sub talpa bisericii
pietre fără glas
stau la umbră
întregind pământul

de aer atârnă
nemişcate
vise şi lacrimi

în tăcere
un fluture cu aripi de rugăciune
numără irişii mamei

În cartea vremii de-nceput

Să fi putut, m-ai fi presat,

Încarcerată-ntr-un sărut,

O floare albă, fir uscat.

Tu ai mai fi cules bujori,

În lac, de Narcis oglindit,

Te-ai mai fi dus haihui prin nori.

În verzi licori ne-ai osândit.

Mi-ai fost şi soare, lună-ai fost

Şi te rugam să nu mă minţi,

Strângeai podoabe fără rost,

Puneam luceferi printre sfinţi.

De nu mai poţi fi azi iubit

Sunt toate-n cartea…

bâjbâia pe rama albă a ferestrei
ca omul pe întunericul din el
la un pas de gâză distanţă
căderea în gol
arătătorul copilei cu ochii de lumină
îi îndrepta o dată şi încă o dată şi încă o dată
mersul

în cărările mele şerpuite
degete uriaşe
trasează linii drepte

îţi cântă vorbele
spun privighetorii să tacă
între noi, gânduri
te ascult în scoici
arcuş răscolind viorile apei
între noi, mări
vrăjesc minutare
tu criogenezi clipa
între noi, veacuri
pe planeta micului prinţ
s-a mutat un contabil
numără gânduri, mări, veacuri
din cerul fierbinte
cad maci în rafale
tâmplele noastre, gloanțe pereche

palmele tale
îmi cântăresc
în fiecare dimineaţă
inima
te asiguri că e plină de tine
şi apoi
cumva temător
că n-am să mai am
inima uşoară
o ridici înspre cer
şi o înveţi
zborul
ca pe un pui de pasăre
ce ţi s-a cuibărit în palmă
şi doare