Vorbim amândoi deodată,
ne aprindem în plină zi
şi ardem ca nişte torţe în luptă.
Într-un tunet desluşesc un adevăr înverşunat.
Ciocnindu-se, doi nori fulgeră-n zare.
În barbă mi se înnoadă instantaneu două lacrimi.
Nu se mai aude suspinul, ci numai hohotul ploii.
Eu tot mai cred, că purtaţi de vântul sălbatic,
norii se izbesc hrănind pământul.
Adaugă un comentariu
Renunţă la numeralul DOUĂ.
Înaintea lui CI se pune virgulă.
Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ce-am sfărâmat aseară...
Dacă nu se ajunge aici, "norii" hrănesc pământul, cum frumos ai spus.
da Coza
Simbioză cu natura... Frumos!!
Cu mare drag, Elena
Ador poemul acesta! Recitit cu mare drag!
Foarte frumos şi aici! Ploile cuvintelor tale sunt călduţe şi în acelaşi timp răcoroase.
Şi aici, superb!
Două stări, una umană şi una a naturii surprinse în aceleaşi ipostaze, aparent.
Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE