nu plâng
privesc cu dor drumul ce urcă șerpuind
cu zilele
anii
nici aici nu mai sunt acasă
oriunde privesc
îți simt șuierul șoaptelor lungite până-n tălpile goale
de aceea ard
arderi care surprind un râs diabolic de tobe
un râs care desface în crisalide de gheață izvoare
de ce
nu mă alunga din vorbe
trădarea îmi udă mâinile
sânii
nu mă alunga din strigarea crinului
culoarea aerului e zbuciumată
scăldată într-o frumusețe lăuntrică
cenușie
aproape palpabilă
poate eu te-am alungat și nu-mi amintesc
poate ți-am cerut prea des să-mi spui că sunt frumoasă
am vrut doar în timpul meu să pășesc mai repede
dar am murit cu mult înaintea ta
am vrut doar binecuvântarea
să ne lipească atingerea peste frunte
ce-ai făcut
ai alungat semnul
acum vindecătorul urciorului întunecat
nu-l mai găsește
ce-ai făcut
Adaugă un comentariu
Poezia este înscrisă într-o intensitate remarcabilă, cu patimă romanţioasă plină de pasiune şi frumos. Melancolică, uşor elegiacă în jocul de-a viaţa şi iubirea.
Admiraţie!
Sofy
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE