Mama se ruga pentru toți

[Tudor Cicu]

Mama se ruga pentru toți

     (prozopoem)

 

    „O să ne descurcăm, nu poate fi ăsta sfârșitul lumii!” se ruga mama pentru noi. În iarna care se zice că înghețau și lemnele în sobă și cam ne înghesuise foametea, mama pusese o sobă de metal în mijlocul camerei și ne îndopa cu ceai fierbinte din crenguțe de corcoduș și cartofi copți pe metalul încins. Mă durea burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi spuneam: „Gândește-te că vine seara”. Diminețile ne trezeam și fuga la geam când auzeam câte un car scârțâind pe drum și doi cai costelivi trăgând mortul spre cimitir. Pentru unii drumurile erau fără întoarcere. „Marele noroc al lui Nietzsche e că l-a întâlnit pe Dante și i-a spus să se întoarcă din drum”, îi spuneam soră-mii ca să mă dau deștept. Pe soră-mea cea mică o încânta flăcările de un roșu aprins cu stele tremurătoare și, zicea ea, ieșeau prin burlanul scos la streașină, ca din pământ. Vedea pretutindeni numai comori. Mama o liniștea spunând că sunt doar năzăriri ale unui înger al foamei care i se pusese pe creier. Ne lua cloșcă între brațe: „Ce să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” o auzeam, suspinând, ca pe Varia, fiica moșieriței Liubov Andreevna din piesa lui Cehov. Seara visam un car tras direct pe bolta cerului și țin minte că cineva tropăia pe lângă car ca și cum ar fi vrut să se curețe de zăpadă, pe cizme. Dar mie îmi părea a fi zgomotul surd al toporului lui Lopahin lovind într-un pom prin Livada de vișini. Am vrut să ies alarmat de niște bătăi care au urmat, insistent, în ușă. Cum să fi rămas cineva străin, înghețat pe afară? Sigur că trebuia să fie cineva cunoscut. Dar cine? Bunicul căzuse în primul război. Tata nu se întorsese încă din cel de-al doilea. Alarmat de bătăile în ușă am dat să trag zăvorul. O mână a mamei m-a tras înapoi. În cealaltă ținea lumânarea care trimitea numai stafii pe pereți. Peste câteva zile a venit unchiul cu o căruță de am încărcat puținul ce ne mai rămăsese prin casă și am plecat din acele locuri pentru totdeauna. Și chiar de a doua zi soră-mea povestea, cu haz, puștilor de pe noua uliță, cum în noaptea aia ni se furase văcuța din grajd. „Foametea îi înghesuise și pe alții” le zicea. Uite și minunea pământului, cu ce îndrăzneală, dumnezeule, spunea asta! 

[Tudor Cicu]

Vă cred, doamna Chindea: destinul are calea lui și, oricum, nu te poți abate de la acel drum clădit de ursitoare. Dar cum spunea cineva: tot oamenii sunt răspunzători de nenorocirile lor. La ce se mai plâng? Vă respect și mi-e drag popasul dvs. 

[chindea maria elena]

..... indiferent de conștientizări, fiecare generație este năpăstuită de „foametea” și băjeniile ei - nu mai puțin periculoase decât estincția fizică!  Vâslim între furie și acceptare dureros de conștienți (de nu suntem orbi) că viața înseamnă rupere tot la fel ca și zbor! Altfel am fi statui! Și ne eliberăm unor straturi emoționale strămoșești pentru a ne duce propriile credințe în piramida creației acolo unde să se poată constitui treaptă pentru cei ce ne vor urma......

[Tudor Cicu]

Doamna Augusta: mulțumesc! Așa e... (am refăcut). Respectul meu pentru popas. Și da, Nikol MerBreM: cum ai mei nu mai sunt, mă voi ruga eu (în scris), pentru toți.

[Nikol MerBreM]

Ruga trebuie dusă mai departe, din neam în neam...

[Mihaela Popa]

Reverență!

[Chris]

foarte frumos şi acest prozopoem, aş reduce nr de „care” la jumătate.

[Vasilisia Lazăr]

Superb!

„Ce să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” 

Mă durea burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi spuneam: „Gândește-te că vine seara”.  :(

Pe soră-mea cea mică o încântau flăcările de un roșu aprins...

[Ion Lazăr da Coza]

Sunt Tudor, cum sunt Nică a Petrei, cum sunt Darie, cum sunt și (iertată-mi fie alăturarea blasfemiatoare!) Ion a' Chetrei etc.

da Coza 

[Tudor Cicu]

Gabriela, Darie, Mihaela... acum ar trebui să ningă peste ochii mei flămânzi (de cuvinte de mulțumire), flămânzi și risipiți între cioburi de oglinzi spulberate odată cu profeția ursitoarelor care mi-au spus, cândva,  că viața e o farsă, un tobogan pe acest drum al spaimelor (scrierea poemului) spre care mă îndrept, în așteptarea romanului „Enigmatica Ema” la care scriu, momentan, cu furia îndreptată spre cer. 

[Mihaela Suciu]

Copilăria văzută altfel în pragul maturității. Îmbinare de liric, amintiri și literatură. Foarte frumos!