimbat decât în ultimul vers, care e mai scurt, dar are și el farmecul lui. :)

[Valeria Merca]

Nu te-aș fi recunoscut! Mă bucur că experimentezi. Oare vor fi și niște acorduri muzicale pe acest text? Dacă tot ai folosit semnele de punctuație,  nu crezi că ai câteva lipsă? Recitește și vei vedea!

[Sofia Sincă]

Soartă de câine... :)) Dorinţa rămâne răpusă pe altarul fructului oprit. Doar câte un gând rătăcit mai poposeşte zgribulit, visând la crengile verzi ale timpului.

O poezie frumoasă, semnificativă, a sufletului ce tânjește după mai mult, după mai frumos, atunci când nu se mai poate.

Însă eu aș renunța la ultima strofă, deoarece e o concluzie și devine mai interesantă poezia, fără ea. Apoi, și așa, s-a schimbat ritmul în această ultimă strofă.

Dar am citit cu multă plăcere,

Sofi