Degeaba vreau să dau cu pietre-n mine.
stâncile-s acolo unde-au stat
cărările cu mersul mult uitat,
sinele ce s-a uitat pe sine.
balaurii dreptății se drojdiesc de ciudă
pe borhotul vechilor cuvinte;
din când în când îmi mai aduc aminte
că Dumnezeu mi-ar fi la suflet rudă.
imnurile cu țâțâni neunse
pun zăvoare dese-n temelie;
mă-niarnă toți ce-ar fi voit să fie
statui de sare în torente scurse.
un clopot ca un dangăt de țigară
bate-n ureche la desaga goală;
dac-aș mai pune astăzi de-o răscoală,
m-aș fugări cu gerul pe afară.
mi-e teamă de ninsoare și mă ning
intersectând cu timpii ce mă-nving.
Adaugă un comentariu
Frumos!
Ne-am trăi altfel viața, dacă am conștientiza de timpuriu că timpii ne înving? Mă îndoiesc!
Frumos.
da Coza
Versuri melancolice, meditative, reflectă structura timpului şi din interiorul eului poetic. Sensuri noi ale vieții nu mai sunt acceptate, din motive de teamă și de târziul toamnelor din suflet.
Pe mine nu mă deranjează acele lungiri de versuri, deoarece nu le fac să șchioapete, cât desaga goală; Sună ca un gângăvit.
Dar am citit cu multă plăcere!
Sofy
metafore interesante, imagini artistice frumoase, lungiri metrice neadecvate ale primului vers in primul si al doilea catren
© 2019 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE