Era singură...

[Trandafir Simpetru]

Era singură

Şi palidă ca toamna.

Noaptea, venea pe ţărm

Şi briza caldă o desfrunzea încet

Şi-o dăruia talazurilor grele, să-i sărute

Lumina de stamină a trupului curat.

Mânca lămâii şi le-asculta surâsul ,

Cânta în ritmuri stranii, cu privirea

Umbrită de-nserări îndepărtate

Şi somnul ei era o linişte

În care ancorăm mereu corăbii albe

Cu marinari uitaţi de mult, în porturi

Şi-n anotimpuri tâinuite-n ea.

Ciudată ca o floare deschisă

Numai seara când ne jefuisem visele

Şi ne mirăm ce bucurii

Ascunde soarele şi lutul ,

Dar am pierdut-o-n somnul cu corăbii

Spre nu ştiu care port

Şi rătăcesc de-atuncea cu privirea

Pe cerurile apei, mişcătoare ,

S-o regăsesc cuprinsă

În spumele mării.

[Chris]

Şi eu tot la personificarea lunii m-am dus cu gândul - o idee romantică

[Sofia Sincă]

Romantic, căutător de aştri. Personificarea sau cel puţin ideea de personificare a lunii dau formă plăcută  poemului uşor criptat, interesant, aspirant la strălucirea astrului.

Apreciere!

Sofy

[gina zaharia]

seara când ne jefuisem visele

Dar am pierdut-o-n somnul cu corăbii

Spre nu ştiu care port

frumos!

[Mihaela Roxana Boboc]

Mânca lămâii -sper să fie lămâi și nu copaci. 

Frumoase corăbii albe. Atmosferă marină.

[Ana Cîmpeanu]

e un poem de atmosferă, cald, exotic.E interesantă sinestezia: mânca lămâi şi le asculta surâsul. Eu aş fi ales totuşi portocale. -))