Aleargă timpul...

[Vasilisia Lazăr]

(elidă)

O toamnă rece mă încearcă, petrificând al meu cuvânt

Aleargă timpul ca un vaier și nu mai pot să te încânt.

 

În plânset nesfârșit de undă, se zbate râul argintiu

Aleargă timpul ca o boare și nu mai pot să te rescriu.

 

Pământul obosit oftează, jelesc coroane-n cimitir

Aleargă timpul ca un foșnet și nu mai pot să te respir.

 

O liniște de taină-mi cântă, un asfințit îmi bate-n piept

Aleargă timpul ca un bocet și nu mai pot să te aștept.

 

[Vasilisia Lazăr]

Onorată de comentariul tău, dragă Ana! :)

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, Mihaela! :)

[Vasilisia Lazăr]

Aceeași admirație și din partea mea, Gina! :)

[Vasilisia Lazăr]

Încântată de aprecieri, Ionică! :)

[Ana Cîmpeanu]

Am citit cu plăcere. Bravo pentru experiment, atmosferă și muzicalitate

[Mihaela Popa]

frumos, frumos, frumos!

[gina zaharia]

Îmi place mult, Lisia! Admirație, cu drag!

[Ion Lazăr da Coza]

Nostalgică în fondul ei, repetiția impusă aduce acea muzicalitate ceremonioasă, de recviem...

Felicitări!

Drag,

I.

[Vasilisia Lazăr]

:)

Întotdeauna citesc comentariile tale. Pe lângă multe lucruri pe care le învăț, întotdeauna găsesc acolo și un zâmbet, lucruri pentru care îți mulțumesc.

[Mihaela Suciu]

Asta-i, Lisia, sunt dispusă la bine sau binedispusă. Ținem aproape! Aha, deci citești și comentariile? :))

O să mai comentez, asta e cel mai simplu, fiindcă trăiesc alergând, în contratimp cu „timpul”: Alerg la doctor, plătesc ca să-mi dea rețetă, alerg la farmacie și plătesc medicamentele de pe rețetă, alerg acasă și arunc medicamentele. De ce? Pentru că trebuie să trăiască toți: medicul, farmacistul și în final și eu! Cu alte cuvinte sunt bună de plată după atâta alergătură!